Personajul Tonino, farsor și profitor sentimental, este exonerat, în finalul povestirii de moravuri „Cura de odihnă”, de suspiciunea de hoție, după ce amanta sa, Moira, se sinucide, și geanta pe care ea o crezuse șterpelită de el, iese la iveală de după pat. Deci Tonino nu era hoț. În schimb, același personaj rămâne ne-exonerat de celelalte vinovății — duplicitate, prefăcătorie, cinism, și mai ales infidelitate —, care au făcut-o pe Moira să împărtășească în privința ei înseși viziunea critică, dezaprobatoare, a soțului înșelat, desigur exacerbată de trădarea amantului. Ceea ce a împins-o la sinucidere.
Puțin spus baroc: „Varianta mai binevoitoare a surâsului Monei Lisa, zâmbetul acesta îi arcuia aproape permanent buzele subțiri și decolorate într-un semicerc de dulce și iertătoare milosârdie, altoind peste posomoreala naturală a chipului un prisos de blândețe. Acest zâmbet era produsul unor ani îndelungați de înverșunată abnegație, de neclintită aspirație spre sublim, de dragoste hotărâtă și conștientă pentru dușmanii ei și pentru omenire. (...) Chiar și atunci când era deprimată sau clocotea de mânie, chiar și atunci când se lupta cu încăpățânare de catâr să-și impună voința, surâsul era neclintit. Încadrată de buclele prerafaelite de păr cenușiu, fața cu trăsături greoaie, mohorâte, de o paloare indecisă continua să radieze insolit de o dragoste iertătoare pentru întreaga omenire, odioasă și ostilă.” (pp. 64–5) Asta găsim în povestirea a doua, „Familia Claxton”.
Se pare că bărbații lui Huxley sunt de cele mai multe ori pramatii, uneori cu scrupule, alteori fără; iar femeile se simt chemate să joace un rol, de obicei să fie conștiințe în locul partenerilor lor, responsabile și virtuoase atunci când nu se plictisesc. Și când nu iubesc în secret; caz în care își urmează pasiunea chiar și până la crimă: „Surâsul Giocondei”, a treia povestire.
O doamnă cam ponosită dar cu ifose se pregătește de plecare, după o ceartă cu „domnul”, doar așa, ca să-l pedepsească. Bătrâna servitoare, Sophie, care o ajută la împachetarea lucrurilor pentru călătoria de a doua zi, o enervează pe „doamna”, cu chipul ei hidos. Drept care o pune să-și dea cu fard pe față, ca să fie mai suportabilă. Se întâmplă în povestirea „Fard”.
În „Portretul”, domnul Bigger, negustor de tablouri, îi oferă unui client bogat, „stăpânul conacului”, un „clasic venețian târziu”, Giangolini (!), un portret de femeie. Și fiindcă clientul ezită, mărturisindu-și preferința pentru un tablou care să fie legat de „o poveste”, născocește pe loc (sau poate o avea gata-pregătită) o poveste venețiană din secolul al optsprezecelea, stufoasă și romantică. Clientul, convins după o pledoarie iscusită, semnează un cec de șase sute optzeci de lire. Iar în final, în sala cu tablouri se prezintă un tânăr pictor, autor de tablouri „clasice”, după preferințele clienților, și domnul Bigger îi plătește pentru strădania sa nu douăzeci de lire, cum conveniseră, ci, cu generozitate, douăzeci și cinci. Și cam asta e tot.
Patru idei sunt puse la bătaie în povestirea „Micul Arhimede”. Prima este ideea locuirii agreabile. A doua: anihilarea plăcerii locuirii prin relații tensionate cu vecinii/proprietarii. A treia idee este aceea a condiției omului de geniu (in nuce). Și, în sfârșit, a patra, jugularea geniului de către mediocritate. În slujba primei idei, cea a locuirii, Huxley livrează câteva pasaje de virtuozitate stilistică: „Și în înaltul cerului, draperiile fluturânde, lebedele, statuile de marmură aeriene, cioplite și lăsate neterminate de zeii obosiți de creație înainte chiar de a se fi apucat de ea, lunecau somnoroase pe aripile vântului, schimbându-și forma în mișcare.” (p. 196) Urmează pasaje pastorale. În slujba celei de-a doua idei, a anihilării plăcerii locuirii, reținem o cugetare practică: „Vecinii pe care nu-i vezi niciodată prea de aproape, sunt vecinii ideali.” Cât despre genii, Huxley face următorul elogiu: „Poate că oamenii de geniu sunt singurii oameni adevărați. În toată istoria neamului omenesc n-au fost decât câteva mii de oameni adevărați. (...) Fără ajutorul oamenilor adevărați noi n-am fi descoperit nimic.” (p. 220) În cazul de față e vorba de un copil, Guido, fiul unui țăran din vecini, care, fără niciun fel de educație, ca geniile veritabile, se dovedește a fi genial în pătrunderea subtilităților compozițiilor muzicale clasice. Același Guido găsește o demonstrație originală a formulei lui Pitagora. Muzica și matematica — asocierea clasică a înzestrărilor de geniu. Jugularea geniului (Guido se sinucide, crezându-se părăsit atât de tată, cât și de mentorul său, chiriașul povestitor) vine din partea aceleiași signore Bondi, proprietara abuzivă a casei închiriate, una și aceeași persoană cu cea care se erijase în protectoare a lui Guido și încercase „să pună gheara” pe el. Se pare că Huxley vede o legătură între anihilarea plăcutei locuiri și cea a geniului. Într-un fel, este și ea, signora Bondi, un geniu. Al răului.
Greu de înțeles de ce „Două sau trei grații” începe cu unele considerații despre omul plictisitor, căci foarte curând povestea o cârmește într-o cu totul altă direcție. Grace Peddley, o femeie mediocră în toate cele, se trezește peste noapte doritoare să se arunce în vâltoarea vieții, să devină o vampă, dar nu are vocația necesară. Neîncrezător în capacitatea noastră de a-i înțelege personajul, Huxley ne explică de-a fir a păr, pe câteva pagini bune, cartezian, ca să-nțeleagă tot poporul: „Ca multe persoane slabe de caracter și lipsite de încredere în sine, Grace era adesea teribil de îndrăzneață. În general pasivă și acceptând orice, se angaja câteodată în mod nesăbuit în cele mai năstrușnice curse de acțiune, nu dintr-o hotărâre, ci tocmai pentru că nu știa ce înseamnă a lua o hotărâre, pentru că era lipsită de simțul răspunderii și era incapabilă să-și dea seama de natura irevocabilă a unui act. (...) Această impulsivitate iresponsabilă a unui caracter lipsit de forța de a lua hotărâri deliberate...” ș.a.m.d. (p. 307)
La un moment dat, tot adâncindu-se în meandrele sufletelor, Huxley începe să bată spre Dostoievski. Se oprește însă la mare distanță. Povestitorul (căruia abia spre sfârșit îi aflăm, indirect, numele) pătrunde în casa goală a amantului lui Grace, Kingham, unde găsește într-o carte scrisă de acesta, teoretizarea perfectă a amorului — capricios și cinic — practicat de amant, ceva între atracție și dezgust; sfâșierea între bine și rău etc. Același amant care a plâns la prima respingere din partea lui Grace, devine ex abrupto dominator și plictisit după ce și-a atins ținta. Iar A.H. plusează adăugând platitudinilor debitate de amant propriile sale comentarii auctoriale. Cearta amoroasă dintre Kingham și Grace nu se ridică mult peste nivelul disputei dintre Chiriac și Veta („O noapte furtunoasă”). Respinsă de doi amanți, te-ai fi așteptat ca Grace să comită acel act de reparație (literară) a destinului... Dar n-o face, ci își va multiplica aventurile, recăzând în mediocritate. O spune Huxley; și dacă o spune el, avem toate motivele să-l credem.
* Ed. pentru literatură universală, 1966, trad. de Margareta Bărbuță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu