(Memento)
Privirea ei se apleca matern spre băiatul de câțiva ani și un zâmbet nedeslușit îi arcuia buzele. M-am tot întrebat: ce fel de zâmbet a fost? Ce exprima acel zâmbet? Drăgăstos, da, fără nicio îndoială. Dar numai drăgăstos? Drăgăstos și mai ce? Băiatul suferea de o vătămare, nu-mi amintesc exact ce. O vătămare trecătoare, desigur, care îl împiedica să meargă lejer. Deci nu merita un zâmbet compătimitor. Și totuși asta era: un zâmbet drăgăstos și compătimitor. Sunt ani de zile de-atunci dar abia acum realizez: mama avea ceva pe conștiință — o trădare. Nu față de copil, dar asemenea trădări se răsfrâng până la urmă și asupra copilului. Nu că: „Nu meritai tu să-ți fac una ca asta, puiule. Fiindcă până la urmă, ce-am făcut? M-am bucurat doar de-un pic de libertate după atâția ani de devotament. Iar pe tine știi bine că te iubesc, orice-ar fi. Dar nu-i bine, recunosc, ca o mamă să fie pusă în situația să aibă asemenea gânduri.”
Nu știu dacă era totul clar în mintea ei. Dar la femei funcționează foarte bine, mai presus de rațiune, intuiția. Așadar, da, asta era: un zâmbet drăgăstos și compătimitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu