Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca și în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, și cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca și un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun și nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificație cu totul aparte. Un bun român nu este pur și simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de rațiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, firește), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putință, ci de a o împărtăși, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ți transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl și văd pe actorul Dan Puric... Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de față a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în fața unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veșnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porțile Orientului, am ținut piept”... și tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune așa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înțeleși: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a prețui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă și „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacșiș (s.m.)”. Vă dați seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim același cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăușului de mobilă sau instalatorului hrăpăreț! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reținem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Rușine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoș
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoș. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizați români în urmă cu o generație sau cu mai multe. În privința asta, trebuie să remarcăm că exigențele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe șleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa...). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-și vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!... Sau: Neam de ungur!...

Este președintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru țară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), și având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareș Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aș încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deși german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă și doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de rușine!

Credința strămoșească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Și anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puține șanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înțelegem, să cârtești împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, și nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriașele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu știu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat așa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aș opri însă la cuvântul „mântuire” și aș observa că, după același DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după niște lingviști care cu siguranță nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că același „a mântui” generează — schimbându-și doar terminația — două cuvinte total opuse: „mântuire” și „mântuială” — mă rog, în locuțiunea „de mântuială”? Dar... cine știe, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reținem este că credința în Dumnezeu, și anume cea ortodoxă, altfel spus, credința strămoșească, este condiția sine qua non a calității de bun român. Rușine să le fie celor de altă credință, sau de nicio credință! Anticrist! Bolșevic! Rușine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înțeleși, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmașii dacilor și ai romanilor (deși preferințele de ultimă oră înclină spre daci — și numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administrației — poporul a rămas neclintit pe loc și a dat naștere limbii române — aici, și nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei și al Țării Românești nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au fost români get-beget, așa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — și a și reușit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice țările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci...; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voința poporului, nu a unei elite; ș.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care... cinstesc memoria lui Ceaușescu; și fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români... dacă îndeplinesc celelalte criterii). Și, ca să închei fraza — care mi-a ieșit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Rușine!

Cântul popular românesc
Despre concetățenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar și că românii sunt hoți, indolenți, pasivi și superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însușiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; și cu condiția ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe față că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere și cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, și cu atât mai puțin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-și facă de cap cu asemenea afirmații. În schimb, un bun român, ca să-și merite brandul, trebuie să susțină cu tărie că românul este blând, tolerant și ospitalier. A! și să refuze cu fermitate să fie puse în discuție cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însușiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumusețea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observație. Însă cei care refuză să vadă frumusețea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuți din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spații, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case și peste străzi, să exprime bucuria de a trăi și de a chefui și rușine să le fie celor care, în loc să se bucure de viață, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Rușine!

*   *    *

Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român... A! dar ia stați! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră... hm! că a plecat dintre noi capul Securității, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar așa de rea cum se spune, și 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaștem, noi toți, buni și mai puțin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de dușmani. Care sunt peste tot în jur, mai puțin în Marea Neag... Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.

L.N. Tolstoi și „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alți contestatari, ci că a contestat pur și simplu arta faimosului dramaturg. Tolstoi are și argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârșitul vieții: „Despre Shakespeare și despre dramă” (1909). (V. și traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întrunește, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, țin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat și lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi față de Shakespeare, adăugând eventual și numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deși subscriu în mare parte la argumentația sa), rețin doar considerațiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepției unor evenimente și fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(...) [A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeași atitudine pe care am întâlnit-o și care se întâlnește de obicei la adepții oricăror dogme, adoptată nu din rațiune ci din credință. (...) Explicația acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna și se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu și există în cele mai diferite domenii ale vieții. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanță și ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (...), ca și frecventele cazuri de sugestie, șocante prin absurditatea lor, precum credința în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieții, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenție specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” și a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanțe întâmplătoare, capătă o importanță cât de puțin marcantă față de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanță.

Îndată ce presa a semnalat importanța fenomenului, publicul îi acordă și mai multă atenție. Atenția publicului motivează presa să studieze fenomenul încă și mai atent, și mai amănunțit. Interesul publicului crește, iar organele de presă, intrând în concurență între ele, reacționează la cerințelor publicului.

Publicul se interesează și mai mult; presa acordă fenomenului și mai multă importanță. Așadar, importanța evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demență, se menține atâta vreme cât concepția despre lume a liderilor de presă și a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanțe între evaluare și fond, care astăzi, ca urmare a interacțiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacțiune între public și presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părți din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepțional, deși altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenție nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurență între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze și mai mult, presa a reacționat la cerințele publicului și bulgărele de zăpadă a început să crească și a tot crescut sub ochii noștri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (...) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofițerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu știau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărțiți, unii pentru, alții contra lui Dreyfus, și cum se întâlneau, se și porneau să discute și să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăția, alții negându-i-o cu aceeași convingere.”

Nu m-aș grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea și prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demența. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanșat o adevărată isterie națională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor și încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absența simțului istoriei.

Să fim serioși. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simț al măsurii. O anumită... cumințenie a pământului!

(Articol publicat inițial, în aug. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Amintirea lui „tovarășe”

Câțiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de pușcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, și Doamnei de la școala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut școala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarășa”. Nu același lucru s-a întâmplat în liceu și la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârșit. (Era de obicei „dom’”, și nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă... Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului președinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepție.

Câteva alte ciudățenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moșieresc” s-au mai petrecut în spațiul public. Îmi amintesc de Sanda Țăranu, știristă la Televiziunea Română, care, amețită de așa-zisa deschidere ceaușistă de la sfârșitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost și alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpățânat să evite penibilul „tovarășe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puțin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (și mai târziu „participant” — din studio — la Revoluție); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieșit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarășe Sava!”... Mda.

De regulă, era de neconceput să ți se accepte folosirea apelativului „domnule” în relațiile instituționale, în administrație, în miliție sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam așa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane și mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puțin probabile — după educația de care aveau parte la școală și peste tot — din partea tinerilor), atunci invitația putea fi uneori însoțită de un afabil „Poftiți, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarășe!” De unde se vede că „tovarășe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forța împrejurărilor, la vreo două din acele ședințe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu știe] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau dați afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizație! Și atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniți în ședință ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea... domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i așa? — nu mai putea fi tovarăș cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarășe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe șleau — a făcut-o cenzorul comunist Șerban Velescu, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obține undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius și Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiți dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele își spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligația legală de a te adresa cu „tovarășe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reușise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversațiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala și persista insidios în mulți dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de față sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt și drastic corecția verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbește cu „tovarășe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de ședințe cu „Doamnelor și domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare și satisfacție, toate laolaltă. Și atât de adânc s-a insinuat fățărnicia comunistă în cei din generația mea, încât chiar și astăzi, la treizeci de ani distanță, mi se năzărește uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite firești — de „domnule” și „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

(Articol publicat inițial, în mai 2019, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Privind harta Bucureștiului. Spirit Românesc. Haos. Ficțiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulți — și s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există așa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanța deal–vale — așa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spațiul Mioritic”! Și tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veșnicia născându-se în lumea satului. Și anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiții și obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veșnicie, măcar într-o foarte rebelă inerție a satului românesc întru complicitate și delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanța deal–vale — această naivitate înduioșătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Și cu atât mai puțin cucernicia veșnică. Nu știu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviți o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureștiului. Așa ceva nu cred că veți mai putea vedea la un oraș european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Țipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă șansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi ițit la un moment dat, cine știe, va fi fost negreșit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar și poate, la vremea când orașul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus față de ceilalți, și cu atât mai puțin în materie de organizare.

În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-și alinieze casa la cea a vecinului. Alții vor fi trebuit să și-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el și urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea și în alte privințe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă și să-i admire casa, cât mai arătoasă și cât mai în față, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curții atunci când va fi devenit de bonton să-ți etalezi bogăția mai discret, în răcoarea grădinii proprii...

Dar chiar și presupunând că, în lipsa unei autorități urbanistice, cetățenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înțelegere în privința unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), și astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înțelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp și ceva efort intelectual; bașca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăși, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu știu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviințare pentru construcții, și pentru cum anume să fie și să arate construcțiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreșit la un moment dat. Căci, nu-i așa? sunt mulți ani deja de când românul și-a îndreptat privirile spre Occident și l-a luat drept model. Și atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerințe, cu pretenții și, desigur, cu șpăgi. Și nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele și cum cel sosit la putere va fi șters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ți construi o casă individuală e musai să-ți alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu își permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aș exagera prea mult dacă aș spune că nu găsești două case individuale la fel. Se poate obține aprobare pentru aproape orice. Bineînțeles, prin metodele „tradiționale”.

Trotuare și carosabil

Vă rog să priviți imaginile de mai jos, înfățișând o stradă din Atena și, dedesubt, o stradă din București, ambele de pe Google Maps și din același an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine și de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Și totuși mașinile lor staționate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu nerușinarea cu care le încalecă cele bucureștene. Și nu este vorba doar de indisciplina dâmbovițeană; din păcate situația nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate... Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre mașina lui parcată pe trotuar și zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului și poliției nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul ușilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un același palier dădeau ușile a nu mai puțin de șase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda ușilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele șase uși metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a ușilor, acea lipsă de simetrie și de armonie între modele și culori, violentează simțul estetic. El vrea să fie altfel. Și dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Și uite-așa, nimeni nu imită pe nimeni — toți suntem originali.

Ficțiunea românească este o ficțiune
Aș mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”... Ce să spun?... Sincer să fiu, aveam alte așteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, și care știu sigur că îi frământă pe destui alții: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficțiune, care să fie cunoscută și recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?...

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul ușilor metalice de pe același palier? Sau cu mașinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de... mitogeneza la români; de realismul socialist și eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobște că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puținătatea literaturii medievale românești și de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spațiu unor personalități literare și politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente și așa-zise curente atestate în literatura română; și câte și mai câte...

În ce mă privește, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare își justifică numele, sau ni și-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel și statura maximizată a unor personalități literare românești. Și așa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaște existența: „Literatura ficțională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea națională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviți zona centrală a Bucureștiului și veți afla răspunsul... Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Și poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puține ori chiar reușită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverență. Și fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Și onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească și să cultive acele calități care îl caracterizează pe creatorul performant de ficțiune... Doar patimi, invidie și găști — asta îți oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — și binevenit —, se dovedește a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojenește părintește și/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuți și aroganți, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Și în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficțiunii românești. Și ale literaturii românești în general.

(Articol publicat inițial, în dec. 2017, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speță în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspirație mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenți. Se deplânge prezența — presupusă/dedusă — în instituțiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securități. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declarației de la Timișoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foștilor nomenclaturiști ai Partidului Comunist și foștilor securiști să ocupe timp de zece ani funcții publice. În sfârșit, se deplânge inexistența în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniștilor și să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acțiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorități, reușea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieșind dintr-o încăpere după o altercație, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; și, deschizând intempestiv ușa, se prăbușește în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!... Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar...

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viața lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de țară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de școală și dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulți un trădător de țară; iar alții îl elogiază pe fostul șef al Securității Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situația în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spații. Post-nazismul a beneficiat de subvențiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoțit reinstaurarea democrației, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia și apariția nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozității, a onestității, a disciplinei și a lucrului bine făcut.

Și totuși...

Rudolf Diels a fost primul șef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din același land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), și a murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovați pentru regimul nazist, în Germania], și toți au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaților au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestați pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luați în vizor și, dintre aceștia, 2,5 milioane nu au fost trimiși în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă inițială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (...). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unități mobile de intervenție].» A-i urmări pe toți cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemnițarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (...)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiți să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva și după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu știu. Doar mă întreb.

(Articol publicat inițial, în aug. 2018, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Concert simfonic la combinatul siderurgic

Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtușenko, și anume pasaje despre personalități care s-au perindat pe la tribuna manifestației antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtușenko îl numește Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, așa că detaliile narative mi s-au șters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic... În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraș „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — și, probabil, deținătorul unei funcții importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraș a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — și bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producție! Și cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiași combinat, evident prinși și ei cu aceleași „sarcini de producție”, concertul nu mai putea avea loc. Și atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii să concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la fața locului... La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de considerație pentru sine și pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!... Și concertul are loc într-una din uriașele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte... Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, cățărați ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toții ascultă, transpuși, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperișului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedește a fi concertul vieții sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul și cu totul neașteptate.

Cred că puține imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumția de bună-credință a autorului.) Un grup de oameni cu o educație minimă, neavertizați — siderurgiștii — se ridică brusc la înălțimea spiritualității reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O revelație, cum s-ar spune, pentru ei înșiși. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelația capacității subalternilor săi de a-și apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i așa? — mobilizator! Dirijorul și întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept țintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; și că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuiește, la fel de subit, de neliniștea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.

Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărțirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgiști, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentație a înavuțirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.

Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, și motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.

Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forța lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.

(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Dumnezeu și pronumele... ortodox

În „Istoria lui Dumnezeu” de Karen Armstrong (2009), editura Nemira a adoptat scrierea cu majusculă a pronumelui personal pentru Dumnezeu — El, Lui să-L Etc. În originalul în engleză, evident nu întâlnim așa ceva. Nici Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație al Academiei Române nu indică scrierea cu majusculă a pronumelui personal ce îl desemnează pe Dumnezeu. Dar, de! așa-i la români: cât a fost Ceaușescu, în toată presa era El — cu majusculă! Nu mai e Ceaușescu, Dumnezeu a devenit El — cu majusculă! În toată presa. Scriindu-l cu majusculă îi arătăm respect, nu-i așa? Chiar și în capitolul „Moartea lui Dumnezeu?”, chiar și când despre Dumnezeu vorbesc ateii. Poftim de îndrăznește să-L scrii fără majusculă! Te mănâncă redactorii cu fulgi cu tot!

Ce popor evlavios e românii!

(Articol publicat inițial, în nov. 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

„Despre morți, numai de bine”

Este un îndemn întâlnit pentru prima oară în „Viețile și doctrinele filozofilor”, opera lui Dioneges Laertios, unde filozoful grec îl atribuie lui Chilon din Sparta. De mortuis nil nisi bonum (dicendum est). Cu alte cuvinte, să nu-i vorbești de rău pe cei (recent) decedați.

Cei mai mulți se conformează. Alții, nu puțini, se întreabă, revoltați: de unde această prescriere a faptelor rele săvârșite de un individ în timpul vieții, survenită brusc odată cu moartea sa? Un răspuns posibil — pe care l-am auzit — ar fi: pentru că defunctul nu mai este de față ca să se poată disculpa. Mira-m-aș sa fie asta! De ce? Pentru că îndemnul grecesc (devenit „creștinesc”) funcționează deopotrivă pentru persoane care nu s-au aflat niciodată în anturajul nostru sau pe care niciodată până la moarte nu le-am cunoscut direct... Un alt răspuns posibil — pe care de asemenea l-am auzit — e că Dumnezeu este singurul în măsură să hotărască dacă faptele pe care le blamăm au fost cu adevărat rele. Mda, ar putea fi. Cu condiția să ne fi abținut de la critici și în timpul vieții celui dispărut. Ceea ce de cele mai multe ori nu-i cazul.

Eu cred că explicația este alta, mai subtilă și în același timp mai simplă. Fie că suntem credincioși sau atei, o temere ancestrală ne înfioară în secret: aceea că în urma celor plecați rămân (totuși), în lumea noastră, spiritele. Măcar pentru o vreme. Și spiritele morților vorbiți de rău ar putea să se răzbune, să ne lovească în fel și chip, să ne distrugă. Altfel spus, zicerea antică, valabilă și astăzi, este una pragmatică.

Dacă însă trece ceva timp și constatăm că vorbitorilor de rău la adresa defuncților nu li se întâmplă nimic, ei, atunci, mai vedem. Defunctul încetează să fie recent și zicerea nu se mai aplică.

(Articol publicat inițial, în nov. 2010, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Statornicia în dragoste ca feminism

Într-unul din albumele romantice care de câțiva ani încoace fac deliciul internauților, circulând de la unul la altul, se spune: Cel mai important lucru pe care-l poți face pentru copilul tău este să-i iubești mama.

Luând notă de acest sfat, cineva ar putea fi, pe bună dreptate, contrariat. Cum adică, iubirea depinde de voință? Nu-i oare un sentiment acaparator? Poți să iubești sau să nu iubești după vrerea ta? Nu orice iubire are un început și un sfârșit, inclusiv pentru mama copilului tău? Și apoi, dacă vrei să te bucuri de viață — și ai dreptul, ba chiar, după unii, datoria să te bucuri de viață — poți să nu te arunci în vâltoarea unei noi iubiri? A oricărei noi iubiri?...

Și totuși mentalul colectiv include atitudinea negativă față de cel ce trădează în căsnicie, chiar și într-o relație „neînregistrată” de mai lungă durată. Să ne amintim de minunatul cântec al Mariei Tănase: Că cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui/ Și pasul gândacului,/ Vâjâitul vântului,/ Pulberea pământului.

Trăirea vieții, cum se spune, vs. statornicie. Nu-i oare o contradicție aici? Dar câte nu sunt contradictorii în viață!

O întrebare ar fi: „târâișul șarpelui” — plus celelalte! — sunt oare cu bună dreptate pedepse menite celui ce „iubește și lasă”? Nu-i doar o simplă răbufnire de ură? O ipocrizie?

Nu vreau nici să generalizez, nici să mă transform în Dr. John Gray și să dau sfaturi bărbaților, „care vin de pe Marte” (și, eventual, femeilor, „care vin de pe Venus”). Dar oricine care a căpătat deprinderea introspecției, sau, interesat de erotism, a citit îndeajuns pe această temă, va fi observat desigur cum se naște în sufletul său o nouă iubire. Primul pas, oricât ar părea de straniu, este dorința de iubire (v. în acest sens, de pildă, Alain de Botton — Eseuri de îndrăgostit / Essays in Love), disponibilitatea pentru iubire. Vine apoi un cortegiu întreg de mesaje schimbate cu noua „atracție”, un cortegiu de aluzii, de semnale — mare parte din ele sesizabile doar de cuplul în curs de înfiripare — care au menirea să aprindă iubirea. După care, evident, vin pașii „în clar”, așa cum îndeobște este cunoscut.

Atâta vreme însă cât partenera ta (și aici mă adresez îndeosebi bărbaților, care, mă rog, pot să vină, eventual, și de pe Marte!) merită tot respectul, atâta vreme cât armonia dintre ea și tine n-a suferit vreo deteriorare ireparabilă, atâta vreme cât ești conștient că noua femeie care s-a ivit la orizontul așteptărilor tale erotice nu-ți poate oferi nimic semnificativ în plus, stă în puterea ta să te abții să faci oricare dintre următorii mici pași dintre cei premergători unei noi și iluzorii mari iubiri. Stă — încă — în puterea ta să alungi reproșurile aduse partenerei tale stabile, închipuite sau reale, cu unicul scop — pe care adesea îl întrevezi undeva la limita dintre conștient și subconștient — de a justifica în propriii ochi, noua iubire și infidelitatea. Căci după ce ai parcurs toți acei mici pași premergători este deja, de cele mai multe ori, prea târziu.

Cred că prin această voință și prin această responsabilitate un bărbat se poate dovedi a fi un real feminist. Mult mai real, cred, decât acela care, de pildă, adoptă fără reținere codul conduitei formale a feministului.

(Articol publicat inițial, în feb. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Mondo cane

În ultima secvență din celebrul film italian Mondo cane (l962), pe care l-am văzut la cinematograf cu decenii în urmă, un „artist” extravagant (să-i zicem), „interpreta”, pe scena unui teatru, o „bucată muzicală” la un „xilofon” sui generis. „Xilofonul” era alcătuit dintr-un șir de ființe umane așezate în ordinea înălțimii, în timp ce „interpretul” (și, probabil, și „compozitorul”) se deplasa rapid pe dinaintea acelor oameni și îi lovea peste obraji cu palmele. Deși oamenii erau, cum spuneam, de înălțimi diferite, nu-mi amintesc ca palmele să fi sunat totuși diferit una față de alta, după înălțimea fiecăruia. „Interpretul–compozitor” avea o mobilitate de invidiat de-a lungul șirului, iar palmele aplicate de el, temeinic, cu metodă (și fără vreo reținere), într-o ordine și cu o cadență numai de el știute, cădeau ca grindina peste obrajii bieților oameni–xilofon, care îndurau cu stoicism. Niciunul dintre ei nu lăsa impresia, judecând după expresia feței, că ar fi acceptat, în ultimă instanță, un joc oarecare, fie el și absurd. Nu-mi dau seama care era intenția autorului, dar, cu sau fără voia acestuia, scena avea un tragism aparte. Grotesc, dar nu mai puțin tragism. Spre final, obrajii unora din cei bătuți, care vreme de minute în șir se scuturaseră sub ploaia loviturilor, erau scăldați în lacrimi, iar unuia dintre cei mai scunzi, aproape un pitic, sângele îi șiroia din nas... Era o ilustrare a degradării ființei umane împinse până la limitele absurdului, poate nu atât prin faptul că acei oameni acceptaseră, din cine știe ce motive — poate pentru bani —, acea incredibilă umilință, cât mai ales prin pretenția că totul se încadra în limitele unei arte (extreme, oricum) sau măcar ale unui amuzament de doi bani... Și cu toate acestea în sală s-a râs copios. Fiind ultima secvență a filmului, cum spuneam, încă se mai râdea când s-a aprins lumina. Și atunci unul dintre spectatori, unul vârstnic din câte îmi amintesc, s-a ridicat și s-a adresat indignat întregii mulțimi de spectatori: „Nu râdeți, tovarăși! a strigat el. Lucrurile astea se întâmplă cu adevărat în lumea lor capitalistă!”

M-au iritat totdeauna reacțiile neadecvate — ca să nu spun mai mult — ale spectatorilor la scene de un dramatism evident. Dar intervenția spectatorului indignat de la Mondo cane m-a iritat nu în mai mică măsură. Deși a fost, în bună parte, probabil, îndreptățită. Dar prea eram pe atunci constrânși, instituțional, să facem, să spunem și să simțim numai ceea ce trebuia, ca să accept o constrângere în plus în acest sens. Neinstituțională de astă dată.

(Articol publicat inițial, în dec. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Tiparele familiarului (sau teoria cărucioarelor de piață)

Straniu, cât suntem de cantonați în tiparele familiarului și cât de greu ieșim din ele! (Sau, fiindcă n-am „mandat” să generalizez, să spun mai degrabă: Cât sunt eu de cantonat în tiparele familiarului!)

Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piață pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Așa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roți, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un șnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, și un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl lași la intrarea în supermarket. Înainte, obișnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-și mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur și simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.

Căruciorul meu e negru. (Și mai am încă unul la casa de vacanță, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile și desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrățos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine știe, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrățos, dar n-am reținut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci și clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Și mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenția. În buzunar însă, uite că-s niște hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine știe ce obligații are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de știre. Să fiu domn și să trec cu vederea! Dar iată că în același buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-și ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea și urma să-și cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, și a uitat să-mi dea de știre. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic își au locul lor bine stabilit. Dar, cine știe, îmi zic, poate că ultima dată când a ieșit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo... Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicație a nepotrivirilor: căruciorul, deși negru, era unul străin!... Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate și n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieșirea de la supermarket!

Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpățânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea și — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situație nouă, bună sau rea, se ivește, și toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mișcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarului cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aș zice că este — totuși — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluțiile, de ideile care ne avantajează.

(Articol publicat inițial, în mart. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Merite ereditare

Este cineva îndreptățit să se simtă mândru de o trăsătură individuală înnăscută, pozitivă, cum ar fi aptitudinile într-un anumit domeniu? Doi filozofi români cunoscuți mai ales prin desele lor apariții televizate sunt de părere că nu: din moment ce talentul îți este dat prin naștere, ce motive ai să fii mândru de el? Ai vreun merit? Concedând pe fugă că talentul necesită eforturi pentru a fi cultivat, cei doi consideră totuși că numai o trăsătură dobândită printr-un efort de voință, „lucrată”, merită apreciere. Dar voința nu este, la rândul ei, o însușire înnăscută? Lăsând la o parte că, pusă în acești termeni, problema conduce pe calea cea mai directă la clasica dilemă determinism vs. liber arbitru, cu toate implicațiile (și complicațiile) de rigoare, chestiunea mândriei de a poseda anumite însușiri înnăscute comportă din fericire și un alt gen de abordare, mai puțin superficială.

În primul rând să observăm că termenul de mândrie, conform DEX, are și un înțeles diferit de cel negativ pe care de bună seamă l-au avut în vedere cei doi filozofi („sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare”) ci îl are în primul rând pe acela — pozitiv — de: „sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ** Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire.”

Dar o anumită însușire individuală înnăscută îndreptățește nu numai sentimentul de satisfacție, plăcere ș.a.m.d. ci și pe acela, reconfortant, de apartenență la o anumită comunitate de indivizi caracterizați prin aceeași însușire, evident pozitivă. De exemplu, am aptitudini de ciclist și sunt mândru nu numai de talentul meu în sine ci și că aparțin comunității celor ce practică ciclismul, găsindu-le meritul de a fi adepți ai mișcării, ai fortificării corpului, de a fi oameni rezistenți la efort, pricepuți în a-și doza efortul, militanți ecologiști, neviolenți. Și toate aceste caracteristici mi le atribui și mie. Cu sau poate fără îndreptățire — rămâne de văzut.

Mai mult decât atât, apartenența la o anumită categorie — demnă de apreciat (sau considerată astfel) — te stimulează în aspirația de a te integra în ea cât mai bine, de a te autoperfecționa, de a comunica.

Cât despre mândria de „a avea ochi albaștri”, pe care filozofii în cauză au găsit-o drept prilej ultim de a lua în derâdere pretenția absurdă a unora de a se împăuna cu merite închipuite (ereditare), nu pot decât să observ că niciunul din cei doi nu are ochi albaștri!

(Articol publicat inițial, în mai 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Legături — stranii și nu tocmai

Se întâmplă lucruri ciudate pe scena politică românească. Un fost președinte al Camerei Deputaților, membru al PSD, inculpat pentru luare de mită, este achitat de o curte de apel, cu motivarea că șpaga pretinsă e neplauzibil de mică, deci nu există — nu poate exista! Cine a sărit în sus de bucurie la aflarea veștii? Capul Clanului Cocoțenilor (sau al Cărcăiacilor — ceva de felul ăsta)? Nu! A sărit în sus nimeni altul decât șeful Partidului Social Democrat.

„Realizarea” personală și PSD-ul
O primă explicație vine de la sine: în cazul de mai sus, ambii sunt pesediști. Toată lumea știe — sau a început, sper, să se convingă — că PSD nu este propriu-zis un partid, ci o grupare de tip Mafia, în care nimeni, dar absolut nimeni, nu intră în partid fiindcă ar avea vreo convingere ideologică; nici măcar vreo urmă de asemenea convingere. Intră numai și numai cei puși pe căpătuială. (Până aici nimic nou: la fel se intra și în Partidul Comunist, pe vremea dictaturii ceaușiste; dacă voiai să te „realizezi”, nu se putea altfel.) Ar mai fi totuși de adăugat, pentru a echilibra cât de cât lucrurile, că mai există și câțiva buimaci care, la un moment sau altul, au aderat, în rătăcirea lor, la PSD și se întreabă, poate, și astăzi ce caută ei acolo.

Ca să fiu sincer, ar mai fi o categorie: cei care au de rezolvat vreo răfuială; nu intru deocamdată în amănunte.

O anumită solidaritate domnește — totuși! — de la baza partidului și până la vârf. Aici mi se pare că e cheia. Ce resorturi interioare îi unesc pe acei oameni? Fiindcă niciun român nu se îndreaptă către PSD zicându-și: Uite, acum fac pasul și mă îndrept spre căpătuială. În mod sigur are el un alibi.

Dreptul sacrosanct la șpagă
Sigur, drumul spre „realizare” — dar să-i zicem „împlinire”, că sună mai frumos, mai romantic — trece prin șpagă. Șpaga este un element cheie. Fiindcă nicio funcție, nici măcar la nivelul cel mai de jos, acela de consilier într-un consiliu local, să zicem, sau într-o „deconcentrată”, de ce nu, nu te duce la „împlinire” doar prin salariu. Șpaga este esențială. Printre altele fiindcă e mult, mult mai mare decât salariul. Chiar și la stat. Șpaga însă implică și un oarece risc: riscul de a fi prins și băgat la zdup. Relațiile dintre mituit și mituitor au uneori o anumită „complexitate”, suferă de o anumită „volatilitate”, ca să folosesc un termen la modă din economie; nici nu știi când și ce năbădăi are, când i se năzare mituitului că șpaga n-a fost de-ajuns de grasă („neplauzibil de mică” — v. mai sus), sau când mituitorului i se năzare că mituitul n-a răspuns așteptărilor, n-a făcut de-ajuns pentru șpaga pe care a primit-o; și te trezești c-un denunț la parchet sau, după caz, la DNA.

Soluția: „adaptarea” legilor. Drepturile infractorilor
Ne amintim cu toții cazul Dragnea de acum câțiva ani (doar câțiva — ce repede zboară timpul!). „Vreți să fiu șeful vostru în continuare?” Așa ceva nu se uită cu una, cu două. „Beeeeee!”

Omul (pesedist) trebuia apărat cu orice preț. Șpaga ca șpaga, dar vezi că erau — și există în continuare! — cazurile „Belina” și „Tel Drum”, afaceri de milioane. Infractorul-șef trebuia apărat. Dar nu numai cel de la vârf, ci și cei mici, că doar și ei sunt oameni (ai PSD-ului). Și atunci, ne amintim cu toții, a apărut ca din joben grupul ȘerbaIordaLicea. Care s-a zbătut din greu să demoleze justiția. Și cât pe-aci să reușească. N-a fost să fie. Ghinion. Și asta de ce? Fiindcă s-au băgat ăia ca musca-n lapte: USR-ul și sutele de mii de pierde-vară, care n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să iasă în stradă.

Resorturile interioare. Feromonii politici
Revenind la resorturile interioare: poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să se căpătuiască? Nu, desigur. Poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că, ajuns într-o funcție, oricât de mică (spre care năzuiește cu tot sufletul), abia așteaptă să primească șpagă? Nu. Poate candidatul să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să-și aducă aportul la castrarea legilor, în favoarea infractorului? Răspunsul, la fel ca mai sus, este: nu, nici vorbă. Și atunci se pune întrebarea: ce îi unește totuși pe toți acești oameni? Ce au ei în comun?

Am citit cu ani în urmă o carte despre Mafia italienească — în particular siciliană — transplantată în Statele Unite, în perioada interbelică dar și câțiva ani (buni) după. Oamenii ăia, mafioții, erau o castă închisă. Dacă aveau ceva de împărțit, aveau de împărțit ei între ei. Ceilalți, ne-mafioții, nu contau. Ba chiar îi numeau „cei slabi”, sau „cei neapărați”. Cu cei slabi se răfuiau doar în cazuri „izolate”, când refuzau să plătească taxele „de protecție”; sau când, magistrați fiind, se întâmpla să-i condamne pe-ai lor. Și atunci trebuiau eliminați, desigur! Nu știu dacă făceau lobby prin Congresul American pentru a adapta legile la nevoile lor. Dar știu că, în Mafia, se simțeau puternici, se simțeau protejați, se simțeau invincibili. Fiecare cu clanul său, cu Capo al său din fruntea clanului, în fața căruia răspundea, după cum, în cazuri extreme, avea de răspuns în fața lui Capo di Tutti Capi.

Mi-a venit în minte o abordare nouă; dar care nu este decât o variantă, o metaforizare, poate, a celor de mai sus: feromonii. Se știe că feromonii sunt niște substanțe pe care le emit animalele, în particular insectele, pentru a acționa într-un anumit mod, concertat. Și mai ales pentru a se recunoaște unul pe altul și a se reproduce. Emisia de feromoni la oameni este, zice-se, controversată. Părerea mea însă este că, prin prisma tuturor observațiilor de mai sus, existența feromonilor la oameni este o certitudine: cumva toți oamenii aceia trebuie să se recunoască unul pe altul și să realizeze că au o lucrare comună de înfăptuit. Pesedist cu pesedist; dar și penelist cu penelist; dar și — o să râdeți, poate — pesedist cu penelist. Și așa mai departe. Câte alte categorii nu sunt, în care indivizii se recunosc unul pe altul, se îmbrățișează cu dragoste (vezi cazul cel mai recent, Bolzonaro cu Viktor Orban) și acționează împreună: naționaliști cu antivacciniști, extremiști cu conspiraționiști, tradiționaliști cu homofobiști! Câte și mai câte. E un adevărat miracol cum se recunosc unul pe altul, cum luptă împreună împotriva răului comun: nealiniații, raționaliștii, „cei slabi și neapărați”, cei ce acceptă legile și bunul-simț. Și pentru asta n-am decât un singur răspuns: FEROMONII. Politici.

Actualizare 20 feb. 2022. Cuba se opune „cu fermitate expansiunii NATO la frontierele acestui stat frate (s.m.)”. De ce, „frați” cubanezi? De ce vă sunt ucrainenii mai puțin frați decât rușii? Păi nu v-aduceți aminte cine v-a adus rachete, să le dați în cap imperialiștilor, în 1962, de l-ați pus pe jar pe Kennedy? Ați uitat? Nikita! Care era ucrainean!... Tot feromonii, bată-i vina. Vă recunoașteți cu ajutorul lor și după decenii.

(Articol publicat inițial, în feb. 2022, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Nu?... Da?...

Nu?... Da?... De când lumea discursul oral a fost presărat cu ticuri verbale de tot felul. Cu ani în urmă vorbitorul obișnuia să insereze o câte o interogație negativă. „Nu?” întreba, retoric, după unele fraze. Cu varianta: „Nu-i așa?”. Semnificația era simplă și inofensivă și se adresa preponderent vorbitorului însuși. Se traducea îndeobște prin: „Sunteți de acord, sper, că la cele spuse n-am alternativă.” Iar alteori avea pur și simplu rolul de a temporiza fluxul exprimării atunci când ideea continuatoare a discursului nu venea suficient de rapid.

Astăzi este la modă interogația pozitivă. Vorbitorul inserează din când în când câte un „Da?”. Iar semnificația nu mai este nici simplă nici, mai ales, inofensivă. Dimpotrivă, departe de a se mai adresa vorbitorului însuși, „Da?”-ul modern îl are drept țintă directă pe preopinent. Și anume perceput ca un adversar, eventual inamic, care trebuie anihilat rapid, de preferință strivit. Rolul temporizator a dispărut și de fapt ticul verbal nici nu mai e tic. Ci armă. Vorbitorul își privește interlocutorul drept în ochi, se încruntă, aruncă fulgere. Și îl somează: „Da? Păi vezi că p-asta n-o știai!” „Da? Vezi că n-ai altă alegere decât să fii de acord cu mine?” Sau: „Da? Păi vezi că eu am (totdeauna) dreptate!” „Da? Vezi ce pățești dacă ai impertinența să mă înfrunți pe mine (care îți sunt net superior)?” „Vezi că ești prost/proastă?” „Da? Ai văzut că ți-am tras-o!”...

„Da?”-ul multifuncțional răspunde perfect necesităților „dialogului” modern. Cel puțin în România. Din când în când se mai ivește în media câte un vorbitor mai în vârstă care folosește vechiul „Nu?” sau și mai vechiul „Nu-i așa?”. Mă uit la el cu compătimire și îmi spun în gând: Uite dom’le cât e de demodat! Și de neajutorat. Oare chiar nu-și dă seama?

(Articol publicat inițial, în mai 2012, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Misoginism popular

O reclamă TV pentru aparatură electrocasnică are drept protagoniști un cuplu de vârsta a treia: Gicuță și consoarta sa fără nume. Femeia, cicălitoare și arțăgoasă, deși cu măsură, îl supraveghează neîncetat pe Gicuță al ei folosindu-se de camere video în circuit închis, dovedind ba că Gicuță a părăsit o odaie uitând să stingă lumina și deci face risipă de electricitate, ba că încearcă să „șterpelească” din frigider o sticlă de bere — e a treia pe ziua de azi, ia cu pâine, Gicuță mamă, să nu ți se aplece. În timp ce poznașul Gicuță, un copil mare, cu părul alb, mereu admonestat, ripostează și el cum poate, adică prin șotii: se defulează maimuțărind-o, neobservat, pe neiertătoarea sa consoartă în spatele acesteia când e dovedit fără putință de tăgadă, pe monitor, ca risipitor de electricitate; se precipită, vinovat, să pună la loc în frigider sticla de bere, a treia pe ziua de azi; ba chiar își ia revanșa citind într-ascuns o scrisoare adresată consoartei, după care o transferă, poznaș, într-un plic nou, copiind cu ajutorul unui albuș de ou fiert ștampila de pe plicul vechi pe cel nou și usucă „falsul” fluturând plicul sub jetul unui aparat de aer condiționat: Pe pariu că nu te prinzi că ți-am citit scrisoarea!

Bineînțeles, toată simpatia telespectatorului se îndreaptă necondiționat către ghidușul și persecutatul Gicuță, în timp ce femeia-supraveghetor, simbolizând (involuntar) autoritatea, se alege cu oprobriul.

Spotul publicitar este în mod vădit sută la sută made in Romania, atât ca tipologie a personajelor cât și ca anecdotică populară. Să ne amintim de Fata babei și fata moșneagului, basmul lui Ion Creangă, în care, în mod asemănător, „baba și cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare și nemulțumitoare erau”. „Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moșneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, și cucoșul nu mai avea nici o trecere.” În timp ce fata babei „era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă”, fata moșneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă”. Fără a merge pe firul poveștii, să observăm doar aceeași stereotipie a bărbatului naiv și generos în felul său, și a femeii vârstnice cicălitoare, viclene și cu suflet hain; deși nici fata ei cea slută, tânără fiind dar păcătuind prin a fi odrasla celei vârstnice, nu se arată cu mult mai prejos.

La fel, în Soacra cu trei nurori a aceluiași neîntrecut băsnitor Ion Creangă, mama celor trei feciori „nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte”, își propune ante factum: «Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei.» Voi priveghea, deci! își promite sieși viitoarea soacră. Este ceea ce am numi astăzi o monitorizare la sânge. Adică exact ceea ce face contemporana consoartă a lui Gicuță din clipul „băsnit” în folosul firmei de comercializare a obiectelor electrocasnice. Căci, „Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Ești mai acră decât coarna”.

Mentalul colectiv românesc se pare că e înclinat să asocieze cumpătarea generatoare de echilibru (familial) cu maștera — personaj feminin, malefic — de vârsta a treia — arțăgoasă și detestabilă, și în același timp să acorde circumstanțe atenuante, dacă nu chiar girul întregii simpatii, personajului masculin, poznaș și simpatic, trecându-i-se cu vederea nu numai defecte minore cum ar fi risipa de electricitate ci și slăbiciuni majore de caracter cum ar fi lipsa de fermitate în susținerea dreptului propriei fiice (Fata moșneagului) de a locui în pace și bună înțelegere în casa părintească. Ceea ce îi reproșează autorul vârstnicului său personaj și, odată cu acesta, opinia publică, este moliciunea. Absența dragostei filiale sau existența acesteia într-o prea mică măsură, care stă la baza gestului său detestabil de a-și alunga de acasă fiica, este o problemă care nu se pune.

(Articol publicat inițial, în sept. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Solidaritate infracțională

Trecând printr-o mică localitate dâmbovițeană, o dubiță ne-a depășit în trombă, încălcând cu aplomb viteza limită legală și tăind cu nepăsare banda continuă de pe mijlocul șoselei. Două secunde mai târziu, o mașină venind din sensul contrar i-a semnalizat cu farurile — semnalul bine cunoscut: ai grijă, poliția! Șoferul dubiței s-a „cumințit” instantaneu și, după mai puțin de un minut a trecut senin și spăsit prin dreptul unui echipaj de poliție care, bineînțeles, n-a avut niciun motiv să-l oprească. După care, odată pericolul trecut, a accelerat în forță și dus a fost. Avea astfel „mandat” să-și facă de cap în continuare batjocorind regulile de circulație și putea să conteze pe „prieteni”: întotdeauna se vor găsi alții care să-l atenționeze că undeva în apropiere, la marginea drumului, poliția stă „la pândă”. Toți potențialii contravenienți — sau infractori — se bucură, este bine cunoscut, oricând și pe oricare dintre șoselele României, de solidaritatea „confraților” participanți la trafic.

Cunoscut pentru lipsa lui de solidaritate și de simț civic, viețuind într-o țară brăzdată de milioane de garduri despărțitoare, iată că tot românul se solidarizează totuși întru contravenționalitate rutieră, cauționând virtualele victime ale disprețului de semen și neobrăzării motorizate. De ce? Oare pentru că în fiecare „semnalizator” plin de bunăvoință somnolează un posibil viitor contravenient, sau infractor?

Îmi amintesc de o altă mică întâmplare, în regimul trecut de astă dată. Un autobuz a oprit în stație la Casa Scânteii, unde aștepta o mulțime de oameni. Printre alții, am văzut coborând un tânăr grăbit și, imediat în urma lui, o femeie agitată, tânără și ea, cu înfățișare de intelectuală, care, gesticulând și arătând spre tânărul dinaintea ei, a dat fuga la un milițian aflat întâmplător în stație. N-am auzit care era obiectul reclamației. Și nimeni din jur n-a auzit. Dar toată suflarea din stația de autobuz s-a grăbit să-l acopere pe tânărul reclamat. „Fugi! l-au îndemnat. Fugi! Fugi!” Și tânărul n-a mai stat să piardă o clipă. A luat-o la goană, cu toată sprinteneala tinereții sale, a tăiat-o peste peluza din fața uriașei clădiri și s-a făcut nevăzut pe după colțul corpului lateral. Nici milițianul n-a stat pe gânduri. Era și el tânăr și a rupt-o la fugă în urmărirea prezumtivului infractor. Avea însă handicapul uniformei, al cizmelor și al celor poate zece ani în plus față de fugar. E foarte puțin probabil să-l fi prins în cele din urmă.

Sigur, el era reprezentantul nu al unei autorități publice, ci al statului. Și anume al unui stat polițienesc, comunist. Miliția era pe vremea aceea doar în mică măsură un organ de protecție a cetățeanului ci, preponderent, un organ de represiune. Desolidarizarea populației de miliție era, în acele condiții, de înțeles. Tânărul de care vorbeam poate că, înainte de a coborî în stația de la Casa Scânteii, înjurase regimul. Caz în care acoperirea lui spontană de către mulțimea din stație ar fi fost îndreptățită. Dar la fel de probabil, dacă nu chiar mai probabil, este să o fi insultat pe reclamantă. Sau să o fi buzunărit. Nimeni din stație n-a fost însă interesat să afle. Solidarizarea cu tânărul fugar a fost instantanee și totală.

Aș îndrăzni să afirm că întâmplarea de mai sus s-ar putea oricând repeta în România democratică din zilele noastre. Căci între populație și autoritate, în România, indiferent de regim, hiatusul este vizibil și persistent. Iar rădăcinile acestei atitudini sunt istorice. Autoritatea a fost, la noi, dintotdeauna, discreționară, abuzivă și arogantă. Și coruptă.

Așa că ostilitatea populației față de autoritate nu este deloc surprinzătoare. Pe de altă parte însă, recurgând la parafrază, aș zice că avem administratorii pe care, prin atitudinea noastră ambiguă, indolentă și duplicitară, îi merităm. Autoritatea reproduce, amplificându-le prin avantajul poziției, propriile noastre metehne. Ne aflăm astfel în plin cerc vicios, din care nu știu cum și când vom ieși.

(Articol publicat inițial, în nov. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

„Noul val” al cinematografiei românești

Despre filmele românești din „noul val”, criticii de film români — și nu numai — au în general cuvinte de laudă. Comentatorii neprofesioniști le contestă în bună parte. Dacă nu chiar în cea mai mare parte. Distincțiile obținute peste hotare nu par să-i impresioneze. În apărarea „noului val” românesc, mulți spun despre cutare sau cutare succes internațional: Filmul te ține țintuit în scaun. De acord, așa este. În legătură cu asta îmi pun însă o singură întrebare: E oare de-ajuns?

Pe câteva dintre filmele cele mai importante ale „noului val” le-am văzut.

„Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu, un film cursiv, cu dialoguri acceptabile, cu actori buni, dar în care n-am putut vedea mai mult decât un (reușit) documentar artistic; în ciuda faptului că a fost recompensat copios, inclusiv cu Un certain regard, Cannes, 2005.

„Marfa și banii”, de același Cristi Puiu, un fel de road movie balcanic, genul minimalist, lansat, parcă, avant la lettre, în sprijinul ideii „Nu vă primim în Spațiul Schengen dacă nu terminați cu corupția”.

„4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, 2007, regizat de Cristian Mungiu, după un scenariu propriu, cumulând și el un număr impresionant de premii, printre care Palme d’Or la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes; o radiografie rece — era să zic o necropsie — a regimului ceaușist („politica” demografică), unde până și generozitatea nu depășește stadiul de abstracțiune; un film pe care poți să-l apreciezi (drept care l-am și apreciat cândva) dar să-l iubești e mai greu.

„Offset”, regizat de Didi Danquart, românesc în măsura în care scenariul este scris (și) de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, interpretat (și) de actori români; un film în care autorii și-au închipuit că un personaj se poate construi extrăgând „din căciulă” trăsături de caracter și asamblându-le la nimereală, cu scene stridente, de-a dreptul jenante prin lipsa lor de consistență și de veridicitate; un film din lunga serie mizerabilistă made in Romania, care pledează pentru „ideea” că dragostea e nu numai oarbă ci de-a dreptul cretină.

„A fost sau n-a fost”, de Corneliu Porumboiu, 2006, premiat și el, o producție bufă în registru minor (cum l-am numit cândva), practic fără valoare artistică după părerea mea.

„Polițist, adjectiv”, de același Corneliu Porumboiu, 2009, o lucrare care dovedește că se poate face film chiar și fără acțiune (exceptând scena finală, din birou), doar cu lungimi (predominant gratuite), și să mai primească și premii, urmărind transferarea mizerabilismului din epoca de aur în cea de tranziție; asta, în ciuda faptului că un critic de cinema a văzut în acest film trimiteri la Michelangelo Antonioni; sau că a văzut în personajul principal „un polțist C(h)risti(c)” (să nu ne mirăm însă: respectivul critic a avut și alte vedenii, cum ar fi o „cină cea de taină” în „4-3-2”).

„Eu când vreau să fluier, fluier”, 2010, în regia lui Florin Șerban, premiat la Berlin cu Ursul de Argint, care dovedește încă o dată, ce? Pe de o parte că, „ideea de film «grand spectacle» venit din România — cum zice Nae Caranfil — se izbește de un zid de prejudecăți, idei prefabricate și teorii stupide din partea «experților» de afară”, iar pe de altă parte că tinerii noștri regizori au învățat foarte bine această lecție. Și mai vădește că „seria mizerabilistă” se mulțumește cu puțin — nu numai puține mijloace materiale ci și puține investiții în inteligență, inventivitate, simțire.

„Marți, după Crăciun”, de Radu Muntean, 2009, un film care, pentru prima oară, încearcă să spargă zidul mizerabilismului cvasi-obligatoriu și să construiască o poveste existențială într-o lume normală. Los Angeles Times scrie despre acest film: „Totul sună foarte banal, chiar prozaic, după standardele filmelor pentru cercuri selecte. Dacă însă un cineast strălucit îți ia o poveste pe care crezi că ai mai văzut-o și ți-o spune într-un mod complet nou, atunci Muntean e numai bun de Mensa. Nu găsești acolo niciun fel de istericale melodramatice de genul celor pe care le vezi în poveștile spuse în maniera americanului „Terms of endearment” [„Cuvinte de alint”]; până și confruntarea din momentul culminant al filmului lasă impresia de reținere absolut superbă. Este vorba de o poveste autentică, pur și simplu captivantă, și de o regie remarcabilă dar care nu se simte. Iar interpretarea actorilor este demențială.”

Andrzej Zulawski spune: „Știu că există un nou val de cineaști [români]. Cred că am văzut vreun sfert de oră din filmul lui Mungiu și n-am vrut să văd mai mult. (...) M-a plictisit de moarte. Nu vreau să văd așa ceva, am trecut deja prin asta. E o perioadă din viața mea, un sistem, nu îmi plac oamenii care exploatează așa ceva [comunismul]. (...) Îl exploatează ca să ia Oscarul. Din fericire, n-a reușit.” Până și Alina Mungiu–Pippidi, în articolul „Eterna și fascinanta Ruritanie”, din România liberă, 21 feb. 2008 spune: „Avem filmele, desigur [ca sursă de brand pentru România]. Dar problema este că filmele astea au succes nu prin contribuția lor la estetica cinematografică (sunt cu program minimaliste și nonestetice), ci pentru că ne prezintă exact ca pe Ruritania, și iau premii pentru sinceritatea lor, care reconfirmă brandul deja existent.” Și asta, deși e sora regizorului de succes Cristian Mungiu. Sau poate tocmai de aceea.

Întâmplarea a făcut să văd în aceeași zi „Marți, după Crăciun” și „Mâine mergem la cinema”, splendida peliculă a polonezului Michal Kwieciński. Am avut deci prilejul să compar două abordări cinematografice. Cea a lui Radu Muntean, care spune „altfel” o poveste banală, „altfel” însemnând, din perspectivă hollywoodiană, fără „istericale melodramatice”, cu „superbe rețineri” în relațiile dintre personaje și în dialoguri; rețineri atât de „superbe” — mi-aș permite să adaug — încât periclitează însăși consistența personajelor și a raporturilor dintre ele; vezi, de pildă, penibila (și interminabila) scenă din cabinetul de stomatologie al amantei eroului principal, din care Muntean (dacă ar fi fost cu adevărat „numai bun de Mensa”), ar fi putut valorifica subtilele fire care leagă între ele vârfurile „triunghiului conjugal”, dar pe care el o ratează lamentabil transformând-o într-o banală expunere de stomatologie plină de termeni tehnici și fără nicio relevanță estetică. (De unde trag concluzia că la Hollywood lumea s-a săturat de prea multă expresivitate.) De cealaltă parte, am văzut abordarea lui Kwieciński, care construiește cu abnegație și pasiune, având în spate o școală cinematografică serioasă, în care fiecare fluturare de zâmbet contează în economia filmului, în care regizorul nu respinge „banalul” unei lacrimi pentru că se teme că regia sa ar putea deveni ostentativă; în care detaliile circumstanțiale din fiecare secvență, lucrată după toate regulile artei cinematografice (inclusiv hollywoodiene), contribuie inteligent și subtil la recompunerea unui univers autentic, de-a dreptul solar; asta, în ciuda mizeriilor (și acolo) unei Polonii antebelice amenințate — nu pentru prima oară — cu anihilarea. Vedem în filmul lui Kwieciński personaje care nu reprezintă doar idei cinematice, ci trăiesc din plin pe ecran, emoționează, angrenate organic într-o poveste consistentă, animată de generozitate și de speranță.

„Eu cred — mai spunea același Andrzej Zulawski, citat mai sus (nu mi-am propus să elogiez cinematografia poloneză; e o simplă coincidență) — că filmul implică seducție. Singurul criteriu pentru a aprecia o peliculă — și e unul extrem de flexibil — este dacă te mișcă sau nu. (...) Dacă ieși din sală schimbat într-o anumită măsură, acela e un film bun.”

Ei bine, deși nu l-am văzut într-un cinematograf, „Mâine mergem la cinema”, un film est-european și el, mi-a rămas în suflet pentru multe zile. Ceea ce nu mi se întâmplă niciodată cu filmele românești.

Spunea recent Mircea Daneliuc, despre filmele românești ale „noului val”, că nu depășesc stadiul de filme-școală studențești; sau cam așa ceva. Poate a spus-o cu o oarecare invidie, el care, după „Iacob” (1988) a ținut-o — îmi pare rău pentru autorul lui „Glissando”, „Croaziera”, „Probă de microfon” ș.a. — din ratare în ratare. Pe de altă parte, oarece adevăr există în afirmația sa. Minimalismul în care s-au cantonat recentele succese românești, aproape fără excepție, nu-i o garanție pentru viitorul „noului val”, care poate deveni oricând „vechiul val”.

Oricum, faptul că filmele românești au reușit să capteze atenția criticii internaționale și chiar și pe aceea a distribuitorilor și, nu în ultimul rând, că, iată, stârnesc invidii sub masca unor comentarii caustice, este un semn bun. „Lecția studențească” s-ar putea să fi prins bine: producțiile cinematografice românești de dinainte de „noul val” (cu unele excepții) erau jenante atunci când nu treceau pur și simplu neluate în seamă.

(Articol publicat inițial, în ian. 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Filmele americane

În filmele americane mi se întâmplă cel mai des să uit că tot ce văd pe ecran a fost înainte scenariu (a script!); și că personajele sunt de fapt actori care spun replici învățate pe dinafară. Când îi văd pe actorii americani cât de tare se emoționează, cât de mult urăsc și cât de deplin se bucură, inclusiv figuranții, cât de devotați prieteni sunt, sau cât de neîmpăcați dușmani, uneori parcă nu-mi vine să cred că n-au fost filmări cu camera ascunsă.

Mă amuză că în filmele americane personajele care fac jogging sau aleargă pentru diverse alte scopuri transpiră toate, fără excepție, exact în același fel: tricoul li se udă în formă de triunghi isoscel, cu vârful în jos, sub răscroitura gâtului, atât în spate, cât și în față; și, eventual, cu ceva udătură la subraț.

Mă amuză cum ploile americane, cele văzute din interior, toate fără excepție curg șiroaie pe geam în jos. În America nu există ploicică. Dacă plouă, apoi toarnă cu găleata.

Apreciez claritatea (și naturalețea) cuvintelor rostite în filmele americane, pe care, chiar dacă știi doar puțină engleză, tot le înțelegi mai bine decât cuvintele rostite în filmele de pe meleaguri... mai apropiate — chiar și în cazul replicilor șoptite. Apreciez totodată autenticitatea duelurilor pugiliste ale personajelor, care se pocnesc bărbătește drept în figură, fără să ridice neapărat garda, și pe care cameramanii au învățat să le prindă din unghiuri din care nu se vede câtuși de puțin că pumnul cruță falca adversă la doi centimetri distanță (scuze, inch); iar la postsincron un pumn izbește cu nădejde o halcă de carne.

Când un personaj american spune „N-am reușit să fac nimic în viață”, totul îl contrazice: și ambianța, și lumina, și culorile din secvență, și spectatorul ce sunt. Nu, personajul american a făcut tot ce trebuia pentru ca filmul să iasă și bun, și plin de miez, și romantic. Și să aibă parte și de critici bune. Personajul are parte de întreaga mea compasiune, iar scenaristul de întreaga mea adeziune estetică.

Îmi place cât de natural cade „lumina soarelui” în secvențele de exterior din filmele americane, deși știu că foarte multe din respectivele secvențe sunt realizate în studio, iar strada — sau curtea, sau grădina — „însorită” nu-i decât rodul iscusinței maeștrilor de lumini.

Îmi place cum se comportă figuranții-trecători pe strada metropolei americane. Niciodată n-am știut dacă cineva i-a anunțat că se filmează, sau sunt lăsați în condiția lor de trecători de-adevăratelea. Și totuși, când „eroul” american, alergând ca nebunu’ pe trotuar — urmărit sau urmăritor, n-are importanță —, dă peste ei de îi răsucește ca pe niște sfârleze, sau îi trântește pământ, n-am văzut niciodată vreun „trecător” să se stropșească la „erou” că se poartă pe stradă ca un derbedeu. Ceea ce mă face să cred că sunt totuși figuranți; și poate mai primesc și un ban pentru asta; chiar și atunci când sunt cu sutele.

Îmi place cu câtă plăcere și cu cât umor strigă conductorul în gară, All aboard! începând cu Stan și Bran și terminând cu Majestic-ul lui Jim Carrey.

Și nu știu de ce mă simt tulburat când în sala de judecată (din studio, desigur) un personaj vorbește de drepturile omului, de drepturile americanului. O face cu atâta pasiune și cu atâta convingere de parcă libertatea însăși a actorului care interpretează acel personaj ar depinde de succesul pledoariei sale în fața judecătorilor și/sau a curții cu jurați; și doar din întâmplare demersul său a coincis cu intenția scenaristului și/sau a regizorului de a realiza un film cu același subiect; drept care aceștia din urmă n-au avut alta de făcut decât să se ducă în sala de judecată și să ia de-a gata tot ce aveau nevoie.

Și mai presus de toate îmi place la regizorii americani că nu evită miza non-estetică în filmele lor; că nu se tem că atitudinea civică, sau patriotismul, sau compasiunea, sau spiritul de solidaritate, sau entuziasmul, sau exaltarea curajului (sau înfierarea lașității) personajelor în lung-metrajele lor artistice le-ar face mai puțin artistice.

(Articol publicat inițial, în oct. 2015, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

„Lebedele negre” ale lui N.N. Taleb și terorismul intelectual

Despre libanezo-americanul Nassim Nicholas Taleb, specialist în statistică matematică și în aforisme, Wikipedia nu ne dezvăluie ziua nașterii, nici luna, ci doar anul, astfel că vârsta îi este apreciată la 60-61 de ani [acum 64 — ian. 2024]! Ziua de naștere nu i-o putem ghici, dar zodia, cu siguranță da: Scorpion. Fiindcă în cărțile sale, relativ recent traduse la editura Curtea Veche — „Lebăda neagră. Impactul foarte puțin probabilului”, 2018, și „Antifragil”, 2019, aproape că nu-i pagină în care autorul să nu găsească ceva sau pe cineva să se răfuiască — mai ales în primul din cele două volume. Ținta sa predilectă: economiștii. „Uitați-vă la corpul uman [apropo de principiul redundanței]. Avem doi ochi, doi plămâni, doi rinichi, chiar și două creiere (poate cu excepția directorilor de corporații) (...). Dacă am da-o pe Mama Natură pe mâna economiștilor, ei ar scăpa-o de rinichii suplimentari: de vreme ce nu avem nevoie de ei tot timpul, ar fi mai «eficient» să-i vindem pe ai noștri și să folosim un rinichi central, plătit cu ora.” (p. 346, „Lebăda neagră”)

Are el ce are cu economiștii, pesemne fiindcă nu l-au apreciat îndeajuns. Dar și, de bună seamă, fiindcă și-au îndreptat atenția cu precădere spre distribuția gaussiană, „acea Mare Fraudă Intelectuală, printre alte pseudoștiințe” (p. 346), în locul celei „mandelbrotiene”, slăbiciunea autorului. Dar nici laureații premiului Nobel nu-i scapă. De ce? Nu-i greu de ghicit: Taleb n-a primit Nobelul până în ziua de azi. (Dar, nu-i așa? niciodată nu-i prea târziu.) Drept care, propune desființarea Nobelului pentru economie. (p. 416)

Niciodată nu poți să știi dacă vorbește serios sau glumește. Formula îi convine de minune pentru că oricând poate comuta de la una la alta. Nu s-ar putea spune că NNT — cum îi place să răsfețe autonumindu-se — nu face destul pentru a fi plin de șarm, dimpotrivă.

Pe unii probabil că îi amuză. Pe mine, mărturisesc că mai puțin. În definitiv, în afară de stil, unde NNT excelează, te poți întreba: dar substanța până la urmă care este? Este vorba de evenimente extreme, foarte puțin probabile, practic imposibil de prognozat, pe care Taleb le numește Lebede negre (p. 379): „evenimentele obișnuite pot prezice evenimente obișnuite, dar evenimentele extreme, poate și pentru că sunt mai acute atunci când oamenii sunt mai nepregătiți, nu pot fi prezise aproape niciodată pornind de la studierea trecutului.” Și atunci care e folosul Lebedelor negre? Dacă acestea nu pot fi prognozate, măcar să ne prilejuiască o desfășurare fermecătoare de considerații aforistice. Și eventual de marginalii.

Taleb ar fi avut ocazia să facă cel puțin o prognoză spectaculoasă. Pe care însă, din câte se pare, a ratat-o. „Nu spun că trebuie să oprim globalizarea și să împiedicăm călătoriile. Trebuie doar să fim conștienți de efectele secundare, de costuri — puțini oameni sunt. Eu văd riscul răspândirii pe întreaga planetă a unui virus acut și foarte straniu.” (p. 352) Ei, aici se pare că a nimerit-o. Virusul a venit și s-a răspândit. Din păcate însă ne-a prins nepregătiți. Și o altă prognoză-revelație: „Știu că istoria va fi dominată de un eveniment puțin probabil, numai că nu știu care anume va fi acela.” („Lebăda neagră”, p. 187) Felicitări pentru sinceritate!

Și atunci, dacă tot nu ne ajută să facem prognoze, nu-i mai bine să renunțăm la orice teoretizare? În „Antifragil” intenția devine clară: NNT este adversar al teoriilor — al oricăror teorii, cu excepția celor din fizică! — și adept al „fenomenologiei”: „observarea unei regularități empirice pentru care nu există o teorie evidentă”. (p. 130) Este adept al neintervenției, al tărăgănării/amânării: „amânarea este sistemul nostru natural de apărare, lăsând lucrurile să își poarte singure de grijă și să își exerseze antifragilitatea”; și: „dacă amân o vizită la doctor, care nu este vitală (...), s-ar putea ca oamenii să aibă un instinct al amânării doar atunci când nu este periclitată viața nimănui.” (pp. 136–7) Din păcate, nu prea e clar cum decidem dacă vizita la doctor este vitală sau nu.

Apropo, într-o lume în care toată lumea fuge de risc, Taleb vrea nu numai să ne dezvețe de instinctul de a ne proteja de „volatilitate”/aleatoriu și de risc, ci, dimpotrivă, să ne învețe să tragem foloase de pe urma riscului: Antifragil! Drept care imaginează o „țară” pe care o numește Extremistan, unde Lebedele negre fac jocurile, spre deosebire de Mediocristan, „țara” în care ne complăcem să trăim acum, să băltim, cum s-ar zice, dominată de mediocritatea evenimentelor banale și de — horribile dictu — clopotul gaussian. Se pare însă că nu-i așa de simplu: „Când cauți ordine, capeți o pseudoordine; nu obții o cotă de ordine și control decât atunci când accepți aleatoriul.” („Antifragil”, p. 19) Este desigur vorba de o acceptare conceptuală. Căci altminteri, suntem cu toții dispuși să acceptăm, chiar și cei mai încăpățânați dintre noi (chiar și economiștii, îmi vine să adaug!), că întreaga noastră evoluție și ființare au avut la bază mai ales discontinuitățile. Ce folos însă că discontinuitățile, evenimentele extreme, au venit, au lăsat urme, sau vin, lasă urme și pleacă, lăsându-se spectatori — de vreme ce respectivele evenimente survin extrem de rar și nu pot fi în niciun fel prognozate. Aici Taleb crede că a găsit soluția: principiul Paza bună trece primejdia rea: „Procedați așa cum ați controla oamenii de arme la urcarea în avion, chiar dacă nu aveți nicio dovadă că sunt teroriști.” (p. 386, „Lebăda neagră”)

Dacă orice prognoză se dovedește a fi imposibilă, Taleb trage un alt gen de învățăminte, și anume că „stresul acut” (Lebădă neagră) este benefic pentru om, în timp stresul monoton ar fi nociv. La fel, Taleb ne sfătuiește să nu-i plângem de milă omului primitiv, care trăia în medie sub 30 de ani, căci dacă erau unii care mureau de tineri datorită rănilor (evenimente extreme), în schimb au trăit „o viață lungă și sănătoasă” (p. 363). De unde are Taleb asemenea informații, rămâne un mister.

Autorul pune la îndoială priceperea experților, pe care, de altfel, îi desemnează între ghilimele: „În studiu [unul vizând posibilitatea apariției unor evenimente politice, economice și militare] este înfățișată problema expertului: nu a existat nicio diferență în privința rezultatelor între un doctor și un student. Profesorii cu multe lucrări publicate nu s-au descurcat mai bine decât jurnaliștii”! (p. 184) Și încă: „Nu [există] nicio dovadă convingătoare că economiștii au vreo capacitate de predicție, iar dacă au vreuna, predicțiile lor sunt doar cu puțin mai bune decât cele făcute la întâmplare. (...) Omul de știință de pe altă planetă, cu voce guturală, care își petrece nopțile la calculator, se descurcă rareori mai bine decât un taximetrist care utilizează metode simple, aflate la îndemâna sa.” (p. 187)

E straniu de ce Taleb spumegă constant împotriva distribuției Gauss, pe care specialiștii o folosesc probabil în mod neadecvat, și nu suflă o vorbă despre distribuțiile specifice valorilor extreme, care cu siguranță l-ar fi scos din impas. Devine însă încetul cu încetul clar de ce eseistul preferă să rămână în impas, împărțind lumea în două tărâmuri, „Extremistanul”, cel dominat de Lebedele negre, atât de drag lui, și „Mediocristanul”, unde își duc viața nevrednică economiștii de rând și laureații de rând ai premiului Nobel. NNT revine în mod repetat la exemplul evenimentului extrem al vânzării de carte, marcată de dezechilibre majore, unde un singur autor vinde mai mult decât 99 la sută din toți ceilalți la un loc. Cine e autorul care vinde atât de mult? Evident, Taleb însuși, care, în primii câțiva ani de după apariția „Lebedei negre” a vândut trei milioane de exemplare. În mod firesc deci, se simte exponentul „Extremistanului”, care, astfel, nu îi poate fi altfel decât drag. Taleb însuși este un eveniment extrem. Drept care, pentru cei ce nu îi apreciază opera nu are decât cuvinte încărcate de sarcasm — sarcasmul teroristului intelectual: „E greu ca un porc proaspăt luminat să-și amintească de faptul că a văzut cândva un mărgăritar, dar nu a știut ce este.” (p. 371, nota de subsol)

(Articol publicat inițial, în iun. 2021, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)