„Noul val” al cinematografiei românești

Despre filmele românești din „noul val”, criticii de film români — și nu numai — au în general cuvinte de laudă. Comentatorii neprofesioniști le contestă în bună parte. Dacă nu chiar în cea mai mare parte. Distincțiile obținute peste hotare nu par să-i impresioneze. În apărarea „noului val” românesc, mulți spun despre cutare sau cutare succes internațional: Filmul te ține țintuit în scaun. De acord, așa este. În legătură cu asta îmi pun însă o singură întrebare: E oare de-ajuns?

Pe câteva dintre filmele cele mai importante ale „noului val” le-am văzut.

„Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu, un film cursiv, cu dialoguri acceptabile, cu actori buni, dar în care n-am putut vedea mai mult decât un (reușit) documentar artistic; în ciuda faptului că a fost recompensat copios, inclusiv cu Un certain regard, Cannes, 2005.

„Marfa și banii”, de același Cristi Puiu, un fel de road movie balcanic, genul minimalist, lansat, parcă, avant la lettre, în sprijinul ideii „Nu vă primim în Spațiul Schengen dacă nu terminați cu corupția”.

„4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, 2007, regizat de Cristian Mungiu, după un scenariu propriu, cumulând și el un număr impresionant de premii, printre care Palme d’Or la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes; o radiografie rece — era să zic o necropsie — a regimului ceaușist („politica” demografică), unde până și generozitatea nu depășește stadiul de abstracțiune; un film pe care poți să-l apreciezi (drept care l-am și apreciat cândva) dar să-l iubești e mai greu.

„Offset”, regizat de Didi Danquart, românesc în măsura în care scenariul este scris (și) de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, interpretat (și) de actori români; un film în care autorii și-au închipuit că un personaj se poate construi extrăgând „din căciulă” trăsături de caracter și asamblându-le la nimereală, cu scene stridente, de-a dreptul jenante prin lipsa lor de consistență și de veridicitate; un film din lunga serie mizerabilistă made in Romania, care pledează pentru „ideea” că dragostea e nu numai oarbă ci de-a dreptul cretină.

„A fost sau n-a fost”, de Corneliu Porumboiu, 2006, premiat și el, o producție bufă în registru minor (cum l-am numit cândva), practic fără valoare artistică după părerea mea.

„Polițist, adjectiv”, de același Corneliu Porumboiu, 2009, o lucrare care dovedește că se poate face film chiar și fără acțiune (exceptând scena finală, din birou), doar cu lungimi (predominant gratuite), și să mai primească și premii, urmărind transferarea mizerabilismului din epoca de aur în cea de tranziție; asta, în ciuda faptului că un critic de cinema a văzut în acest film trimiteri la Michelangelo Antonioni; sau că a văzut în personajul principal „un polțist C(h)risti(c)” (să nu ne mirăm însă: respectivul critic a avut și alte vedenii, cum ar fi o „cină cea de taină” în „4-3-2”).

„Eu când vreau să fluier, fluier”, 2010, în regia lui Florin Șerban, premiat la Berlin cu Ursul de Argint, care dovedește încă o dată, ce? Pe de o parte că, „ideea de film «grand spectacle» venit din România — cum zice Nae Caranfil — se izbește de un zid de prejudecăți, idei prefabricate și teorii stupide din partea «experților» de afară”, iar pe de altă parte că tinerii noștri regizori au învățat foarte bine această lecție. Și mai vădește că „seria mizerabilistă” se mulțumește cu puțin — nu numai puține mijloace materiale ci și puține investiții în inteligență, inventivitate, simțire.

„Marți, după Crăciun”, de Radu Muntean, 2009, un film care, pentru prima oară, încearcă să spargă zidul mizerabilismului cvasi-obligatoriu și să construiască o poveste existențială într-o lume normală. Los Angeles Times scrie despre acest film: „Totul sună foarte banal, chiar prozaic, după standardele filmelor pentru cercuri selecte. Dacă însă un cineast strălucit îți ia o poveste pe care crezi că ai mai văzut-o și ți-o spune într-un mod complet nou, atunci Muntean e numai bun de Mensa. Nu găsești acolo niciun fel de istericale melodramatice de genul celor pe care le vezi în poveștile spuse în maniera americanului „Terms of endearment” [„Cuvinte de alint”]; până și confruntarea din momentul culminant al filmului lasă impresia de reținere absolut superbă. Este vorba de o poveste autentică, pur și simplu captivantă, și de o regie remarcabilă dar care nu se simte. Iar interpretarea actorilor este demențială.”

Andrzej Zulawski spune: „Știu că există un nou val de cineaști [români]. Cred că am văzut vreun sfert de oră din filmul lui Mungiu și n-am vrut să văd mai mult. (...) M-a plictisit de moarte. Nu vreau să văd așa ceva, am trecut deja prin asta. E o perioadă din viața mea, un sistem, nu îmi plac oamenii care exploatează așa ceva [comunismul]. (...) Îl exploatează ca să ia Oscarul. Din fericire, n-a reușit.” Până și Alina Mungiu–Pippidi, în articolul „Eterna și fascinanta Ruritanie”, din România liberă, 21 feb. 2008 spune: „Avem filmele, desigur [ca sursă de brand pentru România]. Dar problema este că filmele astea au succes nu prin contribuția lor la estetica cinematografică (sunt cu program minimaliste și nonestetice), ci pentru că ne prezintă exact ca pe Ruritania, și iau premii pentru sinceritatea lor, care reconfirmă brandul deja existent.” Și asta, deși e sora regizorului de succes Cristian Mungiu. Sau poate tocmai de aceea.

Întâmplarea a făcut să văd în aceeași zi „Marți, după Crăciun” și „Mâine mergem la cinema”, splendida peliculă a polonezului Michal Kwieciński. Am avut deci prilejul să compar două abordări cinematografice. Cea a lui Radu Muntean, care spune „altfel” o poveste banală, „altfel” însemnând, din perspectivă hollywoodiană, fără „istericale melodramatice”, cu „superbe rețineri” în relațiile dintre personaje și în dialoguri; rețineri atât de „superbe” — mi-aș permite să adaug — încât periclitează însăși consistența personajelor și a raporturilor dintre ele; vezi, de pildă, penibila (și interminabila) scenă din cabinetul de stomatologie al amantei eroului principal, din care Muntean (dacă ar fi fost cu adevărat „numai bun de Mensa”), ar fi putut valorifica subtilele fire care leagă între ele vârfurile „triunghiului conjugal”, dar pe care el o ratează lamentabil transformând-o într-o banală expunere de stomatologie plină de termeni tehnici și fără nicio relevanță estetică. (De unde trag concluzia că la Hollywood lumea s-a săturat de prea multă expresivitate.) De cealaltă parte, am văzut abordarea lui Kwieciński, care construiește cu abnegație și pasiune, având în spate o școală cinematografică serioasă, în care fiecare fluturare de zâmbet contează în economia filmului, în care regizorul nu respinge „banalul” unei lacrimi pentru că se teme că regia sa ar putea deveni ostentativă; în care detaliile circumstanțiale din fiecare secvență, lucrată după toate regulile artei cinematografice (inclusiv hollywoodiene), contribuie inteligent și subtil la recompunerea unui univers autentic, de-a dreptul solar; asta, în ciuda mizeriilor (și acolo) unei Polonii antebelice amenințate — nu pentru prima oară — cu anihilarea. Vedem în filmul lui Kwieciński personaje care nu reprezintă doar idei cinematice, ci trăiesc din plin pe ecran, emoționează, angrenate organic într-o poveste consistentă, animată de generozitate și de speranță.

„Eu cred — mai spunea același Andrzej Zulawski, citat mai sus (nu mi-am propus să elogiez cinematografia poloneză; e o simplă coincidență) — că filmul implică seducție. Singurul criteriu pentru a aprecia o peliculă — și e unul extrem de flexibil — este dacă te mișcă sau nu. (...) Dacă ieși din sală schimbat într-o anumită măsură, acela e un film bun.”

Ei bine, deși nu l-am văzut într-un cinematograf, „Mâine mergem la cinema”, un film est-european și el, mi-a rămas în suflet pentru multe zile. Ceea ce nu mi se întâmplă niciodată cu filmele românești.

Spunea recent Mircea Daneliuc, despre filmele românești ale „noului val”, că nu depășesc stadiul de filme-școală studențești; sau cam așa ceva. Poate a spus-o cu o oarecare invidie, el care, după „Iacob” (1988) a ținut-o — îmi pare rău pentru autorul lui „Glissando”, „Croaziera”, „Probă de microfon” ș.a. — din ratare în ratare. Pe de altă parte, oarece adevăr există în afirmația sa. Minimalismul în care s-au cantonat recentele succese românești, aproape fără excepție, nu-i o garanție pentru viitorul „noului val”, care poate deveni oricând „vechiul val”.

Oricum, faptul că filmele românești au reușit să capteze atenția criticii internaționale și chiar și pe aceea a distribuitorilor și, nu în ultimul rând, că, iată, stârnesc invidii sub masca unor comentarii caustice, este un semn bun. „Lecția studențească” s-ar putea să fi prins bine: producțiile cinematografice românești de dinainte de „noul val” (cu unele excepții) erau jenante atunci când nu treceau pur și simplu neluate în seamă.

(Articol publicat inițial, în ian. 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)