Solidaritate infracțională

Trecând printr-o mică localitate dâmbovițeană, o dubiță ne-a depășit în trombă, încălcând cu aplomb viteza limită legală și tăind cu nepăsare banda continuă de pe mijlocul șoselei. Două secunde mai târziu, o mașină venind din sensul contrar i-a semnalizat cu farurile — semnalul bine cunoscut: ai grijă, poliția! Șoferul dubiței s-a „cumințit” instantaneu și, după mai puțin de un minut a trecut senin și spăsit prin dreptul unui echipaj de poliție care, bineînțeles, n-a avut niciun motiv să-l oprească. După care, odată pericolul trecut, a accelerat în forță și dus a fost. Avea astfel „mandat” să-și facă de cap în continuare batjocorind regulile de circulație și putea să conteze pe „prieteni”: întotdeauna se vor găsi alții care să-l atenționeze că undeva în apropiere, la marginea drumului, poliția stă „la pândă”. Toți potențialii contravenienți — sau infractori — se bucură, este bine cunoscut, oricând și pe oricare dintre șoselele României, de solidaritatea „confraților” participanți la trafic.

Cunoscut pentru lipsa lui de solidaritate și de simț civic, viețuind într-o țară brăzdată de milioane de garduri despărțitoare, iată că tot românul se solidarizează totuși întru contravenționalitate rutieră, cauționând virtualele victime ale disprețului de semen și neobrăzării motorizate. De ce? Oare pentru că în fiecare „semnalizator” plin de bunăvoință somnolează un posibil viitor contravenient, sau infractor?

Îmi amintesc de o altă mică întâmplare, în regimul trecut de astă dată. Un autobuz a oprit în stație la Casa Scânteii, unde aștepta o mulțime de oameni. Printre alții, am văzut coborând un tânăr grăbit și, imediat în urma lui, o femeie agitată, tânără și ea, cu înfățișare de intelectuală, care, gesticulând și arătând spre tânărul dinaintea ei, a dat fuga la un milițian aflat întâmplător în stație. N-am auzit care era obiectul reclamației. Și nimeni din jur n-a auzit. Dar toată suflarea din stația de autobuz s-a grăbit să-l acopere pe tânărul reclamat. „Fugi! l-au îndemnat. Fugi! Fugi!” Și tânărul n-a mai stat să piardă o clipă. A luat-o la goană, cu toată sprinteneala tinereții sale, a tăiat-o peste peluza din fața uriașei clădiri și s-a făcut nevăzut pe după colțul corpului lateral. Nici milițianul n-a stat pe gânduri. Era și el tânăr și a rupt-o la fugă în urmărirea prezumtivului infractor. Avea însă handicapul uniformei, al cizmelor și al celor poate zece ani în plus față de fugar. E foarte puțin probabil să-l fi prins în cele din urmă.

Sigur, el era reprezentantul nu al unei autorități publice, ci al statului. Și anume al unui stat polițienesc, comunist. Miliția era pe vremea aceea doar în mică măsură un organ de protecție a cetățeanului ci, preponderent, un organ de represiune. Desolidarizarea populației de miliție era, în acele condiții, de înțeles. Tânărul de care vorbeam poate că, înainte de a coborî în stația de la Casa Scânteii, înjurase regimul. Caz în care acoperirea lui spontană de către mulțimea din stație ar fi fost îndreptățită. Dar la fel de probabil, dacă nu chiar mai probabil, este să o fi insultat pe reclamantă. Sau să o fi buzunărit. Nimeni din stație n-a fost însă interesat să afle. Solidarizarea cu tânărul fugar a fost instantanee și totală.

Aș îndrăzni să afirm că întâmplarea de mai sus s-ar putea oricând repeta în România democratică din zilele noastre. Căci între populație și autoritate, în România, indiferent de regim, hiatusul este vizibil și persistent. Iar rădăcinile acestei atitudini sunt istorice. Autoritatea a fost, la noi, dintotdeauna, discreționară, abuzivă și arogantă. Și coruptă.

Așa că ostilitatea populației față de autoritate nu este deloc surprinzătoare. Pe de altă parte însă, recurgând la parafrază, aș zice că avem administratorii pe care, prin atitudinea noastră ambiguă, indolentă și duplicitară, îi merităm. Autoritatea reproduce, amplificându-le prin avantajul poziției, propriile noastre metehne. Ne aflăm astfel în plin cerc vicios, din care nu știu cum și când vom ieși.

(Articol publicat inițial, în nov. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)