Filmele americane

În filmele americane mi se întâmplă cel mai des să uit că tot ce văd pe ecran a fost înainte scenariu (a script!); și că personajele sunt de fapt actori care spun replici învățate pe dinafară. Când îi văd pe actorii americani cât de tare se emoționează, cât de mult urăsc și cât de deplin se bucură, inclusiv figuranții, cât de devotați prieteni sunt, sau cât de neîmpăcați dușmani, uneori parcă nu-mi vine să cred că n-au fost filmări cu camera ascunsă.

Mă amuză că în filmele americane personajele care fac jogging sau aleargă pentru diverse alte scopuri transpiră toate, fără excepție, exact în același fel: tricoul li se udă în formă de triunghi isoscel, cu vârful în jos, sub răscroitura gâtului, atât în spate, cât și în față; și, eventual, cu ceva udătură la subraț.

Mă amuză cum ploile americane, cele văzute din interior, toate fără excepție curg șiroaie pe geam în jos. În America nu există ploicică. Dacă plouă, apoi toarnă cu găleata.

Apreciez claritatea (și naturalețea) cuvintelor rostite în filmele americane, pe care, chiar dacă știi doar puțină engleză, tot le înțelegi mai bine decât cuvintele rostite în filmele de pe meleaguri... mai apropiate — chiar și în cazul replicilor șoptite. Apreciez totodată autenticitatea duelurilor pugiliste ale personajelor, care se pocnesc bărbătește drept în figură, fără să ridice neapărat garda, și pe care cameramanii au învățat să le prindă din unghiuri din care nu se vede câtuși de puțin că pumnul cruță falca adversă la doi centimetri distanță (scuze, inch); iar la postsincron un pumn izbește cu nădejde o halcă de carne.

Când un personaj american spune „N-am reușit să fac nimic în viață”, totul îl contrazice: și ambianța, și lumina, și culorile din secvență, și spectatorul ce sunt. Nu, personajul american a făcut tot ce trebuia pentru ca filmul să iasă și bun, și plin de miez, și romantic. Și să aibă parte și de critici bune. Personajul are parte de întreaga mea compasiune, iar scenaristul de întreaga mea adeziune estetică.

Îmi place cât de natural cade „lumina soarelui” în secvențele de exterior din filmele americane, deși știu că foarte multe din respectivele secvențe sunt realizate în studio, iar strada — sau curtea, sau grădina — „însorită” nu-i decât rodul iscusinței maeștrilor de lumini.

Îmi place cum se comportă figuranții-trecători pe strada metropolei americane. Niciodată n-am știut dacă cineva i-a anunțat că se filmează, sau sunt lăsați în condiția lor de trecători de-adevăratelea. Și totuși, când „eroul” american, alergând ca nebunu’ pe trotuar — urmărit sau urmăritor, n-are importanță —, dă peste ei de îi răsucește ca pe niște sfârleze, sau îi trântește pământ, n-am văzut niciodată vreun „trecător” să se stropșească la „erou” că se poartă pe stradă ca un derbedeu. Ceea ce mă face să cred că sunt totuși figuranți; și poate mai primesc și un ban pentru asta; chiar și atunci când sunt cu sutele.

Îmi place cu câtă plăcere și cu cât umor strigă conductorul în gară, All aboard! începând cu Stan și Bran și terminând cu Majestic-ul lui Jim Carrey.

Și nu știu de ce mă simt tulburat când în sala de judecată (din studio, desigur) un personaj vorbește de drepturile omului, de drepturile americanului. O face cu atâta pasiune și cu atâta convingere de parcă libertatea însăși a actorului care interpretează acel personaj ar depinde de succesul pledoariei sale în fața judecătorilor și/sau a curții cu jurați; și doar din întâmplare demersul său a coincis cu intenția scenaristului și/sau a regizorului de a realiza un film cu același subiect; drept care aceștia din urmă n-au avut alta de făcut decât să se ducă în sala de judecată și să ia de-a gata tot ce aveau nevoie.

Și mai presus de toate îmi place la regizorii americani că nu evită miza non-estetică în filmele lor; că nu se tem că atitudinea civică, sau patriotismul, sau compasiunea, sau spiritul de solidaritate, sau entuziasmul, sau exaltarea curajului (sau înfierarea lașității) personajelor în lung-metrajele lor artistice le-ar face mai puțin artistice.

(Articol publicat inițial, în oct. 2015, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)