Are el ce are cu economiștii, pesemne fiindcă nu l-au apreciat îndeajuns. Dar și, de bună seamă, fiindcă și-au îndreptat atenția cu precădere spre distribuția gaussiană, „acea Mare Fraudă Intelectuală, printre alte pseudoștiințe” (p. 346), în locul celei „mandelbrotiene”, slăbiciunea autorului. Dar nici laureații premiului Nobel nu-i scapă. De ce? Nu-i greu de ghicit: Taleb n-a primit Nobelul până în ziua de azi. (Dar, nu-i așa? niciodată nu-i prea târziu.) Drept care, propune desființarea Nobelului pentru economie. (p. 416)
Niciodată nu poți să știi dacă vorbește serios sau glumește. Formula îi convine de minune pentru că oricând poate comuta de la una la alta. Nu s-ar putea spune că NNT — cum îi place să răsfețe autonumindu-se — nu face destul pentru a fi plin de șarm, dimpotrivă.
Pe unii probabil că îi amuză. Pe mine, mărturisesc că mai puțin. În definitiv, în afară de stil, unde NNT excelează, te poți întreba: dar substanța până la urmă care este? Este vorba de evenimente extreme, foarte puțin probabile, practic imposibil de prognozat, pe care Taleb le numește Lebede negre (p. 379): „evenimentele obișnuite pot prezice evenimente obișnuite, dar evenimentele extreme, poate și pentru că sunt mai acute atunci când oamenii sunt mai nepregătiți, nu pot fi prezise aproape niciodată pornind de la studierea trecutului.” Și atunci care e folosul Lebedelor negre? Dacă acestea nu pot fi prognozate, măcar să ne prilejuiască o desfășurare fermecătoare de considerații aforistice. Și eventual de marginalii.
Taleb ar fi avut ocazia să facă cel puțin o prognoză spectaculoasă. Pe care însă, din câte se pare, a ratat-o. „Nu spun că trebuie să oprim globalizarea și să împiedicăm călătoriile. Trebuie doar să fim conștienți de efectele secundare, de costuri — puțini oameni sunt. Eu văd riscul răspândirii pe întreaga planetă a unui virus acut și foarte straniu.” (p. 352) Ei, aici se pare că a nimerit-o. Virusul a venit și s-a răspândit. Din păcate însă ne-a prins nepregătiți. Și o altă prognoză-revelație: „Știu că istoria va fi dominată de un eveniment puțin probabil, numai că nu știu care anume va fi acela.” („Lebăda neagră”, p. 187) Felicitări pentru sinceritate!
Și atunci, dacă tot nu ne ajută să facem prognoze, nu-i mai bine să renunțăm la orice teoretizare? În „Antifragil” intenția devine clară: NNT este adversar al teoriilor — al oricăror teorii, cu excepția celor din fizică! — și adept al „fenomenologiei”: „observarea unei regularități empirice pentru care nu există o teorie evidentă”. (p. 130) Este adept al neintervenției, al tărăgănării/amânării: „amânarea este sistemul nostru natural de apărare, lăsând lucrurile să își poarte singure de grijă și să își exerseze antifragilitatea”; și: „dacă amân o vizită la doctor, care nu este vitală (...), s-ar putea ca oamenii să aibă un instinct al amânării doar atunci când nu este periclitată viața nimănui.” (pp. 136–7) Din păcate, nu prea e clar cum decidem dacă vizita la doctor este vitală sau nu.
Apropo, într-o lume în care toată lumea fuge de risc, Taleb vrea nu numai să ne dezvețe de instinctul de a ne proteja de „volatilitate”/aleatoriu și de risc, ci, dimpotrivă, să ne învețe să tragem foloase de pe urma riscului: Antifragil! Drept care imaginează o „țară” pe care o numește Extremistan, unde Lebedele negre fac jocurile, spre deosebire de Mediocristan, „țara” în care ne complăcem să trăim acum, să băltim, cum s-ar zice, dominată de mediocritatea evenimentelor banale și de — horribile dictu — clopotul gaussian. Se pare însă că nu-i așa de simplu: „Când cauți ordine, capeți o pseudoordine; nu obții o cotă de ordine și control decât atunci când accepți aleatoriul.” („Antifragil”, p. 19) Este desigur vorba de o acceptare conceptuală. Căci altminteri, suntem cu toții dispuși să acceptăm, chiar și cei mai încăpățânați dintre noi (chiar și economiștii, îmi vine să adaug!), că întreaga noastră evoluție și ființare au avut la bază mai ales discontinuitățile. Ce folos însă că discontinuitățile, evenimentele extreme, au venit, au lăsat urme, sau vin, lasă urme și pleacă, lăsându-se spectatori — de vreme ce respectivele evenimente survin extrem de rar și nu pot fi în niciun fel prognozate. Aici Taleb crede că a găsit soluția: principiul Paza bună trece primejdia rea: „Procedați așa cum ați controla oamenii de arme la urcarea în avion, chiar dacă nu aveți nicio dovadă că sunt teroriști.” (p. 386, „Lebăda neagră”)
Dacă orice prognoză se dovedește a fi imposibilă, Taleb trage un alt gen de învățăminte, și anume că „stresul acut” (Lebădă neagră) este benefic pentru om, în timp stresul monoton ar fi nociv. La fel, Taleb ne sfătuiește să nu-i plângem de milă omului primitiv, care trăia în medie sub 30 de ani, căci dacă erau unii care mureau de tineri datorită rănilor (evenimente extreme), în schimb au trăit „o viață lungă și sănătoasă” (p. 363). De unde are Taleb asemenea informații, rămâne un mister.
Autorul pune la îndoială priceperea experților, pe care, de altfel, îi desemnează între ghilimele: „În studiu [unul vizând posibilitatea apariției unor evenimente politice, economice și militare] este înfățișată problema expertului: nu a existat nicio diferență în privința rezultatelor între un doctor și un student. Profesorii cu multe lucrări publicate nu s-au descurcat mai bine decât jurnaliștii”! (p. 184) Și încă: „Nu [există] nicio dovadă convingătoare că economiștii au vreo capacitate de predicție, iar dacă au vreuna, predicțiile lor sunt doar cu puțin mai bune decât cele făcute la întâmplare. (...) Omul de știință de pe altă planetă, cu voce guturală, care își petrece nopțile la calculator, se descurcă rareori mai bine decât un taximetrist care utilizează metode simple, aflate la îndemâna sa.” (p. 187)
E straniu de ce Taleb spumegă constant împotriva distribuției Gauss, pe care specialiștii o folosesc probabil în mod neadecvat, și nu suflă o vorbă despre distribuțiile specifice valorilor extreme, care cu siguranță l-ar fi scos din impas. Devine însă încetul cu încetul clar de ce eseistul preferă să rămână în impas, împărțind lumea în două tărâmuri, „Extremistanul”, cel dominat de Lebedele negre, atât de drag lui, și „Mediocristanul”, unde își duc viața nevrednică economiștii de rând și laureații de rând ai premiului Nobel. NNT revine în mod repetat la exemplul evenimentului extrem al vânzării de carte, marcată de dezechilibre majore, unde un singur autor vinde mai mult decât 99 la sută din toți ceilalți la un loc. Cine e autorul care vinde atât de mult? Evident, Taleb însuși, care, în primii câțiva ani de după apariția „Lebedei negre” a vândut trei milioane de exemplare. În mod firesc deci, se simte exponentul „Extremistanului”, care, astfel, nu îi poate fi altfel decât drag. Taleb însuși este un eveniment extrem. Drept care, pentru cei ce nu îi apreciază opera nu are decât cuvinte încărcate de sarcasm — sarcasmul teroristului intelectual: „E greu ca un porc proaspăt luminat să-și amintească de faptul că a văzut cândva un mărgăritar, dar nu a știut ce este.” (p. 371, nota de subsol)
(Articol publicat inițial, în iun. 2021, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu