Există zei: argumentele lui Platon

Oricât ar părea de straniu, despre necredință se vorbea de pe vremea lui Platon. Se vorbea de asemenea, încă de pe atunci, despre atei și despre dovezi că există zeii. (Ca să nu mai amintim de „primul ateu” al antichității occidentale, Diagoras din Melos)

În Legile, unul dintre interlocutorii Atenianului, Clinias, se întreabă dacă nu cumva cele de mai jos nu sunt probe suficiente că există zei: „Mai întâi pământul și soarele și ceilalți aștri și universul cu mișcările lor circulare regulate, apoi ordinea periodică așa de frumoasă a timpurilor, deosebite în ani și luni, în urmă faptul că toate neamurile, atât greci, cât și barbari, cred că există zei, nu sunt dovezi suficiente?” [Platon: Legile, ed. IRI, 1995, pp. 293–294] La care, Atenianul, în încercarea de a da un răspuns întrebării de mai sus, încheie exprimând unele îndoieli, și anume că cei necredincioși „ne răspund că toți acești aștri sunt numai pământ și piatră, neînzestrate cu suflet și nici cu vreo putere de a îngriji de soarta oamenilor, și dovezile lor spre a convinge sunt expuse abil”.

Nu-i așa că argumentele lui Platon despre existența zeilor seamănă izbitor cu argumentele moderne despre existența lui Dumnezeu, bazate pe „acordul fin” i.e. „proiectul” Universului? Altfel spus, nimic nou sub soare.

(Articol publicat inițial, în feb. 2015, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)