Două vorbe despre etica laică

Care este „fundamentul ultim al eticii din punctul de vedere al unui laic”? — aceasta este întrebarea pe care cardinalul Carlo Maria Martini (tocmai dispărut acum câteva zile) i-o pune celebrului său interlocutor, Umberto Eco (În ce cred cei ce nu cred, ed. Humanitas, 2011, pp. 59-60). Evident, întrebarea care îi provoacă îngrijorări anticipate cardinalului abia dacă ascunde neîncrederea sa într-o etică „naturală”, care se dispensează de Dumnezeu. În treacăt fie spus, un gest meritoriu totuși, acela al unui prelat catolic de a se arăta interesat, fie și formal, de gândirea laică; asta, în condițiile în care un asemenea interes nici măcar n-ar fi de conceput în spațiul ortodox; unde celor asupra cărora planează fie și cea mai mică suspiciune de necredință li se adresează îndemnul „Să pună mâna să se ducă la biserică!” (citat aproximativ din plasticianul teozof Sorin Dumitrescu).

Cartea publicată de Humanitas transcrie un dialog purtat în paginile revistei liberal, la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, pe tema eticii în tradiție teologică versus etică pentru uzul general al contemporaneității. Dialogul celor două marcante personalități amintite este completat de contribuțiile unor nu mai puțin importante nume din sfera filozofiei, a jurnalisticii și a lumii politice cu preocupări în domeniu.

„Somației” cardinalului Martini, de a-i găsi eticii „pentru uzul tuturor”, un fundament absolut la fel de valabil precum este Dumnezeu în etica religioasă tradițională, fundamentată pe pedeapsa divină, Eugenio Scalfari, jurnalist, scriitor și om politic, îi răspunde astfel:

„Care este deci acel fundament al moralei în care cu toții, credincioși și necredincioși, să ne putem recunoaște? În ce mă privește, consider că el rezidă în apartenența oamenilor la o specie. Susțin că în om se confruntă și conviețuiesc două instincte esențiale: cel al supraviețuirii individului și cel al supraviețuirii speciei. Primul dă naștere egoismului, necesar și pozitiv câtă vreme nu depășește un prag dincolo de care devine distrugător pentru comunitate; al doilea produce sentimentul moral (subl. mea), în virtutea căruia ne simțim răspunzători pentru suferința altuia și pentru binele comun.” (Op. cit., pp. 120–1).

O interpretare inedită a moralei, trebuie să recunosc; cel puțin pentru mine; și cel puțin ca prim pas; pentru că va fi destul de greu să găsim, bunăoară, un înțeles general acceptat pentru „binele comun”; în numele căruia au fost totuși comise majoritatea marilor crime ale istoriei umanității.

Curentul de opinie dominant, surprins de „forumul” amintit, pare să se opună cardinalului Martini cu a sa nevoie de absolut în fundamentarea oricărui tip de etică. În acest sens, Vittorio Foa argumentează o etică a toleranței, inevitabilă în zilele noastre, în care preceptelor imuabile ale moralei (bazate pe absolut) li se contrapune adaptabilitatea normelor morale la principiul conviețuirii cu cel diferit. „Continuăm să promitem siguranța în loc să căutăm un mod de a trăi nesiguranța respectându-ne reciproc, fără chinul autoapărării”, spune Foa (op. cit., p. 130). Mi se pare totuși greu de acceptat ideea unei morale, fie ea și universală, cu prețul renunțării la o siguranța noastră cea de toate zilele, una din valorile definitorii pentru calitatea vieții, poate chiar valoarea primordială. „Aș vrea să cer un pic de respect — încheie Foa —, ceva mai puțină aroganță față de cei care își extrag certitudinile nu din fragila convingere că au acționat bine, ci din modul în care înfruntă raportul dintre viața lor și viața lumii.” (Op. cit., p. 131) Poate că acea convingere la care se referă Foa nu-i tocmai fragilă. Iar dacă la nivel personal s-ar găsi, poate, destui „visători” dispuși să dea securitatea proprie pe armonia comunității (în definitiv fiind și ei beneficiarii acesteia), aș fi curios dacă măcar un singur politician ar risca să ofere alegătorilor săi insecuritate personală sub indiferent ce etichetă.

(Articol publicat inițial, în sept. 2012, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)