Solidaritate cu Shelton

Pe un stadion din București s-a scandat, în anii ’50, numele unui american

Shelton. Un nume care mi-a rămas în amintire de câteva decenii, din vremea studenției. A fost un săritor cu prăjina american, pe care l-am văzut concurând pe Stadionul Republicii, fostul ANEF (azi dispărut), la Campionatele Internaționale de Atletism ale României (sau, mă rog, ale Republicii Populare Romîne) din anul... Ce an să fi fost oare? 1955? 1956?...

Nu i-am reținut prenumele. Shelton și atât. Mi-a fost imposibil să-l găsesc pe internet, nici pe vreo listă a performerilor săritori cu prăjina, nici pe diverse liste cu atleți americani deținători de recorduri, nici pe site-urile, altminteri sărace, dedicate atletismului românesc. Și cu toate acestea la campionatele internaționale de care vorbesc, Shelton a câștigat proba de săritură cu prăjina. Probabil că n-a fost totuși un atlet de talia celor care rămân în istoria recordurilor. Era în schimb un tânăr foarte simpatic. Blond, zvelt — cum altfel? —, modest și foarte popular. Îmi amintesc că s-a nimerit să se așeze în tribuna a doua, foarte aproape de locul unde stăteam, pe rândul cel mai de sus, având drept fundal cerul albastru... N-am idee cum de a ajuns tocmai în acel loc. Era însă deja cunoscut de public, câștigase proba sa și a stârnit în jurul său un val de simpatie. Zâmbitor, a împărțit în dreapta și-n stânga nenumărate autografe; am reușit și eu să-i smulg o semnătură pe legitimația de student fiindcă n-am găsit la îndemână niciun alt petic de hârtie. Din păcate, legitimația am pierdut-o la puțin timp după aceea, lucru pe care, într-un fel, îl regret și astăzi...

Dar valul de simpatie pe care l-a stârnit americanul Shelton nu s-a limitat la colțul de tribună unde a poposit din întâmplare pentru câteva minute...

La sfârșitul Campionatului, pe lângă obișnuitele premieri pe probe, juriul a decis să acorde un număr de distincții câtorva atleți, printre care și compatriotului lui Shelton, sprinterul de culoare Willie Williams (de la care publicul a așteptat atingerea pragului magic de 10 secunde, recordul fiind la vremea aceea 10,1; dar n-a fost să fie). Ei bine, Shelton nu s-a aflat printre cei distinși de juriu pentru performanțe deosebite...

Pare astăzi de necrezut, dar publicul n-a acceptat asta. Întregul stadion s-a pornit să scandeze SHELTON! SHELTON!... Scandările s-au prelungit minute în șir. Mi-aduc aminte cu emoție cât de mândru m-am simțit fiindcă eram parte din acea mulțime de oameni care dorea să i se respecte vrerea, dorea să i se respecte preferința pentru atletul american... Îmi simțeam, strigând într-un glas cu întregul stadion, pieptul plin de aerul tare al solidarității... Solidaritate cu cine? Cu Shelton? Cu americanii? Sau pur și simplu cu ceilalți români în sufletul cărora se născuse pe neașteptate conștiința forței unei mari mulțimi de oameni?...

La un moment dat, la megafoanele stadionului s-a făcut auzit un mesaj care suna cam așa: Onorat public, atletul Shelton, deși câștigător al unei probe de atletism, nu a întrunit punctajul necesar să i se acorde premiul special al juriului. Vă rugăm să fiți înțelegători...

Dar niciunul din acei oameni care se aflau pe stadion și care între timp se ridicaseră în picioare continuând să scandeze n-a fost dispus să se arate înțelegător. S-a scandat tot mai energic SHELTON! SHELTON!...

Între timp s-a lăsat întunericul și scandările cu mai conteneau. Apoi s-au aprins torțele. Torțe improvizate: mulțimea a aprins ziarele făcute sul și tribunele au devenit o mare de lumini și un vuiet de glasuri. SHELTON! SHELTON!...

Într-un târziu, organizatorii Campionatelor au cedat. Un nou mesaj s-a revărsat peste tribune de la megafoanele stadionului: Deși atletul Shelton nu a întrunit punctajul necesar, la cererea publicului i se acordă premiul special al juriului... A fost un triumf al mulțimii. O solidarizare spontană absolut sublimă.

Nici astăzi nu-mi explic cum a fost posibil. Solidaritate la români? Și încă de o asemenea anvergură!...

Ce păcat că totul s-a consumat pe un stadion, într-o seară de pe la mijlocul anilor ’50, și că voința mulțimii a triumfat (doar) într-o revendicare sportivă!... Pentru mine a rămas (sau a devenit după ce, recent, mi-am amintit acel episod) un subiect de meditație. Poate că totuși solidaritatea românilor există, manifestându-se fie și sporadic, în ciuda repetatelor etichetări de individualism... Și încă: autoritățile comuniste au știut foarte exact, încă de la bun început, cum trebuie procedat atunci când au distrus, cu mână de fier, toate formele de asociere altele decât cele controlate de stat. Fiindcă din asociere, iată, se pot naște surprizele.

(Articol publicat inițial, în ian. 2009, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)