Îi datorez profesorului Stanciu cariera mea de fizician. De ce? Pentru că înainte de a-mi fi profesor, adică până în clasa a VIII-a, „relațiile” mele cu matematica fuseseră reci, ca să nu spun marcate de un complex de inferioritate. După clasele a VIII-a și a IX-a, când Domnia sa mi-a fost profesor de matematică, s-a petrecut miracolul: matematica (și apoi, în „prelungire”, fizica) a devenit preferata mea dintre toate materiile... A fost un om al paradoxurilor profesorul Stanciu. În pofida temperamentului său vulcanic, în pofida tonului ridicat cu care obișnuia să-i apostrofeze, în ignoranța lor, pe mulți dintre cei pe care îi scotea la tablă, în pofida loviturilor cu pumnul în tablă atunci când i se părea că expunerea sa, deși clară ca bună-ziua, nu era totuși înțeleasă, în pofida gesturilor sale energice (ca să nu spun nervoase uneori), în pofida fulgerelor sale îndreptate împotriva „lecturilor interzise” — doxuri, fantastic club-uri (care încă mai circulau pe vremea aceea, la începutul anilor ’50: „Asta nu-i literatură! — striga nea Stanciu — asta-i otravă!”) — în pofida tuturor acestor trăsături excesive, repudiate de mulți dintre colegii mei, nu m-a îndepărtat de matematică ci, dimpotrivă, a trezit în mine o adevărată pasiune pentru această materie. Și, nu mai puțin, o reală afecțiune pentru omul Stanciu. Nu sunt sigur că a fost îndrăgit de foarte mulți dintre colegii mei. Poate că a fost o „potrivire de caracter” între Domnia sa și mine. De asemenea, după mai bine de o jumătate de secol de când mi-a fost profesor de matematică, nu cred că pot să spun care au fost punctele tari ale „metodei” sale. Poate exigența și rigoarea. Dar cu certitudine pasiunea. Care, probabil fără voia sa, se transmitea, era contagioasă.
Nu doar profesor de matematică, nea Stanciu ne-a fost și diriginte. Și probabil, având și studii filozofice și juridice, îi plăcea ca la unele ore de dirigenție să ne țină mici speach-uri pe teme diverse. Îmi amintesc de un astfel de speach despre colectiv. „Nu orice grup de oameni se cheamă colectiv” — profesorul Stanciu ni se adresa cu o voluptate vizibilă a rostirii. „De exemplu, călătorii dintr-un tramvai — sunt ei un colectiv? întreba el, retoric. Nu, evident că nu sunt. Tot ce-i leagă este faptul că întâmplător au de făcut o bucată de drum împreună. Pentru a deveni un colectiv asta nu-i de-ajuns. Călătorii dintr-un tramvai nu au un scop comun. Scopul comun este una din trăsăturile care definesc colectivul... Dar voi sunteți un colectiv? De bună seamă că da. De ce? Pentru că voi aveți un scop comun. Care? Acela de a vă însuși materiile predate. Petreceți mult timp împreună, vă cunoașteți unul pe altul, vă animă pe toți dorința de a absolvi școala cu medie cât mai mare. Iată, acum aveți mai multe trăsături care definesc colectivul.”
L-am sunat pe la sfârșitul anilor ’70, când era deja pensionar. După mai bine de douăzeci de ani își mai amintea de mine. Telefonul meu însă l-a surprins. M-a întrebat, sau mai degrabă a presupus: „Probabil dorești ceva.” I-am spus: „Nu, nimic. Nu doresc altceva decât să stăm puțin de vorbă dacă sunteți de acord.” Așa că m-a primit acasă la el, într-o căsuță modestă de pe (actuala) stradă Carol I, colț cu strada Judecătoriei, unde locuia în aceeași curte cu sora sa, doamna Georgescu, învățătoare, și cu soțul acesteia, profesorul de geografie Georgescu, desigur pensionari și ei... Și vizitele s-au repetat vreo trei ani la rând. De fiecare dată când veneam în concediu acasă la maică-mea îl sunam, stabileam o oră de întâlnire și mă înființam la el acasă, cu un buchet de flori și o sticlă cu vin. Mă servea, în singurătatea lui, cu câteva felii de salam, cașcaval, beam vinul adus de mine, uneori mai adăuga și Domnia sa un păhărel de țuică de prin regiune, și stăteam de vorbă, fumând amândoi (ce necuviință din partea mea!), iar la sfârșit făcea pentru amândoi câte o cafea...
Apoi, în ’82 maică-mea a murit, așa că au încetat și concediile mele petrecute la Câmpina. Tot cam pe-atunci casa profesorului Stanciu a fost demolată și el a fost obligat să se mute la bloc. Și odată cu asta i-am pierdut urma... Am mai avut totuși o ultimă întrevedere cu el, în ’86. Tocmai întâlnisem întâmplător pe stradă o altă figură luminoasă din anii mei de liceu, profesorul de latină (și antrenor de box!) Traian Marinescu. „Ce mai faceți?” l-am întrebat. Îmbătrânit și blazat, cu o soție grav bolnavă, mi-a răspuns: „Așteptăm actul final.” „Actul final? Ce prostie!” a exclamat profesorul Stanciu când a auzit de la mine de așteptările sumbre ale fostului său coleg de cancelarie. Avea pe atunci 71 de ani. Și pot spune astăzi: știa el ce știa!
A fost un om al paradoxurilor, cum spuneam. Deși temperament coleric, deși singur (nu cunosc amănunte biografice din viața sa privată, dar știu sigur că ultimele decenii din viață și le-a petrecut în singurătate), deși fumător, deși nu refuza nici câte un pahar de vin sau un păhărel de tărie, cu toate acestea a „spart” toate estimările statistice în materie de speranță de viață și a trăit, iată, nu mai puțin de 93 de ani.
Ați fost un om pasionat de toate cele dar în același timp sobru. Așa că sper să nu vă sune anapoda când am să vă spun: Vă duc dorul, domnule profesor.
(Articol publicat inițial, în ian. 2009, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu