Omagiu lui Lamberto Maggiorani („Hoți de biciclete”, 1948)

Poate că ar trebui să fie mai degrabă un omagiu lui Vittorio De Sica pentru minunatul său film, „Hoți de biciclete”, 1948, după părerea mea filmul-emblemă al neorealismului italian. Dar lui De Sica i s-au adus destule omagii, în timp ce pe Lamberto Maggiorani, protagonistul neprofesionist al peliculei, timpul l-a uitat.
Aflu că pentru acest rol, al muncitorului Antonio Ricci, „au fost în cărți” nimeni alții decât Cary Grant și Henry Fonda. De Sica l-a preferat însă pe strungarul Lamberto Maggiorani, pe care l-a cules de pe stradă, din fabrică, nu știu exact de unde. Sunt sigur că a fost alegerea optimă.

Uitați-vă la prima poză de pe panoramicul din dreapta. Proaspătului angajat, muncitorul Antonio Ricci, tocmai i s-a furat bicicleta. Pentru a o cumpăra, la mâna a doua, nevastă-sa, mai hotărâtă decât el (cum se-ntâmplă adesea în familii), aflând că slujba pe care Antonio tocmai o căpătase era condiționată de posesia unei biciclete, pusese cu o zi înainte mâna pe cearșafurile din casă și se duseseră împreună să le vândă: Putem dormi și fără cearșafuri! decisese ea. Iar cu banii căpătați Antonio își cumpărase bicicleta. Marca Fides, model 1935. Urma să lipească afișe pentru municipalitate, să umble prin Roma, de la un panou la altul, cărând după el o scară, sulul de afișe, o găleată cu clei și bidineaua. Iar acum, în poza de care vorbeam, tocmai s-a întors la panoul unde lăsase scara rezemată de panoul pe care apucase să lipească primul afiș, și de lângă care un nemernic îi furase bicicleta. Uitați-vă la figura lui și spuneți-mi dacă Grant sau Fonda ar fi putut exprima atâta disperare. Maggiorani trăiește disperarea.
Urmează ore de căutări febrile, nu mai puțin disperate, a doua zi, ajutat de prietenii săi de la salubritate, prin târgul de biciclete din piața Vittorio, împreună cu puștiul lui, Bruno (poza 2). Biciclete întregi și biciclete dezmembrate — mii de biciclete și de piese. Antonio speră să-l găsească pe hoț.
Ricci–Maggiorani trece nu de la o faptă la alta, ci dintr-o lume într-alta: din lumea disperării în lumea speranțelor și înapoi în lumea disperării. Căci magicianul De Sica nu lucrează cu nuanțe, ci cu lumi; lumi primordiale; deși fiecare lume primordială înglobează în ea o infinitate de nuanțe de mare finețe. Ploaia care îi surprinde pe cei doi după ce se despart de gunoieri nu este o simplă ploaie de vară (foto 3). Este PLOAIA. Ploaia care trage o cortină și deschide o alta; ploaia care cade ca o concluzie inexorabilă și rezumă o viață: mizeria, frustrările și umilințele rămase în urmă, și lumea co-existentă, străină, alcătuită din oamenii care se retrag cu toții să se adăpostească sub streașină și din călugării care, nimeriți prin zonă, se adăpostesc și ei pentru un scurt interval sub aceeași streașină, vorbesc o limbă străină și își poartă cucernicia inutilă pe lângă un Antonio și un Bruno care ar fi avut nevoie de ajutor; dar cucernicia călugărilor e îndreptată către alte himere (foto 4).
Se întoarce la lumea suspiciunilor, când lui Antonio i se pare că recunoaște ba într-o figură, ba într-alta, pe făptașul de ieri; fiecare suspiciune: o sfâșiere, o renaștere și o recădere în haos; până când adevăratul făptaș se ițește la un moment dat aievea într-o margine a pieței și schimbă câteva vorbe, pe un ton conspirativ, cu un bătrân decrepit; Antonio e sigur că e el; dar tânărul borfaș îi scapă încă o dată fugind pe bicicleta furată. Antonio se agață de bătrân amenințându-l, somându-l să-i divulge adresa hoțului. Nu-l slăbește nici când bătrânul încearcă să se refugieze într-un așezământ de binefacere aflat sub oblăduirea bisericii — o altă lume, pentru el inedită (foto 5); și pentru spectator de asemenea —, unde Antonio Ricci, cu obsesia sa „măruntă” de a-și găsi cu orice preț bicicleta furată, violentează sentimentele „înalte” ale unor simandicoase doamne dedicate operelor de caritate și supuse rigorilor unui program extrem de strict.
Revoltat la un moment dat, Antonio încearcă să-i dea cu tifla sorții sale potrivnice: își invită băiatul la o trattoria, unde îl tratează cu o porție de mozzarella (foto 6); și totodată încearcă să se autosugestioneze că lumea nu s-a scufundat odată cu furtul bicicletei sale.
Antologică incursiunea pe care Antonio o face în cartierul hoțului de biciclete folosindu-se de informațiile pe care reușise să le smulgă de la bătrânul vagabond. Întâlnește acolo o lume ostilă, coalizată pentru a-l face scăpat pe cel pe care îl consideră unul de-al lor — o adunătură burlescă de mutre care de care mai hâde. Polițistul chemat în mod inspirat de Bruno nu reușește să facă față uzând de mijloacele polițienești ale unui stat democratic, care se află într-o neadecvare totală la această lume haotică și grotescă, ieșită parcă dintr-o bolgie dantescă sau de-a dreptul din mafia siciliană transplantată la Roma (foto 7).
Finalul îl uitasem. Mi l-am reamintit atunci când l-am (re)văzut pe Antonio ispitit de marea de biciclete lăsate la intrarea unui stadion, unde se jucau ultimele minute ale un meci de fotbal. Atât de autentică este frământarea personajului — dacă să fure sau nu, la rândul lui, o bicicletă (foto 8) — încât m-am surprins frământându-mă la rândul meu: poți oare rezista tentației de a-ți face singur dreptate atunci când o lume întreagă îți este potrivnică? Iar după ce Antonio încalecă dintr-un salt bicicleta pe care a pus ochii și pedalează din toate puterile, talonat îndeaproape de urmăritorii săi, m-am întrebat, deși îmi reamintisem acum finalul, dacă îl vor prinde sau nu; și în secret mi-am dorit să nu-l prindă (foto 9).

Am revăzut la început de an un film de o forță colosală, care, sub aparența unei povești banale, reflectă în bună măsură complexitatea unei lumi întregi. M-a amuzat să aflu că puștiul din film, Bruno, pe nume Enzo Staiola, trăiește și e cam de-o seamă cu mine. Totodată m-a întristat să aflu că pe Lamberto Maggiorani, după „Hoți de biciclete”, nu l-a mai vrut nimeni ca actor, că n-a căpătat în tot restul vieții decât câteva roluri episodice; asta, după ce nici la fabrica de unde plecase nu l-au mai primit, pe motiv că era nedrept să ia locul unuia care chiar avea nevoie de o slujbă, în timp ce el se presupunea că „făcuse milioane” ca vedetă de cinema. În realitate, Lamberto Maggiorani, n-a câștigat decât o mie de dolari pentru rolul său, cu care și-a cumpărat o garnitură de mobilă și și-a dus familia într-o excursie, încheindu-și viața în 1983, la spitalul San Giovanni din Roma.

(Articol publicat inițial, în ian. 2019, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)