De ce a acceptat comunismul de stat o competiție „pe terenul adversarului”?

Interogații ale unui „clevetitor naiv”. O schiță

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile și înainte, dar nimeni nu știa în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eșecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalității. Cine știe...

Pare totuși straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate și din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toți oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de așteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea și meritocrația cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „științific”). Ar fi fost poate de așteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluției Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestității și solidarității sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiției, proprie speciei umane (dar și celorlalte specii, doar că țintind un pic altceva), de pe terenul acumulării de avuție — și implicit putere — pe cel al autoperfecționării dezinteresate și al meritocrației. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo șansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generației prezente și celor viitoare că exista dorința reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat așa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare și altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiție ostil inițiativei personale și oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 și ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conștientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acțiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult și tot mai vizibil pentru a putea supraviețui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părțile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiți? Și altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegație de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, țara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegației se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o mașină de balotat, și la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câți bani credeți că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?... A, nu! Doar așa, știți, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în țară. Dar asta?... Asta, cam două miliarde. Vă interesează?... A, nu! Doar așa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?... Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreți mai bine să ne dați nouă 100 de miliarde și vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eșuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puțin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deși conștient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiție, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relațiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranța, întrajutorarea, simțul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilități și în general cu dificultăți, respectul pentru vârsta a treia și în general (cel puțin) toate valorile social-democrației. Ba și încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admițând că liderii și teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conștienți de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtășite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiționale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit și susținut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eșuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuție a națiunii a fost naționalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se știe, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar și mult mai ipocrit și mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existențe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest... cum spuneam la început, nu sunt decât interogații ale unui „clevetitor naiv”.

(Articol publicat inițial, în nov. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)