Adresarea politicoasă la români

La francezi lucrurile sunt foarte simple: ai spus „vous” — ai fost politicos. Sigur, contează și vorbele de dinainte și de după „vous”. Dar în ce limbă nu contează?... La englezi e și mai simplu: nici măcar n-ai un pronume personal distinct pentru persoana a doua plural. Doar unicul „you”. Sigur, una e un simplu „you”, și alta-i „you, Sir” sau „you, Madam”.

Noi românii avem un talent deosebit să le complicăm pe toate. La noi politețea e... stratificată. La noi există trepte de politețe. Una e „dumneavoastră”, și cu totul alta e „dumneata”. „Dumneavoastră” e de la junior la senior, iar „dumneata” de la senior la junior și — doar dacă merită — de la senior la senior. La fel ca în armată, unde funcția bate gradul, și în adresarea românească rangul bate vârsta. Nu te adresezi cu „dumneavoastră” unui cerșetor sau unui scotocitor prin pubele, nici măcar când acesta e mult mai în vârstă. Nu de alta, dar ar putea să se și supere, părându-i-se că îl iei peste picior. Ion Iliescu i s-a adresat la un moment dat cu „dumneata” lui Emil Constantinescu, în confruntarea finală, înainte de alegerile prezidențiale din 1996. Să i se fi simțit superior? Fără doar și poate. Constantinescu însă, pe bună dreptate ofuscat, l-a apostrofat pe Iliescu, determinându-l să-și ceară scuze. Mult mai aproape de vremurile noastre, lui Ioan Rus nici nu i-a trecut prin cap să-i ceară scuze lui Cătălin Predoiu după ce, deunăzi, l-a gratulat, apăsat și nu o dată, cu „dumneata”, într-o emisiune tv. În treacăt fie spus, Predoiu nici n-a reacționat, mărginindu-se să observe că PSD-iștii sunt de felul lor aroganți. Privitorii au avut măcar satisfacția că Rus nu l-a desființat pe Predoiu tutuindu-l, așa cum, cu ani în urmă, Silviu Brucan a tutuit-o fără pic de jenă pe Ana Blandiana. Căci, așa cum observa poeta, la ei, așa e obiceiul. La ei, adică la comuniști.

După cum toată lumea știe, ierarhizarea politeții la români nu se sfârșește cu „dumneata”. După situarea interlocutorului, se mai poartă și „matale”. Sau „mata”. Cum, bunăoară, i s-a adresat Ion Iliescu lui Valentin Gabrielescu, senator PNȚCD, membru al Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut, pe la începutul anilor ’90, „obrăznicia” să-l chestioneze pe șeful statului atunci când respectiva comisie „s-a făcut” că activează. „Mata ești cam șugubăț!”, i-a tăiat-o ironic (și foarte de sus) fostul lider comunist senatorului țărănist. Care n-a îndrăznit să zică nici pâs.

Dar ceea îl diferențiază pe român de restul europenilor este pronumele de politețe față de terți. (Aici n-aș băga mâna în foc că suntem unici, dar aparențele asta sugerează.) Atunci când terțul nu este rudă sau apropiat, și nici junior sau de rang net inferior, românul se referă la acesta desemnându-l nu cu „el/ea”, ci cu „dânsul/dânsa”. Sau „domnia sa”. Indiferent dacă este de față sau nu. Niciodată n-am putut să înțeleg de unde provine această politețe endemică prin delegare, indirectă. O anumită logică ar putea fi următoarea. Din moment ce „el” se regăsește în seria pronumelor personale la singular, alături de „eu” și „tu”, iar „tu” este, în situațiile enumerate mai sus, semn de impolitețe crasă, rezultă că „el/ea”, prin contaminare, este la fel de nepoliticos. O altă logică pe care o prezum, ar fi după cum urmează. Terțul aflat de față, luând notă de referirea la persoana sa prin „el/ea”, ar putea, simțindu-se solidar (adică un soi de empatie) cu interlocutorul persoanei care vorbește (chiar și atunci când de fapt nu se simte solidar), să-i transfere acestuia simțământul de ofensă: ar fi ca și cum „el” ar deveni „tu”. La fel și în situația când terțul nu-i de față; dar urmează sau este posibil să i se relateze. Cam complicat, nu-i așa? Dar cine spune că-i simplu! La români lucrurile niciodată nu sunt simple. Vorba lui Bismarck: „A fi român nu-i o naționalitate, ci o profesie.”

Una peste alta însă, românul e super-politicos, ce p...a mea!

(Articol publicat inițial, în nov. 2014, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)