De ce nu cred în Dumnezeu. Considerații ale unui liber-cugetător — IV

Este religia necesară?
Se pare că inovatorul Papă Benedict al XVI-lea este pus pe fapte mari. Am trecut în revistă mai sus (partea a II-a) tentativa sa, revoluționară am putea spune, de altfel repudiată de înalți prelați catolici, de a le aduce necredincioșilor mântuirea (creștină) — cu anumite condiții. Tot el este acela care a condamnat ororile săvârșite de colonizatorii Americii Latine, după cum relata Tracy Wilkinson acum aproape un an într-un articol din The Sidney Morning Herald, preluat din Los Angeles Times:

„Confruntat cu starea de iritare din America Latină, Papa Benedict a recunoscut că colonizarea creștină a populațiilor indiene nu a fost atât de roză pe cât a zugrăvit-o el într-un discurs rostit în această lună [mai 2007] în Brazilia. Papa nu și-a cerut scuze, așa cum îi ceruseră unii lideri indigeni și latino-americani. Cu toate acestea, el a spus că este imposibil să ignori «umbrele» întunecate și «crimele nejustificate» care au însoțit evanghelizarea Lumii Noi de către preoții catolici în secolele al XV-lea și al XVI-lea. «Nu poți uita suferințele și nedreptățile pricinuite de colonizatori populației indigene, ale cărei drepturi au fost deseori călcate în picioare», a spus Papa la audiența sa săptămânală de miercuri, din Piața Sf. Petru. «Desigur, amintirea unui trecut glorios nu poate ignora umbrele care au însoțit lucrarea de evanghelizare a continentului latino-american.» Totuși, a spus el, recunoașterea păcatelor nu trebuie să micșoreze binele realizat de către misionari: «Cele menționate nu trebuie să ne împiedice să apreciem cu recunoștință lucrarea minunată realizată de grația divină printre acele popoare.» În prima sa călătorie în cele două Americi, Benedict (...) a ținut un discurs considerat de mulți ca fiind o interpretare revizionistă a istoriei. (...) El nu a amintit însă de convertirile silite, de epidemii, de masacre, de actele de înrobire și de alte abuzuri despre care majoritatea istoricilor afirmă în consens că au însoțit colonizarea.”

Iată deci că Papa Benedict al XVI-lea tinde să devină o figură revizionistă a creștinismului catolic, dovedind că ceva se poate mișca — totuși —, fie și timid, în dogma ce părea până mai ieri de neclintit. La fel ca și Gorbaciov în a doua jumătate a deceniului al nouălea în privința comunismului din țara sa și a celui mondial, Benedict al XVI-lea pare doritor să redea catolicismului și, prin extensie, creștinismului, splendoarea sa (ideologică/doctrinară) pierdută. Care, la fel ca și „splendoarea” comunismului — aș adăuga —, n-a existat, de altfel, decât în măsura în care unii au dorit sau au avut interesul să o vadă. Iar dacă liderul sovietic a dat un prim bobârnac provocând, fără să vrea, dărâmarea imperiului pe care a dorit de fapt să-l salveze, nu-i exclus ca și Papa Benedict al XVI-lea să fi dat startul într-o întreprindere similară în „domeniul său de activitate”. Deși consecințele acestui gest nu vor fi nici pe departe atât de spectaculoase și de rapide cum au fost cele ale „echivalentului” său din lumea politică.

Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la episodul sumbru (dintr-un anumit punct de vedere) al „evanghelizării” Americii Latine. Istoria creștinismului a cunoscut și alte episoade sumbre, printre care Cruciadele (mai ales spre finalul acestora, când devenise deja limpede — probabil chiar și pentru contemporani — că recuperarea creștinismului pierdut în dauna islamului în Bizanț ajunsese să servească doar de pretext pentru incursiuni de jaf și de acaparare de teritorii), războaiele religioase sau Inchiziția. Nu le voi comenta aici. Vreau doar să adaug că, în lumina violențelor generate de religia creștină, mai ales pe continentul european, cred că n-ar fi potrivit să urmăm exemplul recent al unor înalți prelați catolici care au găsit de cuviință să minimalizeze numărul victimelor Inchiziției comparându-le cu mult mai numeroasele victime ale Holocaustului. Și nici să aplaudăm (prea entuziast!) poziția Papei, care, în pofida tendinței sale revizioniste, găsește totuși „minunată” lucrarea de evanghelizare (prin nimicire!) a indigenilor din America Latină. Care — spune Tracy Wilkinson în articolul amintit mai sus, citându-l pe Papă, — „tânjea după Hristos”... Destul de greu de crezut, nu?

Să mai adăugăm că există susținători ai credinței/religiei care contrapun ororile săvârșite de creștinism celor săvârșite de nazism și de comunism, găsindu-le nimine. Nu știu în ce măsură pot fi puse crimele nazismului pe seama vreunei convingeri religioase. Ceea ce mi se pare însă mai presus de orice îndoială este că în comunism religia nu a fost combătută decât în măsura în care era considerată un obstacol în calea dictaturii. Iar miza dictaturilor comuniste nu a fost instaurarea ateismului ci exercitarea puterii discreționare.

Se va spune însă, probabil, că toate acestea țin de trecut. Iar eu am să răspund: Nu, nu țin de trecut. „9/11” s-a întâmplat acum mai puțin de 7 ani. A! că acolo islamul a fost cel care a lovit, și nu catolicismul? Sau ortodoxismul? Eu, ca liber-cugetător, nu am motive de principiu să fac distincție între culte. Toate pretind că dețin propriul lor adevăr. Toate pretind că dumnezeul lor este cel adevărat și unicul. Toate îi rezervă „păgânului” un destin de neinvidiat. Și toate îl consideră „păgân” pe cel ce are altă credință (sau nu are nicio credință religioasă). Doar că, pe scara istoriei, momentele lor de „glorie” se succedă defazat. Iar ceea ce le pune, mai mult decât orice altceva, sub o aceeași umbrelă este faptul că toate plasează „impulsul vital”, generic vorbind, în transcendental.

Dacă religia este utilă? Pot să afirm cu certitudine că a fost, încă din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Vechiul Testament a ținut chiar loc, printre altele, de cod penal și de cod civil:

„Cel ce va bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât.
Dacă se vor bate doi oameni și vor lovi pe o femeie însărcinată și ea va lepăda pruncul, fără altă vătămare, vinovatul să fie silit să dea ispașa pe care i-o va cere bărbatul femeii, și așa să plătească lepădarea pruncului.
Iar dacă îi va fi pricinuit vătămare fără leac, atunci să dea viață pentru viață.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” [Exodul, 21:18, 22–24] Ș.a.m.d.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de faptul că majoritatea covârșitoare a marilor opere de artă, de-a lungul istoriei și îndeosebi în Renaștere, au fost create sub impulsul credinței; foarte probabil autentice — chiar și atunci când lucrările de artă au fost executate la comandă. Desigur, astăzi situația este total diferită. Arta modernă, chiar și atunci când se întâmplă — relativ rar — să nu fie pe de-a întregul laică, iese de cele mai multe ori din registrul propriu-zis religios, în sensul medieval sau renascentist, și se plasează în registrul sacru. Or, sacrul nu trebuie confundat cu religiosul.

Dar la scară personală? Ei bine, aici, într-adevăr, merită să poposim preț de câteva alineate.

„Oricare ar fi convingerile noastre personale — spune Mario Vargas Llosa — trebuie să insuflăm dezvoltarea unei vieți spirituale profunde, de vreme ce, pentru cei mai mulți oameni, religia pare să fie cel mai eficient vehicul din tradiția noastră pentru a stăpâni teama de moarte, a exprima solidaritatea, a forma respectul pentru codurile etice, pentru a promova coexistența, ordinea și, în general, pentru a menține pacea și a îmblânzi dorințele sălbatice ale tuturor oamenilor, aflate chiar și la cei aparent foarte civilizați.” [M.V. Llosa, „Cultură și libertate”, LA&I, Cotidianul, 6 iul. 1992]

Din păcate însă, din toate beneficiile religiei/credinței pe care le enumeră Llosa, cu tot regretul pentru dezacordul cu persoana sa față de care nutresc simpatie și prețuire, nu pot să rețin decât una singură: „a stăpâni teama de moarte”. Cât despre rest... Vehicul eficient pentru „a exprima solidaritatea”? „Respect pentru codurile etice”? „A menține pacea și a îmblânzi dorințele sălbatice ale oamenilor”? Să fim serioși!... Am cumpărat recent un mic teren într-o zonă de deal. Încă din primele zile, unul dintre vecini a ținut să mă prevină că proprietarul dinainte a fost incorect: stâlpii gardului despărțitor, da, au fost așezați cum trebuie, exact pe hotarul dintre proprietăți. Dar ulucile... Ei bine, ulucile au fost bătute în cuie pe latura dinspre proprietatea sa, a vecinului! Cinci centimetri „răpiți”!... Un alt vecin m-a anunțat și el că fostul proprietar al terenului tocmai cumpărat a deviat puțin, cu bună știință, gardul despărțitor (de pe o altă latură a terenului), ciuntindu-i vecinului, una peste alta, cam un metru pătrat din proprietatea lui! N-am ajuns la conflict cu niciunul din acei vecini. Dar câți oameni nu se judecă ani în șir pentru o palmă de pământ, iar nu de puține ori se ajunge la crimă. Și sunt cu toții oameni „cu frica lui Dumnezeu”. Care se duc duminica la biserică, iar, mai nou, acum că s-a dat „dezlegare” la credință, după ’89, țin post în proporție de masă și nu-i biserică pe lângă care să treacă fără a-și face semnul crucii.

Cum spuneam mai sus, eu-ul se împacă anevoie cu gândul anihilării sale odată cu moartea. O boală gravă, incurabilă, a noastră sau a unei ființe apropiate, ne aruncă în plină disperare și, atâta vreme cât nimic lumesc nu pare a ne mai fi de vreun ajutor, gândul nostru se agață de firul de pai al salvării divine... O ființă apropiată și dragă care ne-a părăsit n-o acceptăm cu niciun chip dusă pentru totdeauna. Sperăm într-o revedere cu ea în „lumea de apoi”. Iar până la acel moment al revederii (pe care, în treacăt fie zis, ni-l dorim cât mai îndepărtat!) o dorim în preajma noastră, fie și în chip de duh, simțind-o deseori aproape, alinându-ne durerile și sfătuindu-ne de bine... Iar la ceas de bucurie simțim nevoia să aducem cuiva, de preferință Ființei Supreme, prinosul nostru de recunoștință. Căci sentimentul de recunoștință este sădit în noi, face parte din ființa noastră, este un dat al ființei noastre. (Chiar dacă, vorba lui Aristotel, „recunoștința îmbătrânește repede”.) Și în general, nevolnica și plăpânda lume a eului nostru (pe care, de altfel, o simțim astfel numai în momentele de cumpănă!) ne determină să căutăm, la tot pasul, sprijin — ba chiar și semne — în exteriorul nostru... Mă amuză să-mi amintesc cum, pe vremea studenției, în preajma câte unui examen greu, îmi ziceam în timp ce mă grăbeam să traversez strada pe verdele semaforului: Dacă nu se face roșu până ajung la cealaltă bordură, iau examenul!... Da, știu, superstiții. Dar, în definitiv, care este diferența dintre superstiție și credință religioasă? Superstițiile sunt, în cea mai mare parte, stupide? De acord. Credința religioasă este mai organizată? Adică presupune o dogmă? Nu mai revin: am văzut (eu, cel puțin) cât este dogma de organizată și mai ales de generoasă!

Așa că vreau, spre final, să revin la îndoiala exprimată de un prieten privind fermitatea necredinței mele în Dumnezeu (v. partea I): „Nu crezi acum. Dar într-o situație disperată, vei crede.” Și l-aș întreba pe prietenul meu: Asemenea virtuale situații disperate te-au determinat pe tine să devii credincios? Și, dacă da, atunci, mai exact, în ce mod? Ai socotit că starea ta de spirit în situațiile de grea cumpănă primează asupra stării de spirit din restul vieții? Ai dorit să fii egal cu tine însuți? Ți-ai dorit consistența personalității tale?... Din păcate, nu mai pot să-i pun prietenului aceste întrebări pentru că între timp el a murit. Și nu știu dacă credința l-a ajutat să treacă mai senin peste acel ultim hop al vieții sale.

În ce mă privește, recunosc că nu pot să dau nicio asigurare despre simțirea mea și despre comportamentul meu într-o situație extremă. Dar, vorba unei personalități al cărei nume din păcate nu mi-l amintesc, într-o discuție pe o temă similară: Consemnează, te rog, acum când ne aflăm în normalitate, afirmația mea de necredință. Fiindcă în momentul când mă voi afla în fața morții, s-ar putea să spun orice. Dar nu voi mai fi eu însumi.

Argumentul suprem privind existența lui Dumnezeu al mai multor credincioși cu care am stat de vorbă a fost: Am avut o revelație!... Dacă măsura credinței în Dumnezeu ar înceta să fie revelația și ar deveni binele pe care îl faci aproapelui, atunci dilema credinței în momente de grea cumpănă vs. credință în viața de zi cu zi ar înceta să existe. Din nefericire însă, credința — și am să accentuez aici încă o dată: așa-zisa credință religioasă — de zi cu zi nu aduce cu sine niciun strop de compasiune pentru aproapele mult trâmbițat ci doar ipocrizie. Vizibilă la tot pasul și revoltătoare în cel mai înalt grad. E limpede: creștinismul — ca să nu mă refer la alte religii, pe care le cunosc mai puțin — a înregistrat în final un eșec lamentabil.

În ceva trebuie să crezi
Mă întorc pentru moment la frustrarea pe care o resimțim la pierderea unei ființe apropiate. Credinciosul continuă să „vadă” acea ființă în exteriorul său, și anume sus în Ceruri, de unde veghează asupra sa și cu care poate comunica mistic. Mă surprinde, într-un fel, din partea persoanei religioase această nevoie de obiectivizare a unei entități, fie ea și imaterială — mă refer la ființa dispărută...

După moartea mamei mele a rămas în casă, într-un sertăraș, o mică „moștenire” de la ea: câteva flacoane cu medicamente din care lua, o trusă de lucru de mână, o poșetuță minusculă, o broderie neterminată... Am stabilit: acest sertăraș va fi micul meu altar din casă dedicat memoriei mamei. Dar pe mama o port în suflet. Ea continuă să trăiască prin mine și în mine. Nu simt nevoia s-o plasez în Ceruri. Ea nu veghează asupra mea. Dar aproape că nu trece zi fără să mă gândesc la ea și fără să „comunic” cu ea, aici în interiorul meu. Rememorez necazurile pe care i le-am pricinuit și regret că nu le mai pot înlătura, dar și nedreptățile pe care ea mi le-a făcut și încerc, empatic, să mi le explic. Așa cum nu m-am învrednicit în timpul vieții ei s-o fac.

În 1991, cu susținerea a doi colegi, am pus în institutul unde lucram, bazele unui sindicat nou, care să nu fie aservit Puterii. Sindicatul a fost foarte activ până la sfârșitul anului 1996, când am părăsit acel institut. Ei bine, în acea perioadă de „carieră” sindicală, devenisem peste noapte credincios. Fusesem liber-cugetător, am redevenit liber-cugetător după aceea, dar pe durata „mandatului” sindical m-am trezit credincios. O colegă m-a întrebat: De ce crezi în Dumnezeu? I-am răspuns așa: Uite, să ne referim la una dintre cele zece porunci — „să nu furi”. Ești de acord că, genetic, omul tinde să-și însușească bunul altuia? Da. Atunci cum îți explici că în codul moral al umanității a apărut această interdicție, să nu furi? Și că, în principiu, oamenii o și respectă. Prin urmare trebuie să existe o voință mai presus de umanitate... După ce n-am mai fost lider sindical am rememorat de nenumărate ori trăirile mele din „perioada sindicală”. Și am găsit și explicația credinței mele conjuncturale: mă aflam în fruntea unui grup de oameni în marea lor majoritatea credincioși. Nu era cinstit ca liderul lor să fie necredincios fiindcă ei nu s-ar mai fi simțit reprezentați de un asemenea lider — chiar dacă scopul sindicatului nu avea nicio legătură cu credința religioasă. Și fiindcă, în onestitatea mea, nu puteam să mint afirmând că sunt credincios, a trebuit să devin credincios!... Ei, da! convingerile omului sunt adesea forjate de împrejurări... Pe de altă parte, am meditat și la acea voință mai presus de umanitate... Nu mi s-a părut că acea voință ar fi iluzorie. Dar — m-am mai întrebat — este adevărat că umanitatea este altceva, probabil mai mult, decât suma indivizilor care o alcătuiesc? Fără îndoială, da! mi-am răspuns. Și atunci de ce n-am crede într-o Umanitate Divină?... A! că omenirea colcăie de ticăloși? Perfect adevărat. Dar Spiritul Umanității este ceva complet diferit!

Dostoievski, care era un credincios autentic, a făcut (în Frații Karamazov) următoarea afirmație:

„Cu cât iubesc mai mult umanitatea în general, cu atât îi iubesc mai puțin pe oameni în particular, ca indivizi.”

De acord: este riscul asumat de cel ce își propune să creadă în Om. Ludwig Feuerbach susținea o idee asemănătoare:

„Marea cotitură în istorie se va produce în momentul când omul va deveni conștient că singurul dumnezeu este omul însuși.”

Din păcate, probabil că Feuerbach va mai avea mult de așteptat (acolo în Ceruri!) până când profeția sa se va împlini.

Până atunci însă, eu unul pot crede în Umanitatea Divină (sau, mă rog, în Spiritul Umanității). Pot crede, de pildă, în jazz, sau într-o mulțime de oameni care, într-o sală de concerte, ascultă — cu religiozitate! — jazz. Sau muzică de Beethoven sau de Ceaikovski. Sau pot crede în culorile sau în liniile sau în formele create de pictori. Sau în spiritul inovator al lui Gaudi sau al lui Hudertwasser în arhitectură și în creația de mobilier. Sau în pictura decorativ-spirituală a lui Gustav Klimt. Sau în art–nouveau. Sau în fântânile cu cumpănă având drept fundal păduri de conifere. Pot crede în multe, care să-mi umple sufletul. Fiindcă nu asta înseamnă, în ultimă instanță, credința — să-ți simți sufletul plin?

Da, în ceva trebuie să crezi. Rațiunea singură nu-i de-ajuns. Poți, eventual, să crezi în puterea rațiunii. Rațiunea singură nu-i de-ajuns fiindcă lumea în care trăim — cea materială — nu este rațională. Nu spun că este i-rațională, dar e cu siguranță a-rațională. Cum spuneam mai înainte (partea I), în alte cuvinte, logica și rațiunea funcționează, putem să admitem, perfect. Dar numai de la fundament (axiomatic) în sus. Fundamentul ni-l alegem singuri. Spuneam la început: în mod arbitrar. Ei bine, nu: ni-l alegem în așa fel încât să ne umple sufletul.

(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)