De ce nu cred în Dumnezeu. Considerații ale unui liber-cugetător — III

Expresivitatea discursului vs. argumentația pro-credință
Iată câteva versuri dintr-un cântec de Jill Phillips:

„Atunci când începi să te îndoiești că exiști / Dumnezeu crede în tine / Când semnele te neliniștesc / Dumnezeu crede în tine / Când luminile-ți abia mai pâlpâie / Când norocul ți-e departe / Și-ai jura că nu crezi în El / Dumnezeu crede în tine.”

S-o recunoaștem, sună bine. Ar putea fi reconfortant să știi că o ființă atotputernică veghează permanent să-ți fie bine. Și, în virtutea omnipotenței sale, ar avea toate șansele să-ți și asigure confortul spiritual după care tânjești. O face — oferindu-ți o șansă — chiar și atunci când tu nu crezi în acea ființă. În plus, acele versuri transmit și un mesaj de toleranță, de care rareori ai parte în viața reală.

Textul lui Jill Phillips reia, cu sau fără știință (sau, poate, prin intermediere), gândirea Sfântului Augustin:

„Ei [necredincioșii, rătăciții] nu știu, firește, că tu te afli pretutindeni, deși niciun loc nu te poate îngrădi, și că doar tu ești prezent chiar și alături de cei ce se țin departe de tine (subl. mea). Să se întoarcă deci către tine și să te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, tu nu ți-ai părăsit creatura.” [Confesiuni, Ed. Nemira, 2006, Cartea a V-a, cap. III, 3, p. 95]

Să observăm însă o perspectivă stranie. Tu, ființă nevolnică, ești frământat de neliniști; și atunci răsună lângă tine vocea cantautoarei Jill Phillips — și, prin ea, vocea credinciosului... activ, să-i zicem — și te asigură că, în ciuda îndoielilor tale, eventual chiar și în ciuda necredinței tale, Dumnezeu crede în tine. Îți iartă, iată, „rătăcirea temporară”, se arată gata să se susțină și își exprimă convingerea că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce la El. Ești astfel adus, tu, oaie rătăcită, printr-o mișcare meșteșugită, prin „magie stilistică”, am putea spune, la turma cea însuflețită de credință. Ți se arată îngăduință, insuflându-ți-se un sentiment de recunoștință pentru a ți se trece cu vederea o vinovăție care, pentru a justifica — sentimental — iertarea acordată cu mărinimie, trebuie mai întâi recunoscută. Id est, inventată! Mai pe scurt: speculație sentimentală! Cu riscul încălcării dogmei creștine (urmând calea Papei Benedict al XVI-lea — v. mai sus), credinciosul–teolog (luminat) promite să-ți aducă „mântuirea”. Dar care mântuire? Evident, mântuirea creștină! Să te accepte așa cum ești, agnostic, ateu sau liber-cugetător? Nici nu se pune problema.

Refuzul mântuirii în schimb (alături de alte păcate, firește) îți atrage un sfârșit mai mult decât sumbru. Dar prezentat în dogmă de o manieră nu mai puțin expresivă:

„Și s-au pornit fulgere și vuiete și tunete și s-a făcut cutremur mare, așa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.
Și cetatea cea mare s-a rupt în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit, și Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.
Și toate insulele pieriră și munții nu se mai aflară.
Și grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Și oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare.” [Apocalipsa, 16:18–21]

Să ne întoarcem la cântecul lui Jill Phillips și să observăm încă o dată expresivitatea versurilor. Trebuie să mai remarcăm faptul că, în general, întregul discurs religios în demersul de expunere a dogmei, de catehizare, indiferent de religie, se bazează pe expresivitate. Ce putere de convingere ar fi avut Biblia dacă s-ar fi redus la o expunere seacă de principii creștine de conduită, de argumente și de amenințări cu pedeapsa divină? Probabil, extrem de scăzută. Sau niciuna.

„Ideile, înainte de a primi o dimensiune estetică, adică mitologică, nu prezintă interes pentru popor (subl. mea) — spune Rita Bischof; invers, o mitologie care să nu aibă o dimensiune rațională este o rușine pentru filozof. (...) De aceea mitologia trebuie să devină filozofie pentru ca poporul să se comporte rațional, iar filozofia trebuie să devină mitologie pentru ca filozofii să fie oameni.” [Rita Bischof, „Les romantiquets allemands et l’impossible mythe de la modernité”; în Europe, apr. 2004, „Le romantisme revolutionnaire”, pp. 22–39; citat de Adrian Mihalache, „Melancolica rațiune”, I&D, 4(7), apr. 2005, p. 37]

Să ne reamintim minunatele versete din Cartea lui Iov — de exemplu, capitolele 38–41. Expresivitatea lor artistică remarcabilă învăluie și convinge la fel ca oricare altă mare operă de artă... Mi-am permis să rearanjez acele versete, să operez o minimă schimbare de formă și să le ofer spre delectare oricărui cititor, fie el credincios sau liber-cugetător, nedezvăluind decât în final, proveniența. Nu trebuie să fii credincios ca să-l guști din plin. O minimă sensibilitate artistică este de-ajuns... Poate nu degeaba a spus Jean Przyluski că „Frumosul este un substitut al sacrului.” Aș zice, poate, chiar mai mult, că frumosul este însuși sacrul. Dar asta este deja o altă discuție.

Un dialog între credincioși și atei?
Realitatea (tristă) — trebuie s-o spun din capul locului — este că, după părerea mea, în spațiul gândirii logice, între dogma credinței și argumentația necredinței nu se poate găsi, practic, niciun teren neutru (nici măcar pe durata unei dezbateri). Fie-mi permisă o ilustrare personală. Într-o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu o persoană publică, evlavioasă, mi-am permis să-mi exprim stupefacția că dogma creștină (catolică sau ortodoxă, deopotrivă), urmând strict litera Sfintei Scripturi, „îi aruncă”, după Judecata de Apoi (Apoc., 21:8 — v. mai sus), în focul Gheenei, pentru vina de necredință, chiar și pe cei trăitori înainte de apariția creștinismului! Ceea ce mi se pare o culme injustiției „divine”! Ca să nu spun o culme a absurdului!... Iar respectiva persoană publică și evlavioasă ce credeți că mi-a răspuns? Ei bine, răspunsul, literal, a fost: „Ce vină au credincioșii [din ziua de azi] că cei născuți înainte de creștinism vor fi pedepsiți?”... Până și justiția umană, mult inferioară — nu-i așa? — justiției divine, admite principiul neretroactivității legilor. Ei bine, după cum se vede, creștinismul este retroactiv! Și nu doar ca dogmă. Să ne amintim că în Roma medievală, statuia împăratului păgân Traian din vârful celebrei columne care îi poartă numele, a fost înlocuită, la ordinul Papei Sixt al V-lea, în 1588, cu statuia Sfântului Petru. Și asta, după ce, cu aproape un mileniu înainte, Papa Grigore I (Cel Mare), reușise — spune legenda — să salveze statuia de la demolare, mișcat fiind de un relief de pe columnă, care îl înfățișează pe Traian aplecându-se să-i dea ajutor mamei unui soldat ucis; drept care, Papa s-a rugat lui Dumnezeu să mântuiască sufletul păgân al împăratului.

De altfel, refuzul dialogului îl întâlnim până și la inteligentul și tolerantul Augustin:

„Nu accept, Dumnezeul meu, să port o discuție în prezența ta decât cu cei care acceptă că sunt adevărate toate aceste lucruri pe care Adevărul tău le afirmă înlăuntrul spiritului meu. Cât îi privește pe cei care neagă aceste adevăruri, ei să latre cât doresc, până vor asurzi.” [Confesiuni, cartea a XII ea, 23, p. 287]

Spuneam mai sus (în partea I) că, de dragul consistenței, dogma creștină (ca și a oricărei alte credințe monoteiste) este imperios necesar să îmbrățișeze ideea unicității și a omnipotenței lui Dumnezeu. Această cerință implică excluderea oricărei modificări, fie și minore, a cuvântului Bibliei. (De unde și expresia „literă de Evanghelie”!) Așa se face că teologii creștini se văd puși în situația ingrată de a susține — și de a se strădui să găsească explicații — pentru precepte absurde precum cel deja menționat, al vinovăției „păgânilor” trăitori pe pământ înainte de apariția creștinismului. Fiind — așa cum s-a observat — o creație compozită, o colecție de istorii datând din perioade diferite, scrise sub influențe diverse (v. de exemplu Cântarea Cântărilor), este firesc ca în interiorul ei să se juxtapună entități narative ideologic și factual contradictorii. Dar în virtutea interdicției oricărei modificări, se creează o stare de încremenire în adevăr, așa cum am mai afirmat, având drept consecință imposibilitatea oricărui dialog. Căci dialogul presupune, într-o etapă sau alta, o anume permeabilitate la ideile interlocutorului. Teologul creștin (chiar și amator!), după cum poate observa oricine, nu dialoghează. El doar afirmă. Uneori poate lăsa doar impresia că este deschis schimbului de idei. Dar aceasta numai cu scopul de a-și impune în final punctul de vedere. Și am putea spune, glumind, că nici măcar nu este vina lui: nu-i permite dogma.

Religia și viața publică
Potrivit site-lui oficial al Bisericii Ortodoxe Române, „viața liturgică și de cult în slujba credincioșilor se desfășoară în 15.116 locașuri de cult parohiale și filiale.” Având în vedere că în anul 2003 funcționau 14.177 de biserici ortodoxe [Liviu Andreescu, „The Construction of Orthodox Churches in Post-Communist Romania”, Europe–Asia Studies, vol. 59, nr. 3, p. 458], rezultă că în patru ani au fost „date în folosință” nu mai puțin de 939 de biserici. Adăugând la acestea 166 de biserici a căror construire a început în 2006, 1.066 de alte biserici la care au continuat lucrările de construcție, și 285 de biserici nou construite (dar în care — se poate presupune — „viața liturgică și de cult” nu a început încă), ajungem la impresionanta cifră de 2.290 de biserici ortodoxe care se vor adăuga în viitorul apropiat celor 15.116, ajungându-se astfel la 17.406 biserici ortodoxe. (Fără a mai pune la socoteală cele 509 capele care funcționează în spitale, unități militare, penitenciare, școli și așezăminte de ocrotire socială.) Ținând seama și de cele 11 facultăți de teologie, 35 de seminarii teologice etc., pe drept cuvânt se poate afirma că România este țara cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din Uniunea Europeană (v. Andreescu, op. cit.).

Probabil că toate aceste locașuri de cult sunt necesare, de vreme ce 87,6% dintre români se declară creștini ortodocși, iar numărul total de creștini din România atinge impresionantul procentaj de 99,3%, care concurează cu succes scorurile electorale ale partidului unic din perioada comunistă.

Este clar din toate aceste date că religia ocupă un loc important în viața publică din România. Se pun însă două întrebări: 1) Care este calitatea prestațiilor „liturgice și de cult” (precum și a celor auxiliare: de exemplu ale mass-media în sprijinul religiei, al credinței și al bisericii)? Și 2) Care este efectul acestor prestații în sfera relațiilor interumane?

Nu am date să probez afirmația, dar circulă zvonuri potrivit cărora o parohie, în România, se cumpără cu circa 10.000 de euro. Poate că cifra este exagerată; poate există parohii care se atribuie gratuit, în beneficiul exclusiv al enoriașilor; dar plauzibilitatea tranzacționării parohiilor este probată de faptul că preoții parohi înregistrează de-a lungul carierei lor câștiguri substanțiale. Neimpozabile. Adică „la negru”. Ceea ce se vede cu prisosință în nivelul lor de trai. (Să mai întreb oare unde este smerenia și modestia la care îndeamnă „cuvântul Domnului"?) Să ne amintim de preoții care umblă din casă în casă de Bobotează și cu ocazia altor sărbători religioase și încasează bani cu dezinvoltură (ca să nu spun cu nerușinare). Câți știu oare că preoții sunt obligați să elibereze chitanță pentru orice serviciu religios? Personal, am aflat acest lucru abia în toamna anului 1979, cu ocazia înmormântării tatălui meu, când preotul paroh, o persoană cu totul atipică pentru clerul ortodox român, mi-a eliberat chitanță pentru serviciul funerar prestat. Și nici că am mai întâlnit vreun caz asemănător de atunci încoace, cu toate că am participat la numeroase nunți, botezuri, înmormântări, parastase ș.a.m.d.

Cineva ar putea să-mi replice că fac o confuzie între valorile spiritual-creștine și reflectările mundane, reprobabile, ale religiei creștine. Iar eu voi răspunde: Nu, nu fac nicio confuzie. Căci atâta vreme cât creștinismul — religia creștină, dogma creștină — nu a fost capabil să preîntâmpine răspândirea acestui „mundan” reprobabil, eu nu am niciun motiv să fac vreo distincție între cele două aspecte.

Mai sus am discutat conceptul de „aproapele” preponderent prin prisma dogmei creștine. Dar ce valoare are acest concept în viața noastră cotidiană? E de-ajuns să ne aruncăm privirea în jur, în orice loc și la orice moment, și să constatăm cu amărăciune că „aproapele” este o vorbă în vânt. Trecând peste agresivitatea omniprezentă, peste lipsa de minimă solicitudine — instituțională și interumană, peste intoleranță, indiferență, nesimțire și lăcomie, care, să zicem, nu sunt cuantificabile, să aruncăm o privire asupra statisticilor furnizate de Poliția Română pentru anul 2006: 232.659 de infracțiuni și 188.786 de persoane învinuite pentru comitere de infracțiuni (adică nu cu mult mai puțin de o persoană din 100!), 438 de omoruri, 479 de tentative de omor, 1.116 violuri, 4.078 de tâlhării, dintre care 18 cu moartea victimei, 20 de pruncucideri. Și multe altele.

Este poate opera lui Satana? Se va abate peste toți aceștia mânia lui Dumnezeu, cândva, în ziua Judecății de Apoi? Nici măcar acest lucru nu-i sigur:

„Și El a spus: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea și voi chema Numele Domnului înaintea ta;
Eu mă îndur de cine vreau și Mă îndur să am milă față de cine vreau să am milă.» ” [Exodul, 13:19]
„Așadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă.” [Epistola către romani, 9:16]
„Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.” [id., 18]
„Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai găsește vină. Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»
Dar, mai degrabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut așa?»
Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeași frământătură să facă un vas pentru cinste și altul pentru necinste?” [Romani, 9:19–21]

Erau 36 de mii de deținuți în martie 2006 în penitenciarele din România. Nu mai punem la socoteală procesele civile de diverse spețe — divorțuri, partaje, succesiuni, pretenții, injurii (circa 200 de mii de procese având ca obiect proprietatea asupra pământului) ș.a.m.d. — care completează tablouri lamentabil al stării conflictuale (de „învrăjbire”!) dintre individ și „aproapele” său.

Și fiindcă se află în plină dezbatere chestiunea predării religiei în școli ca obiect de studiu obligatoriu (sau nu), fie-mi permis, fără să intru în miezul dezbaterii, un comentariu asupra unui articol animat de „duhul blând” și de „smerenia” proprii creștinismului, publicat în Ziua, 21 ian. 2008, sub semnătura bunilor creștini Luciana Pop și George Scarlat. Articolul este intitutalt „Atac comunist la Religie” și are ca subtitluri: „GDS și Liga Pro Europa vor să întoarcă România la epoca roșie. Activiștii atei au întocmit, sub îndrumarea Smarandei Enache, un studiu din care reiese că religia ar trebui eliminată din scoli”.

„Grupul pentru Dialog Social și Liga Pro Europa, condusă de fosta activistă comunistă și informatoare a Securității Smaranda Enache — se spune în articol —, agită din nou stafiile bolșevice. (...) [N]ostalgicii comuniști de la GDS susțin nici mai mult nici mai puțin decât că religia creștin-ortodoxă trebuie eliminată din școli. (...) GDS agită stafiile comunismului. (...) Minoritatea ateistă și agresivă care vrea să elimine creștinismul ortodox din societatea românească a întocmit un Raport în acest sens. (...) Campania anti-creștină din România este de sorginte cripto-comunistă.”

Să recapitulăm deci. Premisa 1: Toți comuniștii sunt/au fost ateiști. Premisa 2: Comuniștii au eliminat icoanele și religia din școli. Premisa 3: GDS (în particular, Smaranda Enache) doresc eliminarea icoanelor și a religiei din școli. Coroloarul 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt ateiști. Corolarul 2: Fiind ateiști, GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt comuniști. Lema A: În România comuniștii nu mai taie și spânzură la vedere. Concluzia 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt cripto-comuniști. Lema B: Smaranda Enache este mai înrăită decât GDS. Concluzia 2: Smaranda Enache, mai mult decât GDS, este/a fost activistă comunistă și informatoare a Securității. (De ce este activistă comunistă? Pentru că, în calitate de angajată a Teatrului de Păpuși din Târgu–Mureș, i s-a făcut de către Organizația de Bază BOB Tg.–Mureș un referat profesional favorabil în 1983, iar apoi, în calitate de directoare a aceluiași teatru a scris un articol de susținere a regimului comunist în revista Steaua roșie un an mai târziu. De ce este informatoare a Securității? Pentru că, în calitate de directoare a Teatrului de Păpuși din Tg.–Mureș, a răspuns solicitării Securității de a „explica” în scris împrejurările rămânerii în Occident a unui dintre colegii ei de teatru. Prin urmare, Smaranda Enache este un „aproape” odios.) Q.e.d.

Și, revenind la articolul cu pricina, odată stabilit cu certitudine că promotorii ideii de neobligativitate a predării religiei în școli sunt (cripto)comuniști, trebuie musai să facem o conexiune cu un comunist notoriu:

„Antonio Gramsci, ideologul Partidului Comunist Italian, a spus-o foarte clar: «Pentru a cuceri puterea și a asigura transformarea comunistă a societății, trebuie mai întâi să cucerim conștiințele, să schimbăm morala. Morala burgheză este dominantă pentru că a devenit morală comună. Dar morala burgheză este morala creștină. Trebuie deci să distrugem morala creștină». (...) Agentul Enache încalcă un drept fundamental. (...) Lăsați copiii să vină la Mine.”

Și cu asta, înfierarea lui Anticrist întruchipat în Smaranda Enache poate fi considerată încheiată. Iată o bună faptă creștinească. Amin.

(Articol publicat inițial, în oct. 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)