De ce nu cred în Dumnezeu. Considerații ale unui liber-cugetător — II

Credință și religie
Există, cel puțin teoretic, credincioși care afirmă: relația dintre Dumnezeu și mine este una strict personală și nu admit nici intermediari (preoți, teozofi ș.a.m.d.) nici confidenți. Este realmente sustenabilă o asemenea concepție? Ai putea spune, la prima vedere: de ce nu? La o analiză mai atentă însă, pretenția nu se susține. De ce?

Întâi și-ntâi, adeptul unei „relații personale cu Dumnezeu” ar trebui să admită, dacă este un om nu numai credincios ci și rațional, că Dumnezeu nu poate exista numai pentru persoana sa. Altfel spus, Dumnezeu nu poate fi altfel decât unul și același pentru o întreagă comunitate. (Trebuie să acceptăm totuși un Cuvânt de ordine, nu?) El va trebui să admită de asemenea, în virtutea aceleiași raționalități, că: 1) În măsura în care o comunitate întreagă crede într-un același Dumnezeu, individul care are „relații personale” cu acesta va trebui să se pună de acord cu ceilalți credincioși (care pot avea, sau nu, la rândul lor, „relații personale” cu Dumnezeu) asupra identității Creatorului; ceea ce presupune relații între membrii comunității; în plus, 2) Credința în Dumnezeu nu poate fi de natură pur afectivă; credința trebuie să fie — ca să folosesc un termen laic — „lucrativă”, să se repercuteze într-un fel sau altul asupra personalității credinciosului, asupra modului cum credinciosul tratează marile probleme existențiale, cum se raportează la sine și la „aproapele”; 3) Este nefiresc ca credința să aibă drept unic scop „perfecționarea” propriei personalități — „mântuirea” sa (și numai a sa), ca să folosesc unul dintre termenii fundamentali ai creștinismului.

Iată ce spune Nicolae Steinhardt pe o temă înrudită:

„Nu pot înțelege cum de li s-a părut deodată multor creștini europeni că religia lor, chiar de nu este de tot rea, e totuși în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluție ușoară. Te retragi — și gata. E o renunțare, o repliere. Creștinismul este nespus mai greu și mai complex — teandrie [teandrie: dubla natură a lui Hristos, divină și umană].” [Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1991, p. 149]

Așadar, N. Steinhardt nu înțelegere retragerea (deși mărturisesc că nu îmi este foarte clar sensul pe care i-l dă Steinhardt acestui termen). Fie-mi iertată alăturarea, n-o înțeleg nici eu. Cu precizarea că semnificația „retragerii” eu o văd în închiderea în propria credință în Dumnezeu, în „mântuire”, în acea sintagmă, la care revin — „căutarea lui Dumnezeu”. (Fiindcă de găsirea lui presupun că nici vorbă nu poate fi! Ținând cont, printre altele, de „smerenia” la care îndeamnă dogma creștină.)

În urma considerațiilor de mai sus, sper că a devenit limpede că „relația personală cu Dumnezeu” este o simplă pretenție a unor oameni să le spunem originali. Asta, în măsura, foarte puțin probabilă, că nu sunt pe cale să inițieze noi Reforme în creștinism!

Așadar, deși credința în Dumnezeu și religia sunt două noțiuni distincte, totuși cea dintâi nu poate ocoli, în principiu, așa cum am încercat să arăt, îmbrățișarea unei religii și implicit a dogmei respectivei religii. Și fiindcă ne aflăm în Europa, să ne referim la creștinism, fie că avem în vedere ortodoxia, catolicismul sau alte culte. Să mai adăugăm totuși că, indiferent de religie, sentimentul de apartenență la o comunitate care are un același crez mi se pare esențial în practicarea unei religii.

Dar ce înseamnă a practica o religie, în speță creștinismul? Trebuie să mărturisesc aici (a mărturisi — un termen religios, creștinesc și atât de frumos dar, din păcate gol de aproape orice conținut în vocabularul „duhovnicesc”) că nu de puține ori m-am simțit reconfortat intrând într-o biserică, fie ea ortodoxă, catolică sau luterană, și zăbovind între zidurile ei — cu cât mai vechi, cu atât mai încărcate de spiritualitate. M-am întrebat deci dacă biserica este sau ar putea deveni un spațiu de comuniune, de coeziune între membrii unei comunități religioase care se recunosc ca atare și se bucură de prezența lor în acel spațiu, sub auspiciile celui pe care îl venerează. M-am întrebat dacă biserica ar putea fi spațiul de unde credincioșii, după ce li se reamintesc și interpretează periodic, de către slujitorul Casei Domnului, frumoasele precepte ale religiei lor, pleacă în lume cu sufletul purificat (curățit, înduhovnicit — alți termeni des folosiți, pe cât de generoși pe atât de erodați) și se dedică aproapelui. Căci ce altceva înseamnă să practici religia decât să acționezi în numele religiei, să vii în ajutorul aproapelui?

„Aproapele” — dogmă și praxis
„Aproapele”: cuvântul cheie — „ziditor”, aș zice — al creștinismului; un concept pe cât de fundamental, pe atât de utopic. Ca să nu spun ipocrit, după cum voi încerca să arăt în cele ce urmează.

„Să nu te răzbuni, și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (subl. mea). Eu sunt Domnul.” [Leviticul, 19:18]

Putem, într-adevăr, să ne gândim imediat la conflictele care se nasc la tot pasul și la fiecare moment între oameni și să admitem că încrâncenarea fiecăreia din părți pe propria poziție, confruntarea mai mult sau mai puțin violentă, se dovedește a fi, de cele mai multe ori, o cale improprie soluționării. Pe de altă parte însă, religia, indiferent care, nu numai că s-a dovedit de-a lungul timpului incapabilă să aplaneze conflicte, dar, după cum vom vedea îndată, nici măcar doctrinar nu le-a pus sub semnul interdicției. Asta, în ciuda poruncii mai sus citate.

Iată ce spune Albert Jacquard, om de știință și eseist francez:

„Majoritatea religiilor recomandă să-ți iubești «aproapele». Fapt este însă că, în pofida acestui frumos obiectiv, acestea [religiile] au generat deseori comportamente de excludere a «păgânilor», a «necredincioșilor», a «dușmanilor lui Dumnezeu cel adevărat», care n-au mai fost priviți drept aproapele, drept frați, ci drept adversari ce trebuie eliminați. Nu dintr-o voință divină trebuie «să-ți iubești aproapele», ci în numele lucidității noastre privind realitatea umană. Această luciditate este pentru mine fundamentul laicității.”

Într-adevăr, dacă e să alegem între religie și laicitate, aceasta din urmă ar putea fi o soluție pentru pacea dintre semeni. Probabil singura. Fiindcă urmând voința divină, nu ajungem prea departe. Să luăm spre exemplu Cartea lui Ezra din Vechiul Testament.

Cirus, împăratul perșilor, restituie evreilor averile confiscate sub Nebucadnețar/Nabucodonosor și le permite să se întoarcă la locurile de baștină (Ierusalim) și să-și zidească un templu — Casa Domnului. După numeroase dispute, delațiuni, jalbe, Casa Domnului este ridicată sub supravegherea preotului Ezra, venit din Babilon și numit de împăratul perșilor să întreprindă toate cele necesare. Are loc sărbătorirea Paștelui de către evreii bucuroși că s-au putut întoarce acasă. Ajungem astfel la capitolul 9, penultimul, în care auzim glasul lui Ezra:

„După ce s-a sfârșit lucrul acesta, căpeteniile s-au apropiat de mine, și au zis: «Poporul lui Israel, preoții și Leviții nu s-au despărțit de popoarele acestor țări [unde poposiseră în pribegie], și au făcut urâciunile lor, ale Canaaniților, Hetiților, Fereziților, Iebusiților, Amoniților, Moabiților, Egiptenilor și Amoriților. Căci și-au luat neveste din fetele lor pentru ei și pentru fiii lor, și au amestecat neamul sfânt cu popoarele țărilor acestora (...).» Dar Israel n-a rămas fără nădejde în această privință. Să facem acum un legământ cu Dumnezeul nostru pentru izgonirea tuturor acestor femei și a copiilor lor (...)».În ziua întâi a lunii întâia, au isprăvit cu toți bărbații care se însuraseră cu femei străine.” (Sublinierile îmi aparțin.)

Ce aflăm deci? Iată, bărbații care își luaseră neveste din neamurile „urâcioase”, le-au alungat! Și pe copiii lor odată cu ele!... Așadar, s-ar putea spune că, la porunca Domnului, ne aflăm la prima epurare etnică de pe timp de pace din istoria (reală sau imaginară) a omenirii. O epurare care le întrece în unele privințe pe cele din contemporaneitate. Căci, iată, odată cu femeile indezirabile, au fost alungate și progeniturile acestora. Care — să nu uităm — erau și progeniturile celor care s-au dorit „curățați”! Să le dăm totuși — nu-i așa? — o circumstanță atenuantă: nu s-a ajuns până la crimă, precum în vremurile moderne. Doar la incitare la crimă!

Ce constatăm deci? Că intoleranța religioasă, în speță creștină, departe de a fi o interpretare defectuoasă a dogmei, este dogma însăși.

Mark Twain o spune, cu sarcasmu-i caracteristic:

„Omul este un animal religios. Omul este singurul animal religios. El este singurul animal care deține religia Adevărată — ba chiar mai multe. El este singurul animal religios care își iubește vecinul ca pe sine însuși și care sare să-i taie beregata dacă teologia sa nu este cea corectă.”

Pe de altă parte, Freud găsește că, dincolo de doctrină, preceptul biblic este inaplicabil în societate din rațiuni socio-psihologice:

„Porunca «Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți» este în același timp măsura de apărare cea mai puternică împotriva agresivității și cel mai bun exemplu de demers anti-psihologic al supra–eului colectiv. Porunca este inaplicabilă: o inflație atât de mare a iubirii nu poate decât să-i diminueze acesteia valoarea, dar nu și să îndepărteze pericolul. Civilizația neglijează toate acestea, ea se limitează să decreteze că cu cât respectarea preceptului este mai dificilă, cu atât aceasta este mai meritorie. Doar că cel care, în stadiul actual al civilizației, se conformează unei asemenea recomandări nu face decât să acționeze în propriul său dezavantaj în raport cu cel ce se plasează deasupra ei. Cât de puternic obstacol împotriva civilizației trebuie că este agresivitatea dacă apărarea împotriva acesteia te face la fel de nefericit ca și invocarea ei!” [S. Freud, Das Unbehagen in der Kultur; traducerea franceză: Malaise dans la civilisation, 1929]

O tentativă modernă de remodelare a conceptului de „aproapele”
Papa Benedict al XVI-lea și-a atras riposta înalților prelați catolici ai Vaticanului, când, la Audiența sa din 30 noiembrie 2005, a încercat să le dea necredincioșilor șansa mântuirii, afirmând că:

„Oricine urmărește să fie pace și bine pentru comunitate având conștiința curată și ținând trează năzuința către cele înălțătoare va fi mântuit chiar dacă îi lipsește credința în sens biblic”.

Papa a făcut această afirmație comentând o meditație a Sf. Augustin și încercând să susțină ideea — perfect îndreptățită după părerea mea — că nu respectarea ad litteram a cuvântului biblic ar trebui să fie nota distinctivă a celui virtuos și deci vrednic de cinstire, ci faptele sale.

„Părintele Bisericii [Sf. Augustin] — a spus Papa, cu referire la suferințele poporului evreu aflat în exilul babilonian — introduce un element surprinzător, de mare relevanță.” (...) Augustin „știe că chiar și printre locuitorii Babilonului există oameni care sunt dedicați păcii și binelui comunității, în pofida faptului că nu împărtășesc credința din Biblie, că nu cunosc speranța în Cetatea Eternă către care noi aspirăm.”

Dar iată și Psalmii 136 și 137 care îi prilejuiesc Sfântului Augustin meditațiile la care face referire Papa Benedict al XVI-lea:

„Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac ține mila lui! (...) Și l-a făcut pe Israil să treacă prin mijlocul ei [al Mării Roșii], că în veac ține mila lui! Și a prăbușit în Marea Roșie pe Faraon și oștirea sa (subl. mea), că în veac ține mila lui!” [Psalmii, 136:1, 14–15]

La care se adaugă alți câțiva „apropiați” asupra cărora se năpustește mânia neiertătoare a Domnului; și Psalmul 136 se încheie cu cuvintele:

„Și ne-a izbăvit pe noi de vrăjmașii noștri, că în veac ține mila lui!” [idem, 24]

Iată însă Psalmul 137, care i-a furnizat sfântului Augustin suportul pentru mesajul său de toleranță:

„Lângă râurile Babiloniei, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În soforele din mijlocul ținutului spânzurat-am harfele noastre. Căci acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut cântări și asupritorii noștri cântece de veselie: «Cântați-ne din cântările Sionului!» «Cum să cântăm cântarea Domnului pe pământ străin?» (...) Adu-ți aminte, Doamne, de fiii Edonului, de cei care în ziua Ierusalimului ziceau: «Dărâmați-l! Dărâmați-l până la temelie!» Fiică a Babilonului! Tu care ne-ai pustiit: Fericit este care-ți va răsplăti pentru cele ce tu ne-ai făcut nouă! Fericit este cel care va lua și va zdrobi de stânci pe pruncii tăi!” (subl. mea)

Așadar străinii, babilonienii înrobitori, încearcă un gest de apropiere cerându-le evreilor aflați în exil să le cânte cântecele Sionului. La care evreii răspund cu „zdrobirea de stânci a pruncilor” celor „urâți”! Iată iubirea de aproapele, la care îndeamnă Cuvântul Domnului! Sfântul Augustin a extras, sărmanul, singurul fragment de text cât de cât pacificator din cei doi psalmi, pe care l-a comentat în Meditația sa și pe care s-a sprijinit recent Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său de toleranță față de necredincioși (întruchipați de babilonieni).

Nu s-ar putea spune deci că pe bună dreptate s-a ales Papa cu critici vehemente din partea înalților prelați ai Vaticanului? Aceștia nu s-au îndepărtat de litera Sfintei Scripturi și, în plus, au făcut trimitere la Conciliul din Trent (1545–1563), unde se afirmă că:

„Dacă cineva spune că la temelia credinței nu stă alta decât încrederea în iertarea dumnezeiască, care se iartă pe sine de păcate punându-le în seama lui Hristos, sau crede că această încredere, ea singură, ne curăță de păcat, ANATEMA SĂ CADĂ PE CAPUL SĂU.”

Să mai adăugăm, în final, câteva îndemnuri din Noul Testament.

„Cel ce crede în Fiul are viață veșnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul (subl. mea) nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” [Evanghelia după Ioan, 3:36]
„Iar partea celor fricoși și necredincioși (subl. mea) și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua.” [Apocalipsa, 21:8]

Încă o dată, Papa nu avea nicio șansă în întreprinderea sa de a impune o regândire a dogmei creștine: dumnezeul creștinilor este singurul „adevărat”. Musulmanul sau budistul sau liber-cugetătorul nu este, în viziunea creștinismului, „aproapele”!

La Muzeul Militar Central, am văzut expuse uniforme ale soldaților germani din Primul Război Mondial. Pe paftalele de la centurile lor stătea scris: Gott mit uns! Uniforme ale soldaților francezi n-am întâlnit acolo, dar n-ar fi exclus ca pe paftalele de la centurile lor — sau pe căști, sau pe țeava puștilor — să fi stat scris Dieu avec nous.

Ne-am despărțit oare, după mai puțin de un secol, de acele vremuri întunecate?

(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)