De ce nu cred în Dumnezeu. Considerații ale unui liber-cugetător — I

„Liber cugetător. Ar fi de ajuns cugetător.”
Jules Renard

Nu cred în Dumnezeu. (Vorba lui Unamuno: „Sunt ateu, slavă Domnului!) Nu am argumente să-i neg existența. Dar dacă ar fi să dau totuși o explicație aș spune că Dumnezeu mi se pare o soluție mult prea facilă la noianul de întrebări și neliniști ale umanității și ale fiecărui individ luat în parte. Este convingerea mea intimă și nimeni și nimic nu mă va putea convinge vreodată de contrariul. După cum niciunul dintre credincioși nu va putea fi convins vreodată că Dumnezeu nu există. Cu excepțiile de rigoare, desigur.

Credința în sine
Un prieten mi-a spus o dată: Nu crezi acum. Dar într-o situație disperată, vei crede. Răspunsul meu e foarte simplu: E posibil. Dar nu asta înseamnă credința în Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu faci troc: eu cred în tine, iar în schimb tu mă ajuți (la nevoie, eventual la disperare).

Greu de imaginat spectacol social mai grotesc decât pelerinajul la moaștele sfântului Nu-Știu-Care — sfânta Parascheva de pildă. „Pentru ce ați venit?” este întrebarea adresată frecvent „pelerinilor” și îndeosebi „pelerinelor” (de la o anumită vârstă în sus) de către reporteri de la radiouri și televiziuni. Răspunsul cel mai des întâlnit este: „Păi, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătatea mea și a familiei mele”; ba chiar și — îmi amintesc de acest răspuns monstruos — „pentru câștigarea unui proces”!

Transpare din cele spuse mai sus un anumit tablou idealizat al credinței și al credinciosului autentic, nepotrivit, poate, la liber-cugetătorul care scrie aceste rânduri. Dacă nu ești credincios — mi s-ar putea replica —, de ce te preocupă adevărata credință? Și cum de admiți că poate exista credință falsă și credință adevărată? Nu îți este totuna?

Ei bine, deși liber-cugetător, am dreptul să apreciez, ca oricare altul, onestitatea (alături de numeroase alte posibile calități), inclusiv credința sinceră, și să dezaprob falsitatea și duplicitatea (alături de numeroase alte posibile defecte și vicii), inclusiv „credința” interesată sau de ochii lumii.

„Ai nevoie să crezi în Dumnezeu ca să consideri că sinceritatea este mai de preț decât minciuna, că generozitatea este mai de preț decât egoismul, că curajul este mai de preț decât lașitatea, că blândețea și compasiunea sunt mai de preț decât violența și cruzimea, că dragostea este mai de preț decât ura?” se întreabă filozoful francez contemporan Comte-Sponville.

„Dumnezeu există dacă crezi în el, și nu există dacă nu crezi.” (Citatul fiind din Maxim Gorki, odată cu producerea lui probabil că am și fost expediat de către fundamentaliștii „creștini” în rândurile ateilor bolșevici! Mă rog, îmi asum riscurile; asupra acestui aspect, al intoleranței fundamentaliste „creștine”, voi reveni.)

Mi-a fost pusă nu demult, de către un prieten credincios (dar care nu mă repudiază pentru necredința mea), în cadrul unei dispute pe tema credinței, o întrebare aparent interesantă: Ce te-ai face dacă la un moment dat ar fi dovedit fără putință de tăgadă că Dumnezeu există?... Până la urmă însă această întrebare nu face altceva decât să deplaseze problema de la credința intimă în Dumnezeu la „obiectivizarea” lui Dumnezeu, adică la „producerea” unor dovezi cum că acesta există. Sau că nu există. Să fim bine înțeleși, asemenea dovezi nu pot fi prezentate. Nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Credința, indiferent în ce, nu poate și nici nu trebuie argumentată. Chiar și la baza celor mai riguroase deducții, în științele exacte, stă credința întruchipată în axiome sau postulate. De pildă principiul din logica formală Tertium non datur: dintre două judecăți, dintre care una afirmă, iar alta neagă o aceeași aserțiune, numai una este adevărată — a treia posibilitate nu există. Axiomele și postulatele fie se bazează pe bunul-simț, respectiv pe experiența umană (valabilă sau nu — până la proba contrară), fie admit drept adevărate/valabile anumite aserțiuni în măsura în care, așezate la fundamentul unor șiruri de deducții, în cadrul unor teorii, conduc la concluzii care concordă cu observația (iarăși până la proba contrară).

„Argumente” științifice că Dumnezeu există?
Credinciosul și liber-cugetătorul nu se află pe poziții echivalente în privința exprimării crezului lor. În timp ce liber-cugetătorul nu se simte inconfortabil în vecinătatea credinței, credinciosul este constrâns de nevoia de a-l combate pe ateu, cu scopul de a-l convinge de existența unui Dumnezeu pentru toți. De ce? Pentru că, în caz contrar, ar însemna să existe oameni — în speță liber-cugetătorii — care, până la proba contrară, se pot sustrage puterii lui. Or, Dumnezeu, în concepția credincioșilor, nu poate fi decât atotputernic. Un dumnezeu căruia i-ar lipsi însușirea atotputerniciei, adică a trăsăturii lui definitorii, n-ar mai fi, evident, Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinciosul este într-o permanentă „vânătoare” de prozeliți. Și, după cum vom vedea, nu este numai problema lui personală ci și a dogmei.

Deseori se pun de către credincioșii care doresc dovezi în sprijinul existenței lui Dumnezeu întrebări în genul „Dacă nu există Dumnezeu, atunci cum îți explici că...?” Această categorie cuprinde întrebări pornind de la cele mai simple, uneori amuzante atunci când nu sunt de-a dreptul năstrușnice, și mergând până la cele, să le spunem, existențiale, în aparență fără alt răspuns decât acela că existența fără Dumnezeu ar fi de neconceput.

Pe un forum de pe net (la care am avut proasta inspirație să particip acum ceva timp), un preopinent întreba (evident, retoric), pe tema aici discutată: „Cine a inventat legile fizicii? Legea atracției gravitaționale cine a gândit-o și a «zis» să fie astfel?”... Dincolo de faptul că, prin acel „a zis”, Geneza biblică este transferată din domeniul dubitabilului în cel al premiselor (ceea ce ține de particularul discuției avute), aș întreba la rândul meu: 1) De ce trebuie neapărat ca cineva să le fi „inventat”? Și 2) Dacă întreaga complexitate a lumii materiale în care trăim este tulburătoare, gravitația fiind una dintre „neliniștile” palpabile, prezente la fiecare moment al existenței noastre (și care nu a căpătat încă un răspuns mulțumitor din partea fizicii), de ce trebuie să-i punem neapărat lui Dumnezeu „în cârcă” toată Geneza? Ca să putem dormi liniștiți bifând drept rezolvată una (unele) din marile necunoscute ale Universului? Înțeleg că nu este la îndemâna profanului să dețină explicații pentru un lung șir de probleme de specialitate, unele de mare rafinament. Dar mi se pare că graba cu care acestea sunt expediate în brațele lui Dumnezeu reflectă fie ignoranța, fie lenea intelectuală. Atunci când nu este urmare a fundamentalismului agresiv.

Adepții credinței în Dumnezeu depun în ultima vreme un zel enorm în a impune pe Dumnezeu drept certitudine producând „dovezi” de tot felul, cu pretenția de infailibilitate, mai ales din domeniul științelor. De ce mai ales din domeniul științelor? Deoarece li se pare că „amenințarea” vine din acea parte. Fiindcă științele vin cu o autoritate generată nu de expresivitatea discursului (care de atâtea ori este utilizată — vai! — ca substitut al argumentării; și care de tot atâtea ori nu poate fi, eventual, contracarată decât tot prin expresivitate... opozabilă), ci de rigoare. Drept urmare, ei se străduiesc să demonstreze că nu există incompatibilitate între Dumnezeu și științe. Altfel spus, încearcă să și-l facă aliat pe potențialul adversar — știința. Iată un exemplu.

„Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că știința și religia sunt incompatibile. Nimic mai fals! Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică (1918) [las la o parte că locul discursului, momentul și împrejurarea sunt, toate, citate fals]:
«Ca un om care și-a dedicat întreaga viață acestei științe de căpătâi, studiului materiei — vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legătură cu atomii, doar atât: nu există materie ca atare. Materia în întregul ei își are originea și există doar în virtutea unei forțe care face să vibreze particulele unui atom, și care menține integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligați să presupunem că în spatele acestei forțe există o minte conștientă și inteligentă. Această minte este matricea întregii creații.» Site-ul poartă motoul: „Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o țesătură de erori de logică” (Prof. Nicolae Paulescu)

Fie-mi permis să observ un viciu major de logică în pasajul de mai sus. Opoziția dintre credință (fac cuvenita corecție în însuși citatul dat: a nu se confunda — totuși! — credința cu religia) și știință — dacă această opoziție există — nu poate fi combătută printr-o simplă afirmație, fie ea și a unui laureat al Premiului Nobel. Convingerea unei persoane nu conferă legitimitate unei aserțiuni ce decurge din acea convingere. Contrar, poate, unei percepții larg răspândite, nici chiar convingerea a milioane de persoane nu conferă legitimitate! Cel puțin, în perspectivă istorică. Iată, înainte de Giordano Bruno, toată suflarea — cu câteva excepții — era convinsă că Pământul stă în centrul unui Univers sferic și imobil!

Încă un exemplu: Cartea The New Answers Book, care tratează chestiunea Creaționismului și îi învață pe credincioși până și „Cum se poate face uz de dinozauri [!] pentru a răspândi mesajul biblic al Creației” (v. ultimul capitol oferit ca bonus cititorilor care au avut, se presupune, răbdarea, să citească cu conștiinciozitate capitolele precedente). Un alt capitol din aceeași carte (capitolul 7) este intitulat: „Oare datarea cu carbon–14 contrazice Biblia?” Iar capitolul 9 poartă titlul: „Dovedește oare datarea radiometrică faptul că Pământul este bătrân?”

Așadar, un întreg arsenal de date științifice, sinteze ale metodelor de măsurare, tabele întocmite meticulos cu proprietăți ale elementelor radioactive etc. etc. (toate redate și comentate de o manieră convenabilă), este pus la îndemâna credinciosului, oferindu-i în final concluzia că:

„Ce mai bună cale de a afla istoria și vârsta Pământului este consultarea cărții istoriei Universului — Biblia. Mulți oameni de știință și teologi acceptă să interpreteze cu onestitate Sfânta Scriptură și sunt de acord că Pământul este vechi de circa 6.000 de ani. Mai bine să te folosești de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu în ipotezele tale științifice decât să schimbi cuvântul Său pentru a face un compromis cu «știința», care se întemeiază pe presupunerile omului, întotdeauna supuse greșelii. Adevărata știință se va întemeia întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu.”

De unde această concluzie? Ceea ce mă surprinde în cel mai înalt grad sunt „scăpările” elementare de logică ale „teoreticienilor” credinței în Dumnezeu. Să mă explic. Fără îndoială, științele mai mult sau mai puțin exacte (din care fundamentaliștii creștini se străduiesc să extragă Cuvântul Domnului) au, de foarte multe ori, puncte slabe. Sunt incertitudinile, ambiguitățile, erorile inerente oricărei cercetări științifice. Dar (pentru Dumnezeu!), ce logică legitimează un raționament de felul următor: 1) Știința afirmă A, care este în contradicție cu Biblia; A se dovedește fals (sau incert, sau insuficient de precis); prin urmare Cuvântul Domnului este valabil; deci Dumnezeu există? Sau: 2) Biblia afirmă B; știința nu infirmă B; prin urmare afirmația biblică este valabilă; prin urmare există Dumnezeu. Inconsistența acestui gen de raționamente este atât de evidentă, încât îți vine să spui că este strigător la Cer! Și atunci la ce folosește strădania înverșunată de a proba/accentua faptul că aserțiunea A este falsă (inferența 1 de mai sus), sau că aserțiunea B este valabilă (inferența 2), devreme ce ele, ambele, își ratează ținta?

Științele sunt într-o continuă mișcare, într-o permanentă evoluție și perfecționare. În timp ce Biblia este încremenită în „adevăr”. Adevărul Absolut! Științele furnizează adevăruri parțiale; sau temporare. Dar funcționale. Este ilogic și contraproductiv ca tu, credincios, să te prevalezi de eșecuri parțiale/temporare ale științei pentru a infera din ele existența lui Dumnezeu. (O paranteză: în acest sens poate fi găsit un site care le oferă „creaționiștilor” sfaturi cu privire la ce argumente să fie evitate [în disputa cu „evoluționiștii”]!: Which arguments should definitely not be used? Cu alte cuvinte: credincioși, aveți grijă să nu vă folosiți de aceste argumente deoarece ăștia au răspuns la ele. Un singur exemplu: „Dacă noi ne tragem din maimuțe, n-ar trebui ca astăzi să mai existe maimuțe”. „Creaționistul” va evita acest argument deoarece „evoluționistul” îi va replica: Da, ne tragem noi din maimuțe, dar maimuțele și omul au avut un strămoș comun!) Și dacă, cucerind adevăr după adevăr, știința nu va atinge niciodată un capăt, cu alte cuvinte va lăsa neelucidat un ultim adevăr, acest fapt tot nu constituie proba incontestabilă a existenței unui Creator. Pentru simplul motiv că nu există în acest sens o concluzie unică. Ci (cel puțin) două: 1) Fie eșecul științei de a furniza un adevăr ultim, definitiv, este echivalent, într-adevăr, cu existența unui Creator; fie 2) Acel eșec al științei nu are altă semnificație decât faptul că ființa umană are o capacitate de comprehensiune structural limitată. La care am mai putea adăuga — de ce nu? — și o a treia concluzie posibilă: 3) Pur și simplu nu există un adevăr ultim, definitiv. Adeptul Ființei Supreme face o alegere arbitrară a uneia dintre cele trei variante de răspuns. Ceea ce este o ilustrare perfectă a esenței Credinței: arbitrariul alegerii.

În concluzie la acest paragraf, știința, într-adevăr, nu este opusă credinței. Ci este independentă de aceasta. Credința în Dumnezeu a unor (mari) oameni de știință nu dovedește în niciun fel convergența dintre credință și știință pentru simplul motiv că nu există nicio zonă unde cele două să interfereze. Mi-ar fi foarte simplu să produc nenumărate citate din autori, umaniști de astă dată, care persiflează copios credința în Dumnezeu. Nu o fac, pentru că disputa privind existența sau neexistența lui Dumnezeu s-ar transforma într-o sterilă bătălie a citatelor.

„Argumente” și neliniști existențiale: Dacă nu Dumnezeu, atunci cine?
Iată un citat din Cartea lui Iov (cap. 18), în care Dumnezeu i se adresează lui Iov:

„Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, știi toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii și care este locul întunericului,
Ca să știi să-l călăuzești în cuprinsul lui și să poți să nimerești potecile care duc la el acasă? (...)
Cine a săpat albie puhoaielor cerului și cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit și pe o pustietate unde nu se află ființă omenească
Și să adape ținuturile sterpe și uscate și să scoată pajiște de iarbă din întinderea pleșuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieșit gheața? Și cine este cel ce naște promoroaca din cer?” [18:18–20, 25–29]

Versetele au o expresivitate ieșită din comun, s-o recunoaștem. În privința substanței însă, ce putem remarca? Omul, în „nimicnicia” lui, este pus față în față cu marile „Lucrări ale Domnului”: Omul/Iov nu are habar de întinderea Pământului; nu știe de unde vine lumina, nu știe cine a săpat albie puhoaielor cerului, nu are cunoștință de unde vine bubuitul tunetului ș.a.m.d. Astfel, suntem invitați să deducem cu mintea noastră cea limitată că, dacă manifestările Firii sunt de o asemenea amploare (și grandoare), poate oare să le
le fi dat viață altcineva decât Creatorul?

Deși de-a lungul istoriei, o parte din grandoarea manifestărilor Firii s-a mai atenuat în urma iscodirilor omului, așa mărunt cum este el, rămân totuși o serie de întrebări fundamentale, tulburătoare în cel mai înalt grad, cărora nu suntem capabili să le dăm răspuns. Și nu spun „încă”: poate sunt întrebări cărora nu le vom găsi răspunsul niciodată. Cine se poate împăca cu gândul că moartea aduce anihilarea completă a eului nostru? Mintea omenească refuză în mod instinctiv această idee. De aceea Sfânta Scriptură, alertată de această neliniște fundamentală, a oferit răspunsul: omul nu este doar carne și sânge; omul are un suflet, iar sufletul omului este nemuritor. Ba chiar adevărata viață ar începe după moarte. În realitate, există două variante: 1) Omul are un suflet și sufletul este indestructibil; și 2) Moartea aduce anihilarea completă: morții nu-i urmează nimic. Ei bine, la fel ca și în cele afirmate mai sus, credinciosul alege (în mod arbitrar) prima variantă, în timp ce liber-cugetătorul alege varianta a doua (la fel de arbitrar).

În paranteză fie spus, arbirariul acestei alegeri nu este totuși complet, după cum nicio alegere nu este complet arbitrară: ea ține de subconștient, de consistența tabloului în care vine să se integreze — doar schițat încă, sau deja construit, sau în curs de elaborare —, de considerente etice și chiar și estetice uneori. Ceea ce trebuie subliniat însă este faptul că alegerea, în acest caz și în cazuri similare, nu se bazează pe argumente. Din nou: aceasta este credința.

Să-mi fie permisă o rememorare personală. Mi se întâmpla uneori, în copilărie, în momentele de singurătate (pe care nu le ocoleam) să mă gândesc, după o expresie populară, la „cele veșnice”. Îmi amintesc de o zi în care m-am întrebat și eu, la fel ca mulți alții — pentru a câta oară? —, ce se va întâmpla cu mine după moarte. Mi-am dat răspunsul obișnuit: voi ajunge în Rai (evident, la Iad nu mă gândeam!). Și apoi? Odată ajuns în Rai, ce se va întâmpla mai departe? Această întrebare, pusă cu o intensitate fără precedent, căreia nu i-am găsit răspunsul, m-a aruncat în plină panică. Dumnezeule! am strigat în sinea mea, dar cum pot să mă împac cu gândul că nimic nu se va mai schimba vreodată în „viața” mea, fie ea și „trăită” în Rai? Cu ce este mai liniștitor gândul vieții veșnice decât al morții veșnice, al distrugerii totale a eului meu? Cred că atunci, pe la vârsta de zece ani, am respins ideea existenței lui Dumnezeu. Stârnind disperarea mamei și o surâzătoare resemnare din partea tatei.

Care este scopul vieții? — iată o altă întrebare fundamentală care revine iarăși și iarăși, cu îndreptățită obstinație, în cartea dezbaterilor publice. Răspunsul teologilor este arhicunoscut: scopul vieții este căutarea lui Dumnezeu (cu argumentul că, de vreme ce Dumnezeu i-a dat omului viață, este de la sine înțeles că tot el i-a insuflat și scopul; las la o parte că sintagma „căutarea lui Dumnezeu” este suficient de imprecisă pentru a se încadra în categoria expresivității discursului și nicidecum în categoria „argumente”). Eu, ca liber-cugetător, nu voi afirma (cu trufie!): viața nu are niciun scop pentru că nu există Dumnezeu și deci nu are cine să-l fi creat și nici să-i fi insuflat vreun scop. Voi afirma că viața nu are niciun scop ultim. Nu are o finalitate. De ce? Pentru că nu a apărut cu scop precizat. (Evident, din perspectiva falsității afirmației că Dumnezeu l-a creat pe om.) Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să trăiască fără niciun scop în viață. Doar că scopul omului în viață este cel pe care și-l impune el însuși și comunitatea în care trăiește. Nu voi osteni să repet: la fel ca mai sus, avem de ales între două variante: 1) Scopul ultim al omului este căutarea lui Dumnezeu; și 2) Viața nu are niciun scop ultim. Alegerea — iarăși — ne aparține.

Există numeroase alte probleme existențiale, pe care umanitatea le tratează în mod diferit, în funcție de crezul fiecăruia. Prefer însă să mă opresc aici: tiparul inferențelor va fi de fiecare dată același.

(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)