A scrie de bine

(14 decembrie 2022)

Pentru cine scriu de bine (atunci când se-ntâmplă să scriu)? Dacă scriu de bine despre un om, despre un scriitor dispărut, pentru cine scriu, dacă știu acel om/scriitor e dispărut pentru totdeauna? Dacă trecutul e mort și îngropat? Pentru totdeauna mort și îngropat? Așa cum nu încetez a fi convins. Să nu-mi spună nimeni, și să nu mi-o spun nici eu mie însumi, că scriu de bine pentru că asta-i părerea mea sinceră, pur și simplu. Indiferent dacă ajunge la cineva sau nu.

Scriu de bine pentru cineva apropiat celui dispărut. Și dacă n-or mai fi printre cei vii nici apropiați de-ai celui dispărut, atunci scriu pentru cei care sunt de aceeași părere cu mine și sunt încă vii. Pentru a le face plăcere. Pentru că orice-ai face, oricum ai suci-o și ai învârti-o, nu te poți desprinde de o anumită comunitate — prezentă sau imaginată. Virtuală. În cazul de față, comunitatea celor care i-au fost apropiați scriitorului dispărut, scris de bine, sau sunt de aceeași părere cu tine și pot să înțeleagă limba pe care o vorbești.

Autoritatea jargonului tehnic

(14 decembrie 2022)

A spune „așadar” sau „în consecință” (sau „prin urmare”) e una, iar a spune „pe cale de consecință” e cu totul alta. În primul caz este destul de probabil ca enunțătorul să se înșele, deoarece, nu-i așa, e omenește să greșești. În timp ce în cazul al doilea, probabilitatea de eroare e mult mai mică. Într-un text juridic, cel ce rostește „pe cale de consecință” se presupune că se întemeiază pe (cel puțin o) lege. Dacă-i cu număr, literă, paragraf, cu atât mai bine. Autoritatea legii nu poate fi pusă la îndoială. Dacă legea se schimbă, asta e, enunțătorul n-are nicio vină. Atât timp cât legea este/a fost în putere, ea este aceea care își pune obrazul pentru adevărul afirmației la momentul respectiv. Pentru cine iese din cadrul juridic, autoritatea locuțiunii „pe cale de consecință” se transferă automat asupra enunțului, indiferent de sferă. Orice impostură se exclude prin însăși tehnicalitatea exprimării.

Cititori în căutare de personaje: „Portretul unui necunoscut”, de Nathalie Sarraute*

(3 decembrie 2022)

Anonimizarea personajelor, ambiguitatea programatică, provocarea  aruncată cititorului (mai puțin participarea — scontată — a acestuia), toate îi reușesc pe deplin lui Nathalie Sarraute. De fapt ambiguitatea te întâmpină încă din titlu. Și prea puține se dezleagă până la urmă, după o lectură încrâncenată.

Dincolo de jumătatea romanului încă încercam să ghicesc cine sunt acești „ei”, „el”, „ea” și mai ales „eul” (masculin). La un moment dat parcă se întrevede ceva: „el și fiica lui”; aha, deci avem o relație măcar. Și cum se tot vorbește de „conașu’”, începem să avem, după o cursă de trei sferturi de roman, motive să credem că „el” este taman ”conașu’”; deci „ea” e fiica lu’ „conașu’”; iar după alte câteva pagini uite că mai aflăm ceva: că fiica e unică... Mai aflăm apoi că „el”, adică „conașu’”, are un prieten Jerome, cu care sâmbătă ia masa la un restaurant bun, împreună cu „prietenii vechi de altădată”; deci, logic, „ei” sunt prietenii; mai aflăm, în sfârșit, că fiica e nemăritată (dacă de „ea” e vorba) și că el, tatăl, a făcut eforturi s-o mărite, dar, la prima încercare, n-a fost să fie... Și iată și excepția de la regulă: „tatăl” „îmi” prezintă (dar tot nu știu cine este „eu”) pe viitorul lui ginere, Louis Dumontet. Sunt sigur că Sarraute e convinsă că excepția întărește regula. N-o întărește: misterul personajelor anonime nu reușește să se răsfrângă asupra romanului în întregul său. Într-un final, eul povestitor încalcă regula și îl numește pe „el” avar; mă-ntreb dacă nu cumva Robbe-Grillet a avut-o în vedere pe Sarraute când a afirmat că atunci când un autor spune despre personajul său că e „avar”, acel personaj e mort.

Zău așa, seamănă totul  cu o șaradă... Merită efortul?...

Niscaiva detalii au venit de la Romul Munteanu, prefațatorul. Mă întreb cum le-o fi obținut; să-i fi făcut oare romanciera niscaiva dezvăluiri, în privat, călcându-și legământul de obscurizare?

„Portretul” se revendică, se pare, din același curent literar cu „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet? Sună cam straniu o asemenea revendicare. Sarraute n-are nici pe departe condeiul de maestru al lui Robbe-Grillet, nici cursivitatea acestuia (în ciuda fragmentării practicate în „Gumele”).

Antiroman i-a zis Jean–Paul Sartre; fără să se gândească, probabil că nimic bun nu s-a născut vreodată din vreun „anti”. Mult trebuie să-i fi urât pe Hugo, pe Balzac, pe Flaubert, pe France și pe ceilalți, „ei”, cei ai Noului roman francez, pentru a scrie atât de anti.

Semnul rutier „drum care se înfundă” nu-i aține de la drum decât pe cei pragmatici. Ceilalți, romanticii (optimiști), se presupune că se adâncesc în fundătură și se mai și întâmplă, câteodată, să găsească câte ceva vrednic de  reținere, care să invite la oarece participare. Dar șansa e, drept să spun, destul de redusă.

O frază rețin totuși din Nathalie Sarraute: „Această seninătate care îi stă atât de bine bătrâneții”. Mă gândesc că poate am s-o folosesc, cândva, drept motto la vreo povestire, cine știe — cu referire la ce-mi lipsește mai mult...

Și dacă atâtea fundături au fost explorate în arta romanului de-a lungul ultimelor decenii, dacă nu chiar de mai bine de-un secol, zău că nu-mi imaginez ce căi fundamental noi ar mai putea fi explorate?

* Editura pentru literatură universală, 1967, trad. Paul G. Dinopol [Roman scris în 1947]

Vechiul Nou roman francez: „G[l]umele” lui Alain Robbe-Grillet

(25 noiembrie 2022)

Recitind „Gumele” după cinzeci și cinci de ani de la apariția traducerii românești (Ed. pentru literatură universală, trad. Dumitru Țepeneag, 1967), încă o dată constat (fără surprindere) că mare lucru nu s-a schimbat în proza contemporană — nici ca tematică și nici ca stil. Există direcții care și-au confirmat viabilitatea, altele care s-au dovedit fundături.

Vechiul Nou roman francez rezistă cu brio și nu face notă discordantă în peisajul literar actual. Nici măcar prin miză, care nu este de mare anvergură. Dar ce mai este astăzi de mare anvergură, epic, în afară de marile războaie recente și de Holocaust, care sunt folosite, ambele, uneori cu succes, ca trambulină pentru cucerirea marilor trofee literare.

Grillet joacă totul pe clipa prezentă. Relatările din trecut, fie el și apropiat, explicațiile, caracterizările, sunt secundare, ca și inexistente. Robbe-Grillet, după cum amintește Lidia Bote în prefață, consideră că „din clipa în care un autor spune despre personajul său: «Este un gelos sau un avar», putem fi siguri că acest personaj e mort.” Subscriu în totalitate.

Ochiul scriitorului francez observă, asimilează și sintetizează.

„...în mijlocul acestei mase care mișună, rar întretăiată de câte o traiectorie ceva mai stabilă, se întrezăresc acum niște curente mai puternice; într-un colț s-a format un șir indian, care traversează oblic holul, ceva mai încolo, voințe risipite se unesc într-un mănunchi de strigăte și pași grăbiți, care, ca un val, își face drum ca să ajungă să se izbească de una din portițele de ieșire: o femeie pălmuiește un băiețaș, un domn caută febril în numeroasele sale buzunare, biletul pe care tocmai îl cumpărase; toți strigă, târăsc după ei geamantane, se grăbesc.” (p. 245–6)

Cititorul n-are decât să se descurce. Și aș zice că are toate șansele să se descurce. Deși intriga e (oarecum) polițistă.

Într-un oraș neprecizat de la Marea Nordului, unde „se lasă cețurile reci”, este raportată o crimă asupra profesorului Daniel Dupont, drept care un inspector „de la centru”, proaspăt avansat în funcție, pe nume Wallas, este trimis „la fața locului”. (Trimitere la Edgar Wallace?) Fiecare personaj vede din altă perspectivă tot ce se întâmplă, secvențial. Și secvențele se derulează amețitor. Locuri și personaje reapar, din altă perspectivă, repetat, spre surpriza (plăcută, aș zice) a cititorului, peste zeci de pagini. Cine crede că totul e lăsat în voia ochiului „fotografic” al Noului roman francez, se înșeală. Nu o voce auctorială se face auzită, ci un observator impersonal și difuz, nu mai puțin eficace, strecoară observații circumstanțiale. E adevărat, autorul se abține să definească starea sufletească sau sentimentele personajelor, dar când, de exemplu, Wallas așteaptă în anticameră să fie primit de doctorul Juard, faptul că „prin încăpere a trecut o femeie, pe urmă alte două și un omuleț slăbănog care purta ochelari și părea foarte grăbit”, nu-i oare de-ajuns pentru a spune tot? Sau, mă rog, cam atât cât trebuie?

Wallas cutreieră magazinele orașului nordic cerând de fiecare dată un anumit fel de gumă de șters. Nu găsește sau i se oferă ceva necorespunzător. Ce metaforă țintește Robbe-Grillet cu gumele sale? Nu ni se dezvăluie. Poate că — cel mai probabil — nu vrea decât să creeze un mister, a cărui dezlegare n-are nicio importanță: e doar mister. Stilistic vorbind, Robbe-Grillet face o demonstrație de virtuozitate. Și nu țintește Nobelul — cred. Doar se amuză.

Noiembrie: spânz

(22 noiembrie 2022)

Niciodată nu-i prea târziu.

Dorian Covaliuc. La plecarea unui campion

(22 noiembrie 2022)

La sfârșitul lui septembrie ne-a părăsit Dorian Covaliuc, fostul campion de natație din Câmpina. De fapt nu ne-a părăsit ci mai degrabă a plecat. Căci îl caracteriza o anumită detașare aristocratică de ceilalți și de lume. Părea să fie într-o relație subtilă cu sine însuși: ușor stânjenit că nu fusese, cu ani în urmă, „decât” tehnician la Institutul de Petrol și Gaze, și ușor rătăcit, el, cel de obârșie germano-ucraineană, în lumea balcanică din România, cu toate aproximațiile ei; care lui nu-i scăpau, dimpotrivă. Nu afișa însă nici urmă de superioritate deși avea în spate o „carieră” de vorbitor fluent de germană și mai ales de campion la înot. Nu se răstea niciodată, nu ridica tonul, dar nici nu se lăsa păcălit de aparențe. Avea o părere formată despre multe din realitățile zilelor noastre și despre personajele vizibile din viața publică. Nu că ar fi fost neapărat dispus să se lase influențat, dar se arăta de fiecare dată interesat și de părerea interlocutorului. Și știa să discearnă, aproape fără greș, aș zice. Pentru el nu exista vorba românului sastisit, „toți sunt la fel, nu urmăresc decât ciolanul”; știa că unii trag în jos spre Balcani, în timp ce alții preferă deschiderea spre Europa. El fiind, prin excelență, un european. Nu era nici lipsit de umor. Cu vreo o lună înainte de a muri mi-a spus la telefon, amuzat: „Am ajuns la vârsta Anei Aslan!”

Toate acestea sunt impresii din ultimii ani, când am fost ceva mai apropiat de el. Dar de la distanță l-am cunoscut prin anii ’60, la ștrandul „Astra” („Numărul unu”), unde, după ce cucerise, în anii ’50, cele două titluri de campion național de juniori la 100 de metri liber, se ocupa de pregătirea copiilor în natație. Avea un corp perfect, coborât parcă din basoreliefuri antice grecești, și o alunecare pe apă incredibilă. Îi strunea pe copiii din bazin cu vorba lui calmă dar hotărâtă, „nemțește”. Pretențios, cred că ăsta e cuvântul potrivit. N-am idee în ce măsură a reușit să-i „șlefuiască” și să scoată campioni din ei. Dar el însuși, Dorian Covaliuc, a rămas toată viața echilibrat, egal cu el însuși. Și însingurat. De-aia îmi vine în minte o întrebare pe care, retoric, i-am mai pus-o cândva: Și a meritat, campionule?

          Mein Hut, der hat drei Ecken,
          Drei Ecken hat mein Hut.
          Und hätt’ er nicht drei Ecken,
          So wär’ er nicht mein Hut!

Bye-bye Twitter

(19 noiembrie 2022)

Nu prea îmi dau seama la ce folosește Twitterul. Dacă vrei să te informezi, ai la dispoziție nenumărate alte surse. Cât am avut cont, am folosit Twitterul numai pentru a mă descărca de tensiuni și de furii. (În definitiv, da, e și ăsta un beneficiu.) Și pentru glumițe. Căci ce poți să spui în postări de 280 de caractere? Personal, n-am citit postările altora, exceptând scurte și rare curiozități pe care le-am avut.

Nu, e clar, Twitterul e bun doar pentru răbufniri. Și totuși au „răbufnit” de nenumărate ori până și șefi de stat — v. Donald Trump. Pe care conducerea de atunci a Twitterului l-a blocat când a luat-o pe arătură. Și bine a făcut.

Acum vine Elon Musk, cumpără Twitterul, concediază, taie și spânzură, impune noi reguli, pe scurt, cum zice chiar el, „resetează”. E o vorbă: mai binele e răul binelui. Mâine-poimâine noul stăpân o să dea liber la tot felul de trumpi și alte lighioane (și poate — bate-n lemn — putini). Că tot se visează el stăpânul lumii. Aud că angajații de la Twitter demisionează cu miile. Foarte bine, bravo lor, să se-aleagă praful.

În concluzie, nu mai am ce căuta pe Twitter. Așa că, ura și la gară. Tot n-aveam eu apetit pentru „social media”, nici nu mă încânta să mi se dea coate să mă „friend” cu X și să-l „follow” pe Y. Mai bine, mult mai bine, în singurătatea mea de pe Blog secund.

Mere târzii

(17 noiembrie 2022)

Unele s-au încăpățânat să rămână. Și rău au făcut: au rămas necoapte.

Capcanele unei narațiuni ambițioase: Yōko Ogawa, „Profesorul și menajera”*

(8 noiembrie 2022)

O femeie de treizeci de ani, fără nume, povestitoarea, este angajată menajeră la un fost profesor de matematică (Profesorul), de șaizeci și ceva de ani, care, în 1975, și-a pierdut memoria în urma unui accident de mașină. „Acum”, în 1992, nu-și mai amintește decât viața sa de până la accident, plus — ca să vezi ce ciudățenie! — un segment („glisant”, se presupune) de 80 de minute din prezent! Profesorul e singur, însingurat, înstrăinat, trăiește în bula lui și are oroare de mulțimi și de locuri publice. Menajera are un fiu de zece ani căruia Profesorul, din motive de fizionomie, îi spune, la prima lor întâlnire, Radical. În fiecare zi când menajera se prezintă la lucru, Profesorul n-o recunoaște și povestea reîncepe de la zero. Află că urmează să-i fie menajeră, îi cere date „antropometrice” — ba data nașterii, ba numărul de la pantofi, ba greutatea la naștere —, căci are (dinainte de ’75) mania numerelor. Ca să-și amintească, Profesorul își agață de haine, cu ace, tot felul de bilețele cu lucruri pe care le-a început și e musai să le continue, sau care știe că urmează să-i fie necesare.

Autoarea are nevoie de un personaj straniu, e clar. De ce? Pentru că și-a propus să conducă narațiunea spre ideea că matematica, de care e pasionat Profesorul, este sau poate fi un fel de alegorie a sensibilității umane și a bunelor relații dintre oameni. Și fiindcă — probabil nestăpânind-o decât în mică măsură — nu s-a priceput să fructifice magia intrinsecă a matematicii (celei mari), s-a gândit că amnezia (întreruptă de un interval de 80 de minute) ar putea fi o marcă bună a stranietății. Numai că aici Ogawa cade într-o capcană. În fiecare dimineață, când apare, menajera este pentru Profesor o figură complet necunoscută. Faptul că a scris pe un bilețel că „are o menajeră nouă” și i-a mai și schițat conturul feței, nu are practic nicio relevanță: persoana care vine tot necunoscută rămâne. La fel de lipsite de relevanță sunt bilețelele „memento” în cazul copilului menajerei, Radical. Nu are cum să se înfiripeze „o relație” cu cineva necunoscut, cum este copilul de fiecare dată când ajunge în casa Profesorului (decât, cel mult, unilateral, dinspre copil spre Profesor). O relație presupune continuitate. Conștientă de această inadvertență, scriitoarea japoneză face din Profesor un mare iubitor de copii. De toți copiii. Deci nu matematica este aceea care alimentează afecțiunea Profesorului pentru Radical, ci aceasta se bazează pe înclinația naturală a personajului, preexistentă narațiunii, enunțată de scriitoare. Pe care o luăm de bună, sau nu.

Ce mai rămâne atunci din stranietatea Profesorului? Că scriitorul plescăie și murdărește când mănâncă, că în locuința lui domnește dezordinea, că citește mici propoziții de-a-ndoaselea, nu sunt decât detalii minore. Și atunci Ogawa recurge la baseball și insistă pe matematică, ambele, pasiuni ale Profesorului, dar transmise și celorlalte două personaje. Pagini întregi consumă autoarea evocând meciuri de baseball, cu nume de jucători și de echipe — reale, verificabile pe Wikipedia! Pagini întregi sunt consacrate matematicii. Dar ce fel de matematică?

Ca știință (și ca filozofie) matematica degajă o anumită magie. Matematica lui Ogawa nu degajă nimic. Doar o oarecare plăcere numerico-rebusistică, pentru cine are înclinație către așa ceva. Însăși abordarea scriitoarei japoneze mi se pare fundamental greșită: Profesorul, cel prezumtiv trăsnit, este văzut prin ochii unei menajere; care, oricât de genială printre menajere, e greu de crezut că ar putea vedea lumea altfel decât utilitar. Toate celelalte trăsături de stranietate îi sunt atașate, exterioare, la fel ca și bilețelele pe care Profesorul și le agată de haine ca să-i reamintească ce trebuie să facă. E un obicei care, la o ecranizare (care aflu că s-a făcut), recunosc, ar fi de efect, ar da bine. Altminteri, memoria scurtă a Profesorului nu adaugă și nu dezvăluie nimic din caracterul personajului. Se poate spune că e perfect inutilă.

Uneori Ogawa simte nevoia să explice. Meteahnă a scriitorilor care nu sunt siguri că au reușit să transmită mesajul pe care și l-au propus. Profesorul rezolvă la un moment dat o situație de impas între personaje așternând pe un bilețel „formula lui Euler”. Câteva pagini mai încolo, menajera, eul povestitor, se convinge de sensibilitatea la frumusețea matematicii a cumnatei profesorului, atunci când „încetul cu încetul din privirea ei au dispărut suspiciunea, răceala și disprețul”. Câteva pagini mai încolo prozatoarea simte nevoia să dea explicații: „Nu încetez să mă întreb de ce profesorul a scris această formulă. (...) Sau (...) scrisese această formulă la întâmplare?” (p. 142)

Faptul că personajele nu au decât nume generice sau nu au deloc — Profesorul, Radical, eul povestitor — nu face decât să sporească impresia de schematism.

S-ar putea spune că „Profesorul și menajera” amintește întrucâtva de un desen japonez în peniță, sobru și rece. Personal, aș fi preferat tușele de culoare, într-o construcție mai suculentă. Cândva se scriau romane mai ales pentru faimă și pentru bani. Astăzi scriitorii de pretutindeni par să vâneze lozul cel mare: premiul Nobel. Sau măcar un altul, dar să fie cât mai important. Cică „profesorul și menajera” ar fi fost tradus în peste 30 de limbi. De! Așa o fi.

* Yōko Ogawa: Profesorul și menajera, trad. Anca Focșeneanu, ed. Humanitas, 2022

Zülfü Livaneli: Serenadă pentru Nadia

(28 octombrie 2022) Un roman captivant cu „valoare adăugată” literară modestă În avionul care o duce de la Frankfurt la Boston, Maya Duran, o turcoaică de treizeci și șase de ani, angajată PR la Universitatea din Istanbul, divorțată, cu un copil de 14 ani, Kerem, pasionat de jocuri pe calculator, tocmai tastează la laptop povestea pe care urmează s-o citim*. Scriitorul turc Zülfü Livaneli care vorbește cu voce feminină, își dă seama că nu se poate scrie o poveste cap–coadă de aproape 500 de pagini pe durata unui zbor cu avionul, fie el și foarte lung, și de aceea Maya asamblează, sistematizează notițe, le combină, le potrivește, uzează de copy–paste; de corectat nu corectează, pentru că vrea ca povestea să fie cât mai autentică; ba chiar îl va ruga pe editor („asta dacă se va găsi o editură care să-l publice” — v. epilogul). Și nu se va opri din lucru cât e drumul de lung, decât ca să tragă un pui de somn sau două.

Iar povestea ei sună cam așa. Maya este desemnată de rectorat să se ocupe de profesorul Maximilian Wagner, din America, de optzeci și șapte de ani — Max, cum o invită el la un moment dat să i se adreseze —, care vine — de fapt se întoarce — la Istanbul acum, în 2001, după cinzeci și nouă de ani. Profesorul ține o conferință cu mesaj pacifist, în care critică prejudecățile etnice și rasiale care guvernează lumea de astăzi, dar scopul său principal este unul privat: să-i aducă un omagiu fostei sale soții, Nadia, alias Katharina, alias Deborah, evreică de origine, care a murit în 1942, pe vasul Struma, care naviga dinspre România spre Palestina, cu 790 de refugiați de origine evreiască la bord și care a fost torpilat de un submarin sovietic, în Marea Neagră, la mică distanță de țărmul Turciei, pe 24 februarie 1942 [culmea coincidenței — cu fix 80 de ani înainte ca Rusia să „torpileze” statul ucrainean și pacea mondială!]. Motiv pentru care, profesorul Wagner îi cere Mayei, să-l ducă cu mașina Universității într-o mică localitate din imediata apropiere a locului tragediei, unde va cânta pe țărmul mării, în memoria soției, la vechea vioară pe care a adus-o cu el din State, Serenada pentru Nadia. Suntem în zorii zilei de 24 februarie 2001. Vârsta înaintată a profesorului și vremea geroasă (poate și emoțiile) concură în a-l aduce pe Max în pragul morții. Într-un motel abandonat din apropiere, Maya îi salvează viața încălzindu-l cu căldura corpului ei după ce se bagă, dezbrăcată, împreună cu profesorul într-un pat. Ceea ce avea să ducă la un adevărat scandal de moravuri și la concedierea protagonistei de la Universitate. Max este internat într-o clinică, unde i se descoperă... și așa mai departe. Atât profesorul, cât și Maya, sunt supravegheați pas cu pas de servicii secrete — autohtone și străine; doar că supravegherea nu creează atmosferă ci doar... explicații.

Se împletesc în roman nu două, nu trei, ci mai multe fire narative. Unul este cel al timpului prezent, relația cu profesorul americano-german, care capătă accente de dragoste platonică și se soldează cu o experiență de viață neprețuită. Alt fir narativ este cel al căsătoriei profesorului cu soția sa evreică, din anii 1940, relatată de însuși Max, încercarea de evadare din Germania nazistă, dispariția Nadiei din trenul care îi ducea spre Paris, via Elveția, înhățată de Gestapo chiar înainte de graniță, amintind de dispariția lui Miss Froy din thrillerul The Lady Vanishes al lui Anthony Page; apoi călătoria lui Max, singur, și instalarea la Istanbul, în speranța de a o reîntâlni pe Nadia, care ajunsese între timp în România, după care se îmbarcase pe vasul Struma, care... și așa mai departe.

Mai este și povestea bunicilor Mayei, cea din partea mamei, care, de origine armeană fiind, are de suferit de pe urma Genocidului Armenilor din Turcia, și cea din partea tatălui, care este victima deportării turco-tătarilor din Crimeea — până la urmă tot un genocid. Și mai este și povestea fratelui Mayei, Necdet, ofițer cu o carieră abrupt ascendentă, care se dezice de originile sale armenești dintr-o Turcie care contestă vehement Genocidul Armenilor („sângele stricat” al bunicii!) și nu-și reprimă apucăturile naționaliste. Și mai sunt și alte povești, care de care mai captivantă.

Livaneli nu ratează nicio ocazie să agațe în narațiune/narațiuni istorioare, uneori cu lux de amănunte, cu tentă enciclopedică (de Wikipedia!), economică, ecologică, socială etc., legate de locuri, evenimente, de biografia personajelor — observații „parazite”, ca de exemplu: „Am urcat în odăița mea anostă, dar curată (s.m.)” [dintr-un hotel de la Boston! — asta, în contextul în care eroina se întorcea de la un spital unde avea un caz grav]; în paranteză fie spus, remarcăm destule asemănări între mentalitățile turcească și românească, de ex., complexul țării marginale. Autorului însuși îi scapă, prin gândurile eului său narator (feminin), calificativul de „pseudofilozofice” pentru unele din cugetările sale. Se inserează considerații despre autoritatea statului (excesivă, desigur), despre vinovăție, cu accente moraliste simplificatoare. Multe personaje, evenimente, date sunt reale. Până și un site, de care amintește eroina, unde pot fi găsite documente despre persecuțiile naziștilor, există în realitate și funcționează, am verificat!

Curg multe lacrimi în acest roman, se suspină și se plânge în hohote (cu sughițuri), se vorbește de fapte „înspăimântătoare”, de destine „tragice”, de dureri insuportabile („de parcă m-ar fi lovit cineva în moalele capului”), doar că suferințele, durerile, spaimele, amenințările nu se degajă ci se afirmă, ca pe vremea „Misterelor Parisului”.

„Țintește sus”, observă un critic din „zona Bosforului”. Avem Genocidul armenilor, Holocaustul evreilor, deportarea tătarilor (și a turcilor) din Crimeea: toate datele trebuiau să ducă spre Nobel. Am mai văzut asemenea cazuri — multe. Cine știe, niciodată nu-i prea târziu. Uneori, când uită cât de sus țintește, lui Zülfü Livaneli i se întâmplă să scrie și bine. În mod paradoxal, această carte cu „valoare adăugată” modestă, stilistic vorbind, cum spuneam, m-a dus la ideea că cunoașterea bazată strict pe știință — în cazul de față istoria — parcă nu-i completă fără ficțiune. Iar dacă ficțiunea nu-i chiar de prima mână, nu-i bai pentru cititor: mintea îi este solicitată vârtos.

* Zülfü Livaneli: Serenadă pentru Nadia, trad. Luminița Munteanu, ed. Humanitas, 2021

Witold Gombrowicz, „Ferdydurke” — proza absurdului

(10 0ct0mbrie 2022)

„Normalitatea înseamnă echilibristică deasupra abisului anormalității”

S-a spus despre „Ferdydurke” al polonezului Witold Gombrowicz (Ed. Univers, 1996, trad. Ion Petrică) că ar fi „o meditație despre stupiditate și imaturitate”. Meditație, da, de ce nu? După James Joyce („Ulise”) și Sartre („Greața”), despre orice lucrare de ficțiune în care narațiunea e secundară, se poate spune că-i o meditație. Dar ce carte de proză ar merita calificativul de bună dacă n-ar fi și o meditație?

Narațiunea? Greu de decelat. Și totuși, s-a făcut un film după „Ferdydurke”: Jerzy Skolimowski, 1991, cu subtitlul „30 Door Key” — o „comedie absurdistă”, nu tocmai grozav primită; scorul: 2,28 din 5,0; film vorbit în engleză, cu o distribuție anglo-franco-poloneză, bazat exclusiv pe puținele segmente din roman cu narațiune cât de cît decelabilă.

Dacă ai răbdare să cauți (și ai timp), poți găsi un rezumat scurt și unul detaliat. În limba poloneză. Dar ce contează, în ziua de azi, dacă vrei neapărat să-ți faci o idee? Avem la dispoziție Google Translator. Așadar există o narațiune!

Cert este că avem un personaj principal, Józio, un tânăr de treizeci de ani, terorizat de „frica de inexistență” (unde am mai auzit eu de așa ceva?), care a scris o carte, „Un jurnal al adolescenței”, la fel ca și scriitorul însuși (care a publicat un prim volum — de povestiri — „Amintiri din perioada maturizării”); cartea se dovedește proastă (a lui Józio, nu a lui Gombrowicz), drept care profesorul Pimko îl ia de mână și îl duce la școală. Unde totul se axează pe maturizare vs. infantilism, respectiv modernitate vs. tradiționalism. Urmează vreo două glissando-uri, pentru a căror alipire la întreg Gombrowicz, ca un scriitor din zorii modernismului în literatură, la care pune cu sârg umărul, nu-și face vreo problemă. Józio ajunge în familia inginerului Młodziak, unde se îndrăgostește de fiica acestuia, Zuta, dar fără finalitate. Drept care urmează un ultim glissando, în conacul unui unchi de-al său, a cărui fiică, verișoara protagonistului, Zosia, încearcă — și reușește — să-l seducă pe bietul Józio, de doar treizeci de ani, și să fugă cu el — de fapt, el cu ea, undeva spre Varșovia. În tot acest periplu, protagonistul este însoțit de prietenul său Miętus, prieten încă de la școală, care se dovedește că are vederi cam de stânga, tot încercând să se „în... frățească” cu valetul Walek „poruncindu-i” să-i aplice lovituri în față — spre furia unchiului, care nu concepe vreo fra... ternizare (probabil termenul mai potrivit) cu servitorii.

Conaționalul lui Gombrowicz, Skolimowski, regizorul, mai flutură, inspirat, pe undeva spre sfârșit, un steag cu zvastică — că doar suntem în 1939, și sfârșește — apoteotic — cu un bombardament de toată frumusețea de-al Luftwaffe-ului. Iar ca accentul să fie pus, clar și răspicat, pe laitmotivul lui Gombrowicz, în final (înainte de bombardament), Zosia se uită înmărmurită la fața lui Józio și observă că: „Ai devenit matur!” Ceea ce în romanul originar nu era — nici asta!

„Normalitatea înseamnă echilibristică deasupra abisului anormalității”! O spune autorul însuși, la pag. 228. Inspirat, nu? Iată un citat: „Și atunci s-a produs un lucru groaznic. Profesorul Superior în Sinteză n-a mai rezistat. Fascinat de precizie, de măiestrie, de simetrie, uluit de strigătul nostru de admirație, se abătu și el și trase și el în degetul mic de la mâna Florei Gente și râse scurt, sec, gutural. Gente duse mâna la gură, iar noi am scos un strigăt de admirație.” (p. 92)

Am tot stat în cumpănă: ce pasaj să-l consider reprezentativ pentru acest roman? Pe cel de mai sus l-am ales aproape la întâmplare; putea la fel de bine să fie din aproape oricare pagină; unele, e-adevărat, sunt mai elaborate, mai temperate. Iar în final, câteva pagini sunt de-a dreptul memorabile, creând senzația de „reparație” (ce mult contează cum se sfârșesc lucrurile!).

Traducătorul, Ion Petrică, comentează destul de caustic în postfață, pe marginea „Amintiri[lor] din perioada maturizării”. Pe bună dreptate, aș zice, nu-i iartă polonezului faptul că și-a recenzat, din anonimat, propria operă, cu cuvinte elogioase: „Această excelentă carte, scrisă cu talent remarcabil și foarte original este în același timp și foarte profundă și foarte plată. Ne uimește faptul că autorul coboară atât de adânc în sufletul uman doar pentru a se distra. Fiindcă în zadar am căutat în Amintiri din perioada maturizării, vreo atitudine etică sau filozofică a autorului — nu e decât atitudinea unui spectator amuzat de bizareria existenței.” De altfel, traducătorul comentează ironic până și moartea scriitorului: „Singurul deznodământ pe care nu l-a mai regizat s-a produs la 26 iulie 1969 la Vence, pe Coasta de Azur.” (p. 258)

Cum, necum, alde Gombrowicz iată că stârnesc invidii în Occident legat de cultura poloneză. Altfel, nu s-ar vorbi, precum în Words Without Borders: de „eroi culturali precum Copernic (de naționalitate discutabilă), Mickiewicz (poetul național, de fapt născut în Lituania) și Chopin (jumătate polonez, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Franța)”. Trecem peste asta.

La urma urmei, de ce ar exista „teatrul absurdului”; și nu și „proza absurdului”?

Din nou a rodit: pyracantha coccinea

(24 septembrie 2022)

Henry Miller: „Primăvară neagră” (rău)

(24 septembrie 2022)

Ed. Cartea Românească, 1990, trad. Cristina Felea.

Uneori lecturile din cărți vechi joacă feste: Ai citit-o la vremea ei, sau n-ai citit-o?

Un citat din nuvela „Jabberwohrl  Cronstadt”, având drept epigraf: „Acest om, această țeastă, această muzică...”; p. 133: „Alpha-Chaud picurând-picurând; Omega-Froid muncind-muncind. Mâini, picioare, păr față, vase legume, pește: disperare, plictis, ură, iubire, gelozie, crimă... picurând, picurând. Eu, Jabberwohrl, și soția mea, Jill, și în urma noastră cohorte întregi, toți stând la jgheabul de tablă. Semințe căzute pe țeavă: pepeni tineri, dovleci, caviar, macaroane, fiere, scuipat, flegmă, frunze de salată, oase de sardele, sos Worcestershire, bere stătută urină, cheaguri de sânge Kruschen, păsat tutun de mestecat, polen, praf, grăsime, lână, bucăți de vată, bețe de chibrituri, viermi vii, grâu mucezit, lapte acrit, ulei de castor. Semințe ale risipei pierzându-se pentru totdeauna și veșnic revenind în sorbituri curate dintr-o miraculoasă substanță ce refuză să fie numită, clasificată, etichetată, sau trasă în sticle și păstrată.”

Foarte-foarte interesant: un îndemn pentru tot omul să se-apuce de scris — nu-i deloc greu; nu-ți trebuie decât un pic de tupeu. Traducătoarea vorbește în prefață de unele pasaje care „frizează kitsch-ul și lipsa de gust și de simț critic”, în timp ce altele sunt „de mare frumusețe și lirism”.  Așa o fi.

„Statornicia rațiunii” — stânga literară italiană din anii ’60

(9 septembrie 2022)

Într-un final, Bruno Santini, eroul lui Vasco Pratolini din romanul „Statornicia rațiunii” (ed. Pentru Literatură Universală, 1966), se înscrie în Partid[ul Comunist Italian]. Traducătorul și prefațatorul român, Florian Potra, critic de film (și chiar și actor, o singură dată, se pare, în „Noiembrie, ultimul bal”), are însă, în această privință, unele rezerve „ideologice”: portretul realizat de prozatorul italian tânărului muncitor din Florența, protagonistul romanului, i se pare lui Potra neconform — necorespunzător, cum se zicea pe vremuri. De ce? Iată explicația: „Procesul de maturizare politică a lui Bruno, culminând prin cererea de înscriere în Partidul Comunist, e tratat oarecum dinafară și ca efect al unui straniu contrast — insuficient lămurit — cu exortațiile «preotului în pantaloni» Don Bonifazi.”

Nici ultima poveste de dragoste a lui Bruno, cea cu Lori, n-o găsește Florian Potra convingătoare: „păcătuiește nu de puține ori printr-o anumită «literaturizare», printr-un echilibru instabil între adevărul vieții sufletești și o inspirație de proveniență livrescă.” Povestea de dragoste se încheie cu moartea eroinei, răpusă, în doar câteva zile, de o tuberculoză galopantă. Descrierea agoniei lui Lori mi s-a părut atât de autentică, pe alocuri de-a dreptul cutremurătoare (de departe cea mai reușită parte a romanului), nicidecum livrescă, încât m-a făcut să bănuiesc că ar fi putut exista în viața scriitorului un episod similar. Și într-adevăr, Pratolini și-a petrecut doi ani din viață, bolnav de tuberculoză, între 1935 și 1937, într-un sanatoriu TBC; unde, n-aș exclude să fi trăit — sau să fi asistat la — o poveste de dragoste à la Thomas Mann.

În rest, clasa muncitoare are o viață nesofisticată; are năzuințe (Bruno năzuiește să se angajeze la Gali, o mare uzină florentină), iubește, frecventează localuri modeste; circulă cu motocicleta sau cu Topolino; îi înfierează pe foștii fasciști, își rememorează viața, anii de tinerețe, războiul; se interesează de Congresul XX (al PCUS!), practică solidaritatea de clasă (lupta de clasă tocmai încetase să mai fie la modă); dezvoltă o capacitate de analiză, pe alocuri suspect de elevată pentru un tânăr frezor (Bruno) și pentru o casieriță de cinematograf (Ivana) — ba chiar aș zice că se constituie într-o precursoare a acelui „șaizecism” românesc, în varianta sa „angajată” din anii de decadență a ceaușismului; și aici da, într-adevăr, autorul o dă pe alocuri în falset.

Narațiunea pornește de la momentul prezent și reconstruiește întreaga viață de aproape nouăsprezece ani a lui Bruno, mai ales prin dialoguri — cu Ivana, maică-sa și cu Milloschi, „companionul” acesteia, comunist „cu inima dulce și sufletul amărât”, într-o a doua căsnicie doar parțial asumată — după ce tatăl nu s-a mai întors din război (dispărut în Africa, dar posibil să fi fost trimis și în Rusia). Și dialogul are tot ce-i trebuie: naturalețe, detalii conjuncturale într-o cantitate satisfăcătoare, inventivitate retrospectivă — aș zice forțând nițel nota, umor și echilibru.

Recitit după aproape șaizeci de ani de la prima lectură, romanul lui Pratolini îmi pare la fel de modern ca oricare alt roman apărut în ultimii câțiva ani. Doar tematica s-a schimbat, poate, într-o oarecare măsură; în sensul că puțini se mai arată interesați astăzi de „clasa muncitoare”, mai ales cei din generația mea, cărora „le-a ajuns”. Dacă Fukuyama a dat greș în mod cert cu sfârșitul istoriei, n-aș exclude să ne aflăm în fața unui sfârșit al istoriei artei. Sau cel puțin al istoriei romanului.

Isaac Asimov, „Soarele despuiet”

(12 august 2022)

Lecturi (încă) în pandemie

„Soarele gol”, ca s-o spun pe-a dreaptă — ed. Univers, colecția „Cotidianul”, 2007, trad. Florin Ionescu — a fost publicată pentru prima oară de Isaac Asimov (IA), în foileton, în 1956.

Recitită după 15 ani, n-arată prea bine. Ciudat este că mi se ștersese din memorie, după 15 ani, nu doar narațiunea, dar până și cutremurătorul deznodământ.

Pentru o crimă comisă într-una din „Lumile exterioare” și anume în „Solaria”, la milioane de ani-lumină (pentru care va trebui ca nava inter-galactică să facă vreo două „salturi” — „acea trecere momentană, stranie, de neînțeles, aproape mistică, prin hiperspațiu”!), detectivul „pământean” Elijah Baley este trimis să-l găsească pe făptaș. Și nu numai. Pământeanul primește și misiunea de a spiona „colonia” umană, care a luat-o pe o cale proprie, nu prea cunoscută pe Pământ. Razna, ca s-o spuneam pe-a dreaptă; dar asta nu se prea știa, încă.

Dacă tot a trebuit nava să treacă prin Hiperspațiu, și-a adaptat și Asimov scrisul și a creat o hiper-proză, adică o salată de confuzii stilistico-logico-narative, SF, de toată frumusețea. Cuvintele cheie în Lumile exterioare, și pe Solaria îndeosebi, sunt: izolare, robotizare (maximă — 20 de mii de roboți per capita) și dominație (nu este foarte clar dacă în perspectivă sau prezentă). Nu mai există poliție pentru că nu se mai comit crime (decât una la 200 de ani), în schimb se proferează amenințări cu nave (cosmice) de război. Solarienii, izolați trăind, cum spuneam, au oroare de contactul vizual. Ei preferă nu să „vadă” (see) ci să „vizualizeze” (view) prin hologramă. Au oroare, se pare, și de copii. Drept care îi cresc într-o Crescătorie, unică (la 20.000 de solarieni), preluându-i încă din faza de feți, fără să știe — și să afle vreodată — care le sunt părinții; asta după ce, în prealabil, oamenilor — fiindcă sunt totuși descendenți ai pământenilor li se alocaseră/repartizaseră soți, respectiv soții (mai ceva ca la Pol Pot), obligație de care se achită cu dezgust: sărutul în sine „e dezgustător”, ca să nu mai vorbim de sex, care este evitat până și în exprimare. Ceea ce înseamnă că sunt buni „solarieni”.

La un moment dat, un personaj face o paralelă între lumea lor și lumea antică a Spartei, unde proporția dintre cetățenii spartani și iloți era oarecum similară; roboții, ca și iloții, execută fără să crâcnească și niciodată nu se revoltă. (Observația personajului are rolul de a îndruma pe o pistă falsă.)

Trec peste rezolvarea cazului. IA îi organizează eroului său munca, delimitându-i strict logica detectivistică în: mobil, împrejurări și arma crimei, pentru ca apoi să facă un ghiveci din toate. Detectivul Baley îi adună, într-un final, holmesian, pe toții suspecții și le explică pe îndelete ce și cum. Suspectul principal, de fapt suspecta, soția celui asasinat, este scos din cauză, din motive... umanitare, în timp ce al doilea principal suspect se sinucide, ațintind astfel, cum era și firesc, toate privirile asupra vinovăției sale. Asta se întâmplă în final. Dar mai avem și un epilog. Căci detectivul pământean (earth-born) mai are de făcut și un raport, conform înțelegerii/sarcinii inițiale, asupra particularităților lumii solariene. Prilej cu care șeful detectivului, cel care îl trimisese în misiune, constată de la distanță (probabil tot printr-un hiper-salt într-un hiper-spațiu) că nu sinucigașul e făptașul (sinuciderea sa fiind motivată de sensibilitatea maladivă la apropierea a unui alt om, care în realitate nu era om ci un robot humanoid — ceva intermediar între om și robot — nu se știe exact), ci soția celui asasinat, cum spuneam, care la rândul ei nici ea nu e cu adevărat vinovată, căci sinucigașul, expert în robotică, îi indusese, la momentul crimei, starea de surescitare ucigașă și asmuțise un robot (de-adevăratelea) să-i livreze obiectul contondent, arma crimei, i.e. propriul său braț metalic. Ș.a.m.d. În finalul apoteotic al epilogului, IA, raportându-i superiorului său situația deplorabilă găsită pe Solaria, face un apel patetic la colaborarea între oameni, la evitarea izolării am văzut cât de păguboase, și la deschiderea către exterior — către Soarele Gol. Căci — am uitat să spun — orașele pământene ajunseseră să fie cu toatele îngropate în urma primejdiilor și temerilor diverse, se presupune exagerate. New York-ul și Washington-ul și toate pe care le știm, mai erau doar cu numele New York și Washington ș.c.l. De care eroului principal i se făcuse totuși, la un moment dat, dor, către sfârșitul misiunii.

O Conștiință Universală?

(29 iulie 2022)

Una dintre angoasele existențiale care ne tulbură — din fericire, doar pe puțini dintre noi — este legată de dimensiunea infinitezimală a lumii noastre, în Universul (mai mult sau mai puțin) infinit. Ce însemnătate avem noi, aici, pe un „atom” al Universului — se înspăimântă unii; în timp ce alții vorbesc de un „mușuroi de furnici” uman? Dar cine/unde este acea Conștiință „Globală”, care să cuprindă întreg Universul și de verdictul devastator al căreia ar trebui să ne înspăimântăm, cum că am fi un obiect mărunt, nesemnificativ al Universului? Fiindcă dacă noi ar urma să fim, în absența alteia, acea Conștiință Universală, tot ar urma să existe o (supra)Conștiință Universală care să ne ateste această calitate.

Cum vedem, angoasele existențiale se demontează foarte simplu... în vorbe. Partea proastă este că temerile noastre fundamentale nu răspund la comenzile rațiunii ci se complac în a fi strivite sub greutatea incomensurabilă, copleșitoare a Paradoxului și a Absurdului.

Greața

(17 iulie 2022)

„Nu eram surprins, știam prea bine că era Lumea, Lumea complet goală, care se arăta dintr-o dată, și mă înecam de mânie împotriva acestei ființe voluminoase și absurde. Nici nu te puteai întreba de unde ieșea asta, total, nici cum de se făcea că exista o lume mai curând decât nimic (s.m.). Asta nu avea sens, lumea era pretutindeni prezentă, înainte, înapoi. Nu existase nimic înainte de ea. Nimic. Nu existase niciun moment în care s-ar fi putut ca lumea să nu fi existat. Tocmai asta mă irita, bineînțeles că nu era niciun motiv ca această larvă scurgătoare să nu existe. Dar nu mai era posibil ca ea să nu existe. Era imposibil de gândit: pentru a-ți imagina neantul, trebuia să te găsești deja acolo, în mijlocul lumii, cu ochii deschiși și să fii viu; neantul nu era decât o idee în capul meu, o idee existentă care plutea în această imensitate: neantul acesta nu venise înainte de existență, era o existență ca oricare alta și apărută după multe altele. Am țipat: «ce porcărie, ce porcărie!» Și m-am scuturat ca să mă debarasez de porcăria aceasta lipicioasă, dar ea nu ceda și mai erau atâtea altele, tone și tone de existență, la nesfârșit: mă sufocam în adâncul acestei imense plictiseli.” (p. 176. Greața, de Jean–Paul Sartre, ed. Univers, 1990; trad. Alexandru George)

Leit eu (mutatis mutandis), în copilărie, pe la zece ani, dar și în prezent, mai ieri-alaltăieri... și mai tot timpul. Nu că m-aș da în vânt după Sartre, dar...

Meritul hazardului

(17 iulie 2022)

O rază de soare a luminat minuscula pânză de păianjen, de nici o jumătate de palmă, altfel n-aș fi observat-o. De obicei păianjenul își face pânza într‑un colț. Cea pe care am văzut-o astăzi în mijlocul grădinii părea însă suspendată în aer. Poza nu e de-ajuns de clară, dar, privind pânza de aproape, se putea vedea firele perfect radiale și celelalte fire, din rază în rază, alcătuind contururi colțuroase, echidistante — octogonale sau ce-or fi fost. Firele radiale trebuie să fi fost prinse de ceva; ei bine, nu se vedea; poate doar, vag, firul care ancora pânza de pământ, la o distanță de un metru; la fel, tot la distanță de un metru trebuie să fi fost ancorată și deasupra, de creanga unui copac. Cum le-o fi calculat, cum le-o fi măsurat, dar figura geometrică a pânzei era perfectă. Vă dați seama ce rezistență! Parcă văd, totuși, că un vânticel ceva mai nervos o să rupă întreaga lucrare. N-are importanță. Păianjenul va reface totul de la zero. Are răbdare infinită și toată eternitatea în fața lui.

Instinct? Folosim cuvântul instinct doar ca să ne ascundem ignoranța. În rest, ce pot să spun? Toată admirația… pentru cine? Pentru păianjen? El ce merit are? Meritul este, eventual, al evoluției lui de milioane de ani. Al lui, sau al naturii? Până la urmă, al cui merit? Al hazardului? (Unii ar zice al lui Dumnezeu!)

2030: despre realitatea... reală

(15 iulie 2022)

„2030”, de Mauro F. Guillén, ed. Litera, 2021

În ficțiune viitorul e văzut aproape fără excepție sumbru. În eseistică, în „filozofia prezentului”, autorii se străduiesc să facă proiecții cât mai verosimile în viitor, nu neapărat sumbre, dar de obicei se limitează la extrapolări seci și inerent plicticoase (și nu de puține ori debitează banalități).

„2030” e nițel altfel. Pentru unul ca mine, înclinat să privească „tehnicalitățile” cotidiene ca pe un auxiliar (necesar dar plictisitor) al marilor aspirații ale spiritului — contemplația, meditația și mai ales creația —, Guillén vine cu o ofertă simpatică: hai să ne convingem împreună că și „aplicațiile” pe care le folosești vrând-nevrând la tot pasul, și firmele care stau în spatele lor, și poveștile lor de succes sunt, până la urmă, tot creație — merită în sine atenție și poate, într-un final, chiar considerație.

Rețin ideea așa-zisei „economii colaborative”, ca fiind o trăsătură dominantă a viitorului apropiat, bazată pe „împărțire” — sharing, care se manifestă și în prezent, deja de o bucată de timp (vezi Uber sau Airbnd). Autorul o vede ca pe o premisă a dispariției proprietății: „Proprietatea s-a terminat; a început împărțirea.” (p. 215) Să nu exagerăm. Totuși.

Avem și un mic studiu sociologic despre ce îi motivează pe oameni să participe la economia colaborativă; printre motive nu figurează și câștigul în experiență de viață, dar eu cred că este și asta. Altfel, ce l-ar face pe medic sau pe avocat (cum se afirmă în carte) să-și ofere locuința pentru închiriere prin aplicația Airbnb, știut fiind că după plecarea „chiriașilor” au de făcut o muncă mult sub calificarea lor: curățenie? La fel cum și Uber înseamnă pentru șofer un număr de ore petrecute în trafic, sau în așteptare, aparent fără niciun câștig spiritual — cel care, pentru unul ca mine, ar trebui să conteze cu adevărat. Sunt sigur că n-am să-mi pun niciodată locuința la dispoziția amatorilor, prin Airbnb sau prin cine știe ce altă aplicație, și că nici n-am să apelez la locuințele altora în călătoriile pe care știu sigur că n-am să le mai fac vreodată. Totuși, este meritul lui Guillén că reușește să-mi stârnească curiozitatea. Pentru Airbnb sau pentru „PayPal”! Asta înseamnă, probabil, să fii în pas cu lumea. Un om practic.

A fost în mai...

(2 iulie 2022)

A fost în mai, într-o noapte...