O rază de soare a luminat minuscula pânză de păianjen, de nici o jumătate de palmă, altfel n-aș fi observat-o. De obicei păianjenul își face pânza într‑un colț. Cea pe care am văzut-o astăzi în mijlocul grădinii părea însă suspendată în aer. Poza nu e de-ajuns de clară, dar, privind pânza de aproape, se putea vedea firele perfect radiale și celelalte fire, din rază în rază, alcătuind contururi colțuroase, echidistante — octogonale sau ce-or fi fost. Firele radiale trebuie să fi fost prinse de ceva; ei bine, nu se vedea; poate doar, vag, firul care ancora pânza de pământ, la o distanță de un metru; la fel, tot la distanță de un metru trebuie să fi fost ancorată și deasupra, de creanga unui copac. Cum le-o fi calculat, cum le-o fi măsurat, dar figura geometrică a pânzei era perfectă. Vă dați seama ce rezistență! Parcă văd, totuși, că un vânticel ceva mai nervos o să rupă întreaga lucrare. N-are importanță. Păianjenul va reface totul de la zero. Are răbdare infinită și toată eternitatea în fața lui.
Instinct? Folosim cuvântul instinct doar ca să ne ascundem ignoranța. În rest, ce pot să spun? Toată admirația… pentru cine? Pentru păianjen? El ce merit are? Meritul este, eventual, al evoluției lui de milioane de ani. Al lui, sau al naturii? Până la urmă, al cui merit? Al hazardului? (Unii ar zice al lui Dumnezeu!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu