„Nu eram surprins, știam prea bine că era Lumea, Lumea complet goală, care se arăta dintr-o dată, și mă înecam de mânie împotriva acestei ființe voluminoase și absurde. Nici nu te puteai întreba de unde ieșea asta, total, nici cum de se făcea că exista o lume mai curând decât nimic (s.m.). Asta nu avea sens, lumea era pretutindeni prezentă, înainte, înapoi. Nu existase nimic înainte de ea. Nimic. Nu existase niciun moment în care s-ar fi putut ca lumea să nu fi existat. Tocmai asta mă irita, bineînțeles că nu era niciun motiv ca această larvă scurgătoare să nu existe. Dar nu mai era posibil ca ea să nu existe. Era imposibil de gândit: pentru a-ți imagina neantul, trebuia să te găsești deja acolo, în mijlocul lumii, cu ochii deschiși și să fii viu; neantul nu era decât o idee în capul meu, o idee existentă care plutea în această imensitate: neantul acesta nu venise înainte de existență, era o existență ca oricare alta și apărută după multe altele. Am țipat: «ce porcărie, ce porcărie!» Și m-am scuturat ca să mă debarasez de porcăria aceasta lipicioasă, dar ea nu ceda și mai erau atâtea altele, tone și tone de existență, la nesfârșit: mă sufocam în adâncul acestei imense plictiseli.” (p. 176. Greața, de Jean–Paul Sartre, ed. Univers, 1990; trad. Alexandru George)
Leit eu (mutatis mutandis), în copilărie, pe la zece ani, dar și în prezent, mai ieri-alaltăieri... și mai tot timpul. Nu că m-aș da în vânt după Sartre, dar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu