Vechiul Nou roman francez: „G[l]umele” lui Alain Robbe-Grillet

(25 noiembrie 2022)

Recitind „Gumele” după cinzeci și cinci de ani de la apariția traducerii românești (Ed. pentru literatură universală, trad. Dumitru Țepeneag, 1967), încă o dată constat (fără surprindere) că mare lucru nu s-a schimbat în proza contemporană — nici ca tematică și nici ca stil. Există direcții care și-au confirmat viabilitatea, altele care s-au dovedit fundături.

Vechiul Nou roman francez rezistă cu brio și nu face notă discordantă în peisajul literar actual. Nici măcar prin miză, care nu este de mare anvergură. Dar ce mai este astăzi de mare anvergură, epic, în afară de marile războaie recente și de Holocaust, care sunt folosite, ambele, uneori cu succes, ca trambulină pentru cucerirea marilor trofee literare.

Grillet joacă totul pe clipa prezentă. Relatările din trecut, fie el și apropiat, explicațiile, caracterizările, sunt secundare, ca și inexistente. Robbe-Grillet, după cum amintește Lidia Bote în prefață, consideră că „din clipa în care un autor spune despre personajul său: «Este un gelos sau un avar», putem fi siguri că acest personaj e mort.” Subscriu în totalitate.

Ochiul scriitorului francez observă, asimilează și sintetizează.

„...în mijlocul acestei mase care mișună, rar întretăiată de câte o traiectorie ceva mai stabilă, se întrezăresc acum niște curente mai puternice; într-un colț s-a format un șir indian, care traversează oblic holul, ceva mai încolo, voințe risipite se unesc într-un mănunchi de strigăte și pași grăbiți, care, ca un val, își face drum ca să ajungă să se izbească de una din portițele de ieșire: o femeie pălmuiește un băiețaș, un domn caută febril în numeroasele sale buzunare, biletul pe care tocmai îl cumpărase; toți strigă, târăsc după ei geamantane, se grăbesc.” (p. 245–6)

Cititorul n-are decât să se descurce. Și aș zice că are toate șansele să se descurce. Deși intriga e (oarecum) polițistă.

Într-un oraș neprecizat de la Marea Nordului, unde „se lasă cețurile reci”, este raportată o crimă asupra profesorului Daniel Dupont, drept care un inspector „de la centru”, proaspăt avansat în funcție, pe nume Wallas, este trimis „la fața locului”. (Trimitere la Edgar Wallace?) Fiecare personaj vede din altă perspectivă tot ce se întâmplă, secvențial. Și secvențele se derulează amețitor. Locuri și personaje reapar, din altă perspectivă, repetat, spre surpriza (plăcută, aș zice) a cititorului, peste zeci de pagini. Cine crede că totul e lăsat în voia ochiului „fotografic” al Noului roman francez, se înșeală. Nu o voce auctorială se face auzită, ci un observator impersonal și difuz, nu mai puțin eficace, strecoară observații circumstanțiale. E adevărat, autorul se abține să definească starea sufletească sau sentimentele personajelor, dar când, de exemplu, Wallas așteaptă în anticameră să fie primit de doctorul Juard, faptul că „prin încăpere a trecut o femeie, pe urmă alte două și un omuleț slăbănog care purta ochelari și părea foarte grăbit”, nu-i oare de-ajuns pentru a spune tot? Sau, mă rog, cam atât cât trebuie?

Wallas cutreieră magazinele orașului nordic cerând de fiecare dată un anumit fel de gumă de șters. Nu găsește sau i se oferă ceva necorespunzător. Ce metaforă țintește Robbe-Grillet cu gumele sale? Nu ni se dezvăluie. Poate că — cel mai probabil — nu vrea decât să creeze un mister, a cărui dezlegare n-are nicio importanță: e doar mister. Stilistic vorbind, Robbe-Grillet face o demonstrație de virtuozitate. Și nu țintește Nobelul — cred. Doar se amuză.