Anonimizarea personajelor, ambiguitatea programatică, provocarea aruncată cititorului (mai puțin participarea — scontată — a acestuia), toate îi reușesc pe deplin lui Nathalie Sarraute. De fapt ambiguitatea te întâmpină încă din titlu. Și prea puține se dezleagă până la urmă, după o lectură încrâncenată.
Dincolo de jumătatea romanului încă încercam să ghicesc cine sunt acești „ei”, „el”, „ea” și mai ales „eul” (masculin). La un moment dat parcă se întrevede ceva: „el și fiica lui”; aha, deci avem o relație măcar. Și cum se tot vorbește de „conașu’”, începem să avem, după o cursă de trei sferturi de roman, motive să credem că „el” este taman ”conașu’”; deci „ea” e fiica lu’ „conașu’”; iar după alte câteva pagini uite că mai aflăm ceva: că fiica e unică... Mai aflăm apoi că „el”, adică „conașu’”, are un prieten Jerome, cu care sâmbătă ia masa la un restaurant bun, împreună cu „prietenii vechi de altădată”; deci, logic, „ei” sunt prietenii; mai aflăm, în sfârșit, că fiica e nemăritată (dacă de „ea” e vorba) și că el, tatăl, a făcut eforturi s-o mărite, dar, la prima încercare, n-a fost să fie... Și iată și excepția de la regulă: „tatăl” „îmi” prezintă (dar tot nu știu cine este „eu”) pe viitorul lui ginere, Louis Dumontet. Sunt sigur că Sarraute e convinsă că excepția întărește regula. N-o întărește: misterul personajelor anonime nu reușește să se răsfrângă asupra romanului în întregul său. Într-un final, eul povestitor încalcă regula și îl numește pe „el” avar; mă-ntreb dacă nu cumva Robbe-Grillet a avut-o în vedere pe Sarraute când a afirmat că atunci când un autor spune despre personajul său că e „avar”, acel personaj e mort.
Zău așa, seamănă totul cu o șaradă... Merită efortul?...
Niscaiva detalii au venit de la Romul Munteanu, prefațatorul. Mă întreb cum le-o fi obținut; să-i fi făcut oare romanciera niscaiva dezvăluiri, în privat, călcându-și legământul de obscurizare?
„Portretul” se revendică, se pare, din același curent literar cu „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet? Sună cam straniu o asemenea revendicare. Sarraute n-are nici pe departe condeiul de maestru al lui Robbe-Grillet, nici cursivitatea acestuia (în ciuda fragmentării practicate în „Gumele”).
Antiroman i-a zis Jean–Paul Sartre; fără să se gândească, probabil că nimic bun nu s-a născut vreodată din vreun „anti”. Mult trebuie să-i fi urât pe Hugo, pe Balzac, pe Flaubert, pe France și pe ceilalți, „ei”, cei ai Noului roman francez, pentru a scrie atât de anti.
Semnul rutier „drum care se înfundă” nu-i aține de la drum decât pe cei pragmatici. Ceilalți, romanticii (optimiști), se presupune că se adâncesc în fundătură și se mai și întâmplă, câteodată, să găsească câte ceva vrednic de reținere, care să invite la oarece participare. Dar șansa e, drept să spun, destul de redusă.
O frază rețin totuși din Nathalie Sarraute: „Această seninătate care îi stă atât de bine bătrâneții”. Mă gândesc că poate am s-o folosesc, cândva, drept motto la vreo povestire, cine știe — cu referire la ce-mi lipsește mai mult...
Și dacă atâtea fundături au fost explorate în arta romanului de-a lungul ultimelor decenii, dacă nu chiar de mai bine de-un secol, zău că nu-mi imaginez ce căi fundamental noi ar mai putea fi explorate?
* Editura pentru literatură universală, 1967, trad. Paul G. Dinopol [Roman scris în 1947]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu