Dorian Covaliuc. La plecarea unui campion

(22 noiembrie 2022)

La sfârșitul lui septembrie ne-a părăsit Dorian Covaliuc, fostul campion de natație din Câmpina. De fapt nu ne-a părăsit ci mai degrabă a plecat. Căci îl caracteriza o anumită detașare aristocratică de ceilalți și de lume. Părea să fie într-o relație subtilă cu sine însuși: ușor stânjenit că nu fusese, cu ani în urmă, „decât” tehnician la Institutul de Petrol și Gaze, și ușor rătăcit, el, cel de obârșie germano-ucraineană, în lumea balcanică din România, cu toate aproximațiile ei; care lui nu-i scăpau, dimpotrivă. Nu afișa însă nici urmă de superioritate deși avea în spate o „carieră” de vorbitor fluent de germană și mai ales de campion la înot. Nu se răstea niciodată, nu ridica tonul, dar nici nu se lăsa păcălit de aparențe. Avea o părere formată despre multe din realitățile zilelor noastre și despre personajele vizibile din viața publică. Nu că ar fi fost neapărat dispus să se lase influențat, dar se arăta de fiecare dată interesat și de părerea interlocutorului. Și știa să discearnă, aproape fără greș, aș zice. Pentru el nu exista vorba românului sastisit, „toți sunt la fel, nu urmăresc decât ciolanul”; știa că unii trag în jos spre Balcani, în timp ce alții preferă deschiderea spre Europa. El fiind, prin excelență, un european. Nu era nici lipsit de umor. Cu vreo o lună înainte de a muri mi-a spus la telefon, amuzat: „Am ajuns la vârsta Anei Aslan!”

Toate acestea sunt impresii din ultimii ani, când am fost ceva mai apropiat de el. Dar de la distanță l-am cunoscut prin anii ’60, la ștrandul „Astra” („Numărul unu”), unde, după ce cucerise, în anii ’50, cele două titluri de campion național de juniori la 100 de metri liber, se ocupa de pregătirea copiilor în natație. Avea un corp perfect, coborât parcă din basoreliefuri antice grecești, și o alunecare pe apă incredibilă. Îi strunea pe copiii din bazin cu vorba lui calmă dar hotărâtă, „nemțește”. Pretențios, cred că ăsta e cuvântul potrivit. N-am idee în ce măsură a reușit să-i „șlefuiască” și să scoată campioni din ei. Dar el însuși, Dorian Covaliuc, a rămas toată viața echilibrat, egal cu el însuși. Și însingurat. De-aia îmi vine în minte o întrebare pe care, retoric, i-am mai pus-o cândva: Și a meritat, campionule?

          Mein Hut, der hat drei Ecken,
          Drei Ecken hat mein Hut.
          Und hätt’ er nicht drei Ecken,
          So wär’ er nicht mein Hut!