O femeie de treizeci de ani, fără nume, povestitoarea, este angajată menajeră la un fost profesor de matematică (Profesorul), de șaizeci și ceva de ani, care, în 1975, și-a pierdut memoria în urma unui accident de mașină. „Acum”, în 1992, nu-și mai amintește decât viața sa de până la accident, plus — ca să vezi ce ciudățenie! — un segment („glisant”, se presupune) de 80 de minute din prezent! Profesorul e singur, însingurat, înstrăinat, trăiește în bula lui și are oroare de mulțimi și de locuri publice. Menajera are un fiu de zece ani căruia Profesorul, din motive de fizionomie, îi spune, la prima lor întâlnire, Radical. În fiecare zi când menajera se prezintă la lucru, Profesorul n-o recunoaște și povestea reîncepe de la zero. Află că urmează să-i fie menajeră, îi cere date „antropometrice” — ba data nașterii, ba numărul de la pantofi, ba greutatea la naștere —, căci are (dinainte de ’75) mania numerelor. Ca să-și amintească, Profesorul își agață de haine, cu ace, tot felul de bilețele cu lucruri pe care le-a început și e musai să le continue, sau care știe că urmează să-i fie necesare.
Autoarea are nevoie de un personaj straniu, e clar. De ce? Pentru că și-a propus să conducă narațiunea spre ideea că matematica, de care e pasionat Profesorul, este sau poate fi un fel de alegorie a sensibilității umane și a bunelor relații dintre oameni. Și fiindcă — probabil nestăpânind-o decât în mică măsură — nu s-a priceput să fructifice magia intrinsecă a matematicii (celei mari), s-a gândit că amnezia (întreruptă de un interval de 80 de minute) ar putea fi o marcă bună a stranietății. Numai că aici Ogawa cade într-o capcană. În fiecare dimineață, când apare, menajera este pentru Profesor o figură complet necunoscută. Faptul că a scris pe un bilețel că „are o menajeră nouă” și i-a mai și schițat conturul feței, nu are practic nicio relevanță: persoana care vine tot necunoscută rămâne. La fel de lipsite de relevanță sunt bilețelele „memento” în cazul copilului menajerei, Radical. Nu are cum să se înfiripeze „o relație” cu cineva necunoscut, cum este copilul de fiecare dată când ajunge în casa Profesorului (decât, cel mult, unilateral, dinspre copil spre Profesor). O relație presupune continuitate. Conștientă de această inadvertență, scriitoarea japoneză face din Profesor un mare iubitor de copii. De toți copiii. Deci nu matematica este aceea care alimentează afecțiunea Profesorului pentru Radical, ci aceasta se bazează pe înclinația naturală a personajului, preexistentă narațiunii, enunțată de scriitoare. Pe care o luăm de bună, sau nu.
Ce mai rămâne atunci din stranietatea Profesorului? Că scriitorul plescăie și murdărește când mănâncă, că în locuința lui domnește dezordinea, că citește mici propoziții de-a-ndoaselea, nu sunt decât detalii minore. Și atunci Ogawa recurge la baseball și insistă pe matematică, ambele, pasiuni ale Profesorului, dar transmise și celorlalte două personaje. Pagini întregi consumă autoarea evocând meciuri de baseball, cu nume de jucători și de echipe — reale, verificabile pe Wikipedia! Pagini întregi sunt consacrate matematicii. Dar ce fel de matematică?
Ca știință (și ca filozofie) matematica degajă o anumită magie. Matematica lui Ogawa nu degajă nimic. Doar o oarecare plăcere numerico-rebusistică, pentru cine are înclinație către așa ceva. Însăși abordarea scriitoarei japoneze mi se pare fundamental greșită: Profesorul, cel prezumtiv trăsnit, este văzut prin ochii unei menajere; care, oricât de genială printre menajere, e greu de crezut că ar putea vedea lumea altfel decât utilitar. Toate celelalte trăsături de stranietate îi sunt atașate, exterioare, la fel ca și bilețelele pe care Profesorul și le agată de haine ca să-i reamintească ce trebuie să facă. E un obicei care, la o ecranizare (care aflu că s-a făcut), recunosc, ar fi de efect, ar da bine. Altminteri, memoria scurtă a Profesorului nu adaugă și nu dezvăluie nimic din caracterul personajului. Se poate spune că e perfect inutilă.
Uneori Ogawa simte nevoia să explice. Meteahnă a scriitorilor care nu sunt siguri că au reușit să transmită mesajul pe care și l-au propus. Profesorul rezolvă la un moment dat o situație de impas între personaje așternând pe un bilețel „formula lui Euler”. Câteva pagini mai încolo, menajera, eul povestitor, se convinge de sensibilitatea la frumusețea matematicii a cumnatei profesorului, atunci când „încetul cu încetul din privirea ei au dispărut suspiciunea, răceala și disprețul”. Câteva pagini mai încolo prozatoarea simte nevoia să dea explicații: „Nu încetez să mă întreb de ce profesorul a scris această formulă. (...) Sau (...) scrisese această formulă la întâmplare?” (p. 142)
Faptul că personajele nu au decât nume generice sau nu au deloc — Profesorul, Radical, eul povestitor — nu face decât să sporească impresia de schematism.
S-ar putea spune că „Profesorul și menajera” amintește întrucâtva de un desen japonez în peniță, sobru și rece. Personal, aș fi preferat tușele de culoare, într-o construcție mai suculentă. Cândva se scriau romane mai ales pentru faimă și pentru bani. Astăzi scriitorii de pretutindeni par să vâneze lozul cel mare: premiul Nobel. Sau măcar un altul, dar să fie cât mai important. Cică „profesorul și menajera” ar fi fost tradus în peste 30 de limbi. De! Așa o fi.
* Yōko Ogawa: Profesorul și menajera, trad. Anca Focșeneanu, ed. Humanitas, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu