Zülfü Livaneli: Serenadă pentru Nadia

(28 octombrie 2022) Un roman captivant cu „valoare adăugată” literară modestă În avionul care o duce de la Frankfurt la Boston, Maya Duran, o turcoaică de treizeci și șase de ani, angajată PR la Universitatea din Istanbul, divorțată, cu un copil de 14 ani, Kerem, pasionat de jocuri pe calculator, tocmai tastează la laptop povestea pe care urmează s-o citim*. Scriitorul turc Zülfü Livaneli care vorbește cu voce feminină, își dă seama că nu se poate scrie o poveste cap–coadă de aproape 500 de pagini pe durata unui zbor cu avionul, fie el și foarte lung, și de aceea Maya asamblează, sistematizează notițe, le combină, le potrivește, uzează de copy–paste; de corectat nu corectează, pentru că vrea ca povestea să fie cât mai autentică; ba chiar îl va ruga pe editor („asta dacă se va găsi o editură care să-l publice” — v. epilogul). Și nu se va opri din lucru cât e drumul de lung, decât ca să tragă un pui de somn sau două.

Iar povestea ei sună cam așa. Maya este desemnată de rectorat să se ocupe de profesorul Maximilian Wagner, din America, de optzeci și șapte de ani — Max, cum o invită el la un moment dat să i se adreseze —, care vine — de fapt se întoarce — la Istanbul acum, în 2001, după cinzeci și nouă de ani. Profesorul ține o conferință cu mesaj pacifist, în care critică prejudecățile etnice și rasiale care guvernează lumea de astăzi, dar scopul său principal este unul privat: să-i aducă un omagiu fostei sale soții, Nadia, alias Katharina, alias Deborah, evreică de origine, care a murit în 1942, pe vasul Struma, care naviga dinspre România spre Palestina, cu 790 de refugiați de origine evreiască la bord și care a fost torpilat de un submarin sovietic, în Marea Neagră, la mică distanță de țărmul Turciei, pe 24 februarie 1942 [culmea coincidenței — cu fix 80 de ani înainte ca Rusia să „torpileze” statul ucrainean și pacea mondială!]. Motiv pentru care, profesorul Wagner îi cere Mayei, să-l ducă cu mașina Universității într-o mică localitate din imediata apropiere a locului tragediei, unde va cânta pe țărmul mării, în memoria soției, la vechea vioară pe care a adus-o cu el din State, Serenada pentru Nadia. Suntem în zorii zilei de 24 februarie 2001. Vârsta înaintată a profesorului și vremea geroasă (poate și emoțiile) concură în a-l aduce pe Max în pragul morții. Într-un motel abandonat din apropiere, Maya îi salvează viața încălzindu-l cu căldura corpului ei după ce se bagă, dezbrăcată, împreună cu profesorul într-un pat. Ceea ce avea să ducă la un adevărat scandal de moravuri și la concedierea protagonistei de la Universitate. Max este internat într-o clinică, unde i se descoperă... și așa mai departe. Atât profesorul, cât și Maya, sunt supravegheați pas cu pas de servicii secrete — autohtone și străine; doar că supravegherea nu creează atmosferă ci doar... explicații.

Se împletesc în roman nu două, nu trei, ci mai multe fire narative. Unul este cel al timpului prezent, relația cu profesorul americano-german, care capătă accente de dragoste platonică și se soldează cu o experiență de viață neprețuită. Alt fir narativ este cel al căsătoriei profesorului cu soția sa evreică, din anii 1940, relatată de însuși Max, încercarea de evadare din Germania nazistă, dispariția Nadiei din trenul care îi ducea spre Paris, via Elveția, înhățată de Gestapo chiar înainte de graniță, amintind de dispariția lui Miss Froy din thrillerul The Lady Vanishes al lui Anthony Page; apoi călătoria lui Max, singur, și instalarea la Istanbul, în speranța de a o reîntâlni pe Nadia, care ajunsese între timp în România, după care se îmbarcase pe vasul Struma, care... și așa mai departe.

Mai este și povestea bunicilor Mayei, cea din partea mamei, care, de origine armeană fiind, are de suferit de pe urma Genocidului Armenilor din Turcia, și cea din partea tatălui, care este victima deportării turco-tătarilor din Crimeea — până la urmă tot un genocid. Și mai este și povestea fratelui Mayei, Necdet, ofițer cu o carieră abrupt ascendentă, care se dezice de originile sale armenești dintr-o Turcie care contestă vehement Genocidul Armenilor („sângele stricat” al bunicii!) și nu-și reprimă apucăturile naționaliste. Și mai sunt și alte povești, care de care mai captivantă.

Livaneli nu ratează nicio ocazie să agațe în narațiune/narațiuni istorioare, uneori cu lux de amănunte, cu tentă enciclopedică (de Wikipedia!), economică, ecologică, socială etc., legate de locuri, evenimente, de biografia personajelor — observații „parazite”, ca de exemplu: „Am urcat în odăița mea anostă, dar curată (s.m.)” [dintr-un hotel de la Boston! — asta, în contextul în care eroina se întorcea de la un spital unde avea un caz grav]; în paranteză fie spus, remarcăm destule asemănări între mentalitățile turcească și românească, de ex., complexul țării marginale. Autorului însuși îi scapă, prin gândurile eului său narator (feminin), calificativul de „pseudofilozofice” pentru unele din cugetările sale. Se inserează considerații despre autoritatea statului (excesivă, desigur), despre vinovăție, cu accente moraliste simplificatoare. Multe personaje, evenimente, date sunt reale. Până și un site, de care amintește eroina, unde pot fi găsite documente despre persecuțiile naziștilor, există în realitate și funcționează, am verificat!

Curg multe lacrimi în acest roman, se suspină și se plânge în hohote (cu sughițuri), se vorbește de fapte „înspăimântătoare”, de destine „tragice”, de dureri insuportabile („de parcă m-ar fi lovit cineva în moalele capului”), doar că suferințele, durerile, spaimele, amenințările nu se degajă ci se afirmă, ca pe vremea „Misterelor Parisului”.

„Țintește sus”, observă un critic din „zona Bosforului”. Avem Genocidul armenilor, Holocaustul evreilor, deportarea tătarilor (și a turcilor) din Crimeea: toate datele trebuiau să ducă spre Nobel. Am mai văzut asemenea cazuri — multe. Cine știe, niciodată nu-i prea târziu. Uneori, când uită cât de sus țintește, lui Zülfü Livaneli i se întâmplă să scrie și bine. În mod paradoxal, această carte cu „valoare adăugată” modestă, stilistic vorbind, cum spuneam, m-a dus la ideea că cunoașterea bazată strict pe știință — în cazul de față istoria — parcă nu-i completă fără ficțiune. Iar dacă ficțiunea nu-i chiar de prima mână, nu-i bai pentru cititor: mintea îi este solicitată vârtos.

* Zülfü Livaneli: Serenadă pentru Nadia, trad. Luminița Munteanu, ed. Humanitas, 2021