„Normalitatea înseamnă echilibristică deasupra abisului anormalității”
S-a spus despre „Ferdydurke” al polonezului Witold Gombrowicz (Ed. Univers, 1996, trad. Ion Petrică) că ar fi „o meditație despre stupiditate și imaturitate”. Meditație, da, de ce nu? După James Joyce („Ulise”) și Sartre („Greața”), despre orice lucrare de ficțiune în care narațiunea e secundară, se poate spune că-i o meditație. Dar ce carte de proză ar merita calificativul de bună dacă n-ar fi și o meditație?
Narațiunea? Greu de decelat. Și totuși, s-a făcut un film după „Ferdydurke”: Jerzy Skolimowski, 1991, cu subtitlul „30 Door Key” — o „comedie absurdistă”, nu tocmai grozav primită; scorul: 2,28 din 5,0; film vorbit în engleză, cu o distribuție anglo-franco-poloneză, bazat exclusiv pe puținele segmente din roman cu narațiune cât de cît decelabilă.
Dacă ai răbdare să cauți (și ai timp), poți găsi un rezumat scurt și unul detaliat. În limba poloneză. Dar ce contează, în ziua de azi, dacă vrei neapărat să-ți faci o idee? Avem la dispoziție Google Translator. Așadar există o narațiune!
Cert este că avem un personaj principal, Józio, un tânăr de treizeci de ani, terorizat de „frica de inexistență” (unde am mai auzit eu de așa ceva?), care a scris o carte, „Un jurnal al adolescenței”, la fel ca și scriitorul însuși (care a publicat un prim volum — de povestiri — „Amintiri din perioada maturizării”); cartea se dovedește proastă (a lui Józio, nu a lui Gombrowicz), drept care profesorul Pimko îl ia de mână și îl duce la școală. Unde totul se axează pe maturizare vs. infantilism, respectiv modernitate vs. tradiționalism. Urmează vreo două glissando-uri, pentru a căror alipire la întreg Gombrowicz, ca un scriitor din zorii modernismului în literatură, la care pune cu sârg umărul, nu-și face vreo problemă. Józio ajunge în familia inginerului Młodziak, unde se îndrăgostește de fiica acestuia, Zuta, dar fără finalitate. Drept care urmează un ultim glissando, în conacul unui unchi de-al său, a cărui fiică, verișoara protagonistului, Zosia, încearcă — și reușește — să-l seducă pe bietul Józio, de doar treizeci de ani, și să fugă cu el — de fapt, el cu ea, undeva spre Varșovia. În tot acest periplu, protagonistul este însoțit de prietenul său Miętus, prieten încă de la școală, care se dovedește că are vederi cam de stânga, tot încercând să se „în... frățească” cu valetul Walek „poruncindu-i” să-i aplice lovituri în față — spre furia unchiului, care nu concepe vreo fra... ternizare (probabil termenul mai potrivit) cu servitorii.
Conaționalul lui Gombrowicz, Skolimowski, regizorul, mai flutură, inspirat, pe undeva spre sfârșit, un steag cu zvastică — că doar suntem în 1939, și sfârșește — apoteotic — cu un bombardament de toată frumusețea de-al Luftwaffe-ului. Iar ca accentul să fie pus, clar și răspicat, pe laitmotivul lui Gombrowicz, în final (înainte de bombardament), Zosia se uită înmărmurită la fața lui Józio și observă că: „Ai devenit matur!” Ceea ce în romanul originar nu era — nici asta!
„Normalitatea înseamnă echilibristică deasupra abisului anormalității”! O spune autorul însuși, la pag. 228. Inspirat, nu? Iată un citat: „Și atunci s-a produs un lucru groaznic. Profesorul Superior în Sinteză n-a mai rezistat. Fascinat de precizie, de măiestrie, de simetrie, uluit de strigătul nostru de admirație, se abătu și el și trase și el în degetul mic de la mâna Florei Gente și râse scurt, sec, gutural. Gente duse mâna la gură, iar noi am scos un strigăt de admirație.” (p. 92)
Am tot stat în cumpănă: ce pasaj să-l consider reprezentativ pentru acest roman? Pe cel de mai sus l-am ales aproape la întâmplare; putea la fel de bine să fie din aproape oricare pagină; unele, e-adevărat, sunt mai elaborate, mai temperate. Iar în final, câteva pagini sunt de-a dreptul memorabile, creând senzația de „reparație” (ce mult contează cum se sfârșesc lucrurile!).
Traducătorul, Ion Petrică, comentează destul de caustic în postfață, pe marginea „Amintiri[lor] din perioada maturizării”. Pe bună dreptate, aș zice, nu-i iartă polonezului faptul că și-a recenzat, din anonimat, propria operă, cu cuvinte elogioase: „Această excelentă carte, scrisă cu talent remarcabil și foarte original este în același timp și foarte profundă și foarte plată. Ne uimește faptul că autorul coboară atât de adânc în sufletul uman doar pentru a se distra. Fiindcă în zadar am căutat în Amintiri din perioada maturizării, vreo atitudine etică sau filozofică a autorului — nu e decât atitudinea unui spectator amuzat de bizareria existenței.” De altfel, traducătorul comentează ironic până și moartea scriitorului: „Singurul deznodământ pe care nu l-a mai regizat s-a produs la 26 iulie 1969 la Vence, pe Coasta de Azur.” (p. 258)
Cum, necum, alde Gombrowicz iată că stârnesc invidii în Occident legat de cultura poloneză. Altfel, nu s-ar vorbi, precum în Words Without Borders: de „eroi culturali precum Copernic (de naționalitate discutabilă), Mickiewicz (poetul național, de fapt născut în Lituania) și Chopin (jumătate polonez, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Franța)”. Trecem peste asta.
La urma urmei, de ce ar exista „teatrul absurdului”; și nu și „proza absurdului”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu