Într-un final, Bruno Santini, eroul lui Vasco Pratolini din romanul „Statornicia rațiunii” (ed. Pentru Literatură Universală, 1966), se înscrie în Partid[ul Comunist Italian]. Traducătorul și prefațatorul român, Florian Potra, critic de film (și chiar și actor, o singură dată, se pare, în „Noiembrie, ultimul bal”), are însă, în această privință, unele rezerve „ideologice”: portretul realizat de prozatorul italian tânărului muncitor din Florența, protagonistul romanului, i se pare lui Potra neconform — necorespunzător, cum se zicea pe vremuri. De ce? Iată explicația: „Procesul de maturizare politică a lui Bruno, culminând prin cererea de înscriere în Partidul Comunist, e tratat oarecum dinafară și ca efect al unui straniu contrast — insuficient lămurit — cu exortațiile «preotului în pantaloni» Don Bonifazi.”
Nici ultima poveste de dragoste a lui Bruno, cea cu Lori, n-o găsește Florian Potra convingătoare: „păcătuiește nu de puține ori printr-o anumită «literaturizare», printr-un echilibru instabil între adevărul vieții sufletești și o inspirație de proveniență livrescă.” Povestea de dragoste se încheie cu moartea eroinei, răpusă, în doar câteva zile, de o tuberculoză galopantă. Descrierea agoniei lui Lori mi s-a părut atât de autentică, pe alocuri de-a dreptul cutremurătoare (de departe cea mai reușită parte a romanului), nicidecum livrescă, încât m-a făcut să bănuiesc că ar fi putut exista în viața scriitorului un episod similar. Și într-adevăr, Pratolini și-a petrecut doi ani din viață, bolnav de tuberculoză, între 1935 și 1937, într-un sanatoriu TBC; unde, n-aș exclude să fi trăit — sau să fi asistat la — o poveste de dragoste à la Thomas Mann.
În rest, clasa muncitoare are o viață nesofisticată; are năzuințe (Bruno năzuiește să se angajeze la Gali, o mare uzină florentină), iubește, frecventează localuri modeste; circulă cu motocicleta sau cu Topolino; îi înfierează pe foștii fasciști, își rememorează viața, anii de tinerețe, războiul; se interesează de Congresul XX (al PCUS!), practică solidaritatea de clasă (lupta de clasă tocmai încetase să mai fie la modă); dezvoltă o capacitate de analiză, pe alocuri suspect de elevată pentru un tânăr frezor (Bruno) și pentru o casieriță de cinematograf (Ivana) — ba chiar aș zice că se constituie într-o precursoare a acelui „șaizecism” românesc, în varianta sa „angajată” din anii de decadență a ceaușismului; și aici da, într-adevăr, autorul o dă pe alocuri în falset.
Narațiunea pornește de la momentul prezent și reconstruiește întreaga viață de aproape nouăsprezece ani a lui Bruno, mai ales prin dialoguri — cu Ivana, maică-sa și cu Milloschi, „companionul” acesteia, comunist „cu inima dulce și sufletul amărât”, într-o a doua căsnicie doar parțial asumată — după ce tatăl nu s-a mai întors din război (dispărut în Africa, dar posibil să fi fost trimis și în Rusia). Și dialogul are tot ce-i trebuie: naturalețe, detalii conjuncturale într-o cantitate satisfăcătoare, inventivitate retrospectivă — aș zice forțând nițel nota, umor și echilibru.
Recitit după aproape șaizeci de ani de la prima lectură, romanul lui Pratolini îmi pare la fel de modern ca oricare alt roman apărut în ultimii câțiva ani. Doar tematica s-a schimbat, poate, într-o oarecare măsură; în sensul că puțini se mai arată interesați astăzi de „clasa muncitoare”, mai ales cei din generația mea, cărora „le-a ajuns”. Dacă Fukuyama a dat greș în mod cert cu sfârșitul istoriei, n-aș exclude să ne aflăm în fața unui sfârșit al istoriei artei. Sau cel puțin al istoriei romanului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu