M-am întrebat adesea cum se explică faptul că societatea românească — și nu numai — ajunge atât de des să fie condusă de indivizi amorali, rudimentari și cinici, într-un cuvânt abjecți. Deși răspunsul este, intuitiv, oarecum la îndemâna multora, totuși nimeni nu îl explică mai limpede și mai convingător decât Friederich Hayek (Drumul către servitute — The Road to Serfdom, 1944; Humanitas, 2014). Hayek se referă la regimurile totalitare sau autoritare. Dar regimul pesedist de la noi oare de care este/a fost? Mă întreb.
„Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros și puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăți. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.
În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenței și al educației indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferențiate gusturile și opiniile lor și este cu atât mai puțin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. Un corolar al acestei concluzii este că, atunci când dorim să găsim un grad mai ridicat de uniformitate și similaritate în viziuni, suntem nevoiți să coborâm în zonele cu standarde intelectuale și morale mai scăzute, unde instinctele și gusturile primare «comune» predomină. Aceasta nu înseamnă că majoritatea oamenilor au standarde morale scăzute; înseamnă doar că grupul cel mai numeros de oameni ale căror valori sunt foarte asemănătoare este de găsit printre cei cu standarde neelevate. Cum s-ar zice, cel mai mic numitor comun este acela care unește cel mai extins grup de oameni. Dacă este necesar un grup numeros, suficient de puternic pentru a le impune tuturor celorlalți vederile sale asupra valorilor vieții, niciodată el nu va fi constituit din cei cu gusturi extrem de diferențiate și evoluate, ci din cei care formează «masa», în sensul peiorativ al termenului; cei mai puțin originali și independenți vor fi capabili să încline cu greutatea numărului lor balanța în favoarea idealurilor lor specifice.
Dacă un dictator potențial trebuie să se bizuie însă în întregime pe cei ale căror instincte simple și primare se întâmplă să fie foarte asemănătoare, numărul lor anevoie va conferi suficientă pondere eforturilor lor. El va trebui să le sporească numărul, convertind mai mulți indivizi la același crez simplu.
Aici intervine al doilea principiu negativ de selecție: el va fi în măsură să obțină sprijinul tuturor celor docili și creduli, care nu au convingeri proprii ferme, ci sunt pregătiți să accepte un sistem de valori gata confecționat, numai dacă li se împuie urechile cu el suficient de zgomotos și de des. Cei ale căror idei vagi și imperfect formate sunt ușor de influențat și ale căror pasiuni și emoții sunt grabnic stârnite vor îngroșa astfel rândurile partidului totalitar.
În strânsă legătură cu efortul deliberat al demagogului iscusit, de a strânge laolaltă un corp de susținători omogen și strict coerent, intră în acțiune al treilea și poate cel mai important element negativ al procesului de selecție. Pare să fie aproape o lege a naturii umane faptul că este mai ușor pentru oameni să cadă de acord asupra unui program negativ, asupra urii împotriva unui dușman, asupra invidiei față de cei mai bine situați decât asupra oricărei sarcini pozitive. Contrastul dintre «noi» și «ei», lupta comună împotriva celor din afara grupului par a fi ingredientul esențial în orice crez care va da coeziune unui grup ce se pregătește de o acțiune comună. De aceea, acest mijloc este utilizat întotdeauna de către cei care urmăresc nu doar reunirea de sprijin pentru o politică, ci dobândirea loialității necondiționate a unor mase imense. Din punctul lor de vedere, ura comună are marele avantaj de a le lăsa o mai mare libertate de acțiune decât orice program pozitiv. Ura împotriva dușmanului, fie că este intern, precum «evreul» sau «chiaburul», fie că este extern, pare să fie o armă indispensabilă în panoplia unui lider totalitar.”
(Articol publicat inițial în apr. 2022, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat))
sâmbătă, 27 ianuarie 2024
Cum se va scrie istoria regimului comunist în România?
Îmi aduc aminte cât de mult îmi otrăvea imixtiunea brutală a politicului viața de fiecare zi, atunci, în anii comunismului...
Emisiunile televiziunii unice, în cea mai pare nedigerabile atunci când nu erau de-a dreptul imunde, chiar și înainte de restrângerea, în perioada terminală, a programului la două ore pe zi de „Cântarea României”... Cotidianele dominate de figura dictatorului: discursurile, elogiile, schimburile de telegrame protocolare, vizite te-miri-unde, pozele selectate cu grijă sau trucate... Revistele culturale, din ce în ce mai politizate, mai ales de aniversările cuplului prezidențial, editorialele care rezistau tot mai greu asaltului ideologiei oficiale (aflu abia acum, la dispariția lui Dan Hăulică, cu ce preț rezista revista „Secolul 20”... până către ultimele numere când, și acolo, editorialul a fost îngenuncheat de „elogii”, iar coperta a fost în final maculată cu imaginea mulțimii scoase în stradă întru slăvirea „conducătorului iubit”), eschivele penibile ale puținilor redactori onești pentru a-i aduce cititorului român măcar frânturi din gândirea liberă a Occidentului, în timp ce masa intelighenției urla la unison în haita adulatorilor... Kitsch-ul oribil al pieselor autohtone radiodifuzate și televizate, aproape exclusiv cu șantiere, brigadieri, activiști de partid și ilegaliști... Vitrinele librăriilor invadate de volumele „omagiale”, lozincile grețoase de pe toate străzile, dintre care unele, în faza terminală, păzite de gărzi ale miliției pentru a nu fi distruse de cetățeni... Învățământul politic!... Oare cei din generația de cel mult patruzeci de ani își mai pot imagina cum e să fii obligat, la serviciu, să participi la lecții de îndoctrinare comunistă, de la care să nu te poți eschiva fără a risca stagnarea profesională (în cel mai bun caz) sau concedierea în cazul instituțiilor considerate ideologice (v. Radioul, Televiziunea și altele asemenea)?... Doctoratele care se puteau obține numai cu aprobarea autorităților politice — nu mai vorbesc de alte „demnități”, „onoruri” și recompense!... Delațiunea omniprezentă... Minciuna atotstăpânitoare, statisticile distorsionate și/sau interpretate în mod stupid sau cinic...
Mă gândesc cu tristețe că ar fi posibil ca eu alături de o mână de alți asemenea mie să fi fost dintre puținii care să fi „pus la inimă” presiunea ideologică a regimului...
Am avut un coleg de serviciu (și nu dintre cei săraci cu duhul, ci unul educat, cu „pedigree”), care mi-a spus o dată, franc: Tot ce-mi doresc este mâncare destulă și un pașaport în buzunar. (Pentru cine nu știe: pașapoartele nu se păstrau la purtător — la întoarcerea în țară trebuiau predate de serviciul personal, în cazul salariaților!)...
Mă întreb cu tristețe cum se va scrie (rescrie), peste ani, istoria ceaușismului. Pe baza căror mărturii? Căci, după cum se știe, „nu a existat niciodată o singură istorie și nu va exista niciodată! Istoria se diversifică încontinuu. Nu o să ne ofere nimeni manualul acela definitiv în care toată istoria universală să fie cuprinsă într-o manieră completă și perfect echilibrată” (interviu cu Lucian Boia, în „România literară”, 6, 2004). Nu cumva va fi o enumerare de realizări ale regimului, alături de care mizeriile existențiale resimțite de câțiva „sclifosiți”, ahtiați de confort spiritual, nici să nu conteze? Nu cumva va fi o colecție de performanțe culturale (existente, indubitabil; întrebarea ar fi dacă „în cadrul” regimului, sau „în pofida” regimului!), tehnice, artistice etc., iar restricțiile de tot felul, interdicțiile și pauperitatea populației, chiar numeroasele victime, să fie, toate, contabilizate la rubrica „prețul propășirii”, eventual moderat sau suportabil; tot așa cum un Soljenițîn, tocmai el, victima, a aplaudat la un moment dat industrializarea Uniunii Sovietice de către Stalin?...
Nu știu, orice e posibil...
(Articol scris în aug. 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”)
Emisiunile televiziunii unice, în cea mai pare nedigerabile atunci când nu erau de-a dreptul imunde, chiar și înainte de restrângerea, în perioada terminală, a programului la două ore pe zi de „Cântarea României”... Cotidianele dominate de figura dictatorului: discursurile, elogiile, schimburile de telegrame protocolare, vizite te-miri-unde, pozele selectate cu grijă sau trucate... Revistele culturale, din ce în ce mai politizate, mai ales de aniversările cuplului prezidențial, editorialele care rezistau tot mai greu asaltului ideologiei oficiale (aflu abia acum, la dispariția lui Dan Hăulică, cu ce preț rezista revista „Secolul 20”... până către ultimele numere când, și acolo, editorialul a fost îngenuncheat de „elogii”, iar coperta a fost în final maculată cu imaginea mulțimii scoase în stradă întru slăvirea „conducătorului iubit”), eschivele penibile ale puținilor redactori onești pentru a-i aduce cititorului român măcar frânturi din gândirea liberă a Occidentului, în timp ce masa intelighenției urla la unison în haita adulatorilor... Kitsch-ul oribil al pieselor autohtone radiodifuzate și televizate, aproape exclusiv cu șantiere, brigadieri, activiști de partid și ilegaliști... Vitrinele librăriilor invadate de volumele „omagiale”, lozincile grețoase de pe toate străzile, dintre care unele, în faza terminală, păzite de gărzi ale miliției pentru a nu fi distruse de cetățeni... Învățământul politic!... Oare cei din generația de cel mult patruzeci de ani își mai pot imagina cum e să fii obligat, la serviciu, să participi la lecții de îndoctrinare comunistă, de la care să nu te poți eschiva fără a risca stagnarea profesională (în cel mai bun caz) sau concedierea în cazul instituțiilor considerate ideologice (v. Radioul, Televiziunea și altele asemenea)?... Doctoratele care se puteau obține numai cu aprobarea autorităților politice — nu mai vorbesc de alte „demnități”, „onoruri” și recompense!... Delațiunea omniprezentă... Minciuna atotstăpânitoare, statisticile distorsionate și/sau interpretate în mod stupid sau cinic...
Mă gândesc cu tristețe că ar fi posibil ca eu alături de o mână de alți asemenea mie să fi fost dintre puținii care să fi „pus la inimă” presiunea ideologică a regimului...
Am avut un coleg de serviciu (și nu dintre cei săraci cu duhul, ci unul educat, cu „pedigree”), care mi-a spus o dată, franc: Tot ce-mi doresc este mâncare destulă și un pașaport în buzunar. (Pentru cine nu știe: pașapoartele nu se păstrau la purtător — la întoarcerea în țară trebuiau predate de serviciul personal, în cazul salariaților!)...
Mă întreb cu tristețe cum se va scrie (rescrie), peste ani, istoria ceaușismului. Pe baza căror mărturii? Căci, după cum se știe, „nu a existat niciodată o singură istorie și nu va exista niciodată! Istoria se diversifică încontinuu. Nu o să ne ofere nimeni manualul acela definitiv în care toată istoria universală să fie cuprinsă într-o manieră completă și perfect echilibrată” (interviu cu Lucian Boia, în „România literară”, 6, 2004). Nu cumva va fi o enumerare de realizări ale regimului, alături de care mizeriile existențiale resimțite de câțiva „sclifosiți”, ahtiați de confort spiritual, nici să nu conteze? Nu cumva va fi o colecție de performanțe culturale (existente, indubitabil; întrebarea ar fi dacă „în cadrul” regimului, sau „în pofida” regimului!), tehnice, artistice etc., iar restricțiile de tot felul, interdicțiile și pauperitatea populației, chiar numeroasele victime, să fie, toate, contabilizate la rubrica „prețul propășirii”, eventual moderat sau suportabil; tot așa cum un Soljenițîn, tocmai el, victima, a aplaudat la un moment dat industrializarea Uniunii Sovietice de către Stalin?...
Nu știu, orice e posibil...
(Articol scris în aug. 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”)
Comunism, sau oportunism?
Cine a învins în România, comuniștii sau comunismul?
Într-un interviu recent, întrebat dacă este de părere că în România, după decembrie 1989, a învins comunismul, istoricul Lucian Boia dădea un răspuns tranșant: comunismul a căzut, dar comuniștii, da, au învins. Sensul afirmației este clar: aceiași indivizi care au ocupat funcțiile de conducere ale statului comunist au rămas la conducere, ei sau apropiații lor, parte a clanului, în noul stat capitalist de după ’89... Bun, asta nu-i chiar o noutate.
Amprenta birocrației comuniste
Trebuie să observăm însă că statul comunist nu se definește numai prin deținerea pozițiilor de comandă de către membri ai partidului comunist, și anume de către cei „de vază”. Așa-zisul comunism antrenează totodată o deformare majoră și pe termen lung a mentalităților. Este vorba de mentalitatea cetățenilor, aduși în situația de a le fi aproape imposibil să se smulgă din starea de aservire în care i-a „adâncit” — vorba cântecului național — regimul „comunist” (să punem deocamdată ghilimelele de rigoare). Dar mai ales de mentalitatea autorităților, nărăvite în a se raporta la cetățeni ca la o masă inertă, al cărei unic sens de a exista ar fi să justifice existența birocrației — o birocrație rapace, arogantă și incompetentă. Mentalitatea cetățenilor are desigur o inerție considerabilă. Dar nici mentalitatea birocraților, de care depindem cu toții, nu se schimbă prea repede. Așa se face că am avut de pătimit mulți ani — și încă mai avem — de pe urma excrescențelor, nu neapărat politice, ale vechiului regim. Sigur, este greu de susținut că trăim în prezent într-un stat comunist. Dar amprenta comunismului, cum spuneam, o întâlnim încă, din păcate, la tot pasul. Așa încât nu mi se pare foarte evident că doar comuniștii ca indivizi au pus stăpânire pe România, și că trăim într-un sistem complet reînnoit.
A existat oare comunism?
Să facem însă abstracție de mentalitate. Aș pune întrebarea: care comuniști? Au existat oare, sau există, comuniști, în înțelesul doctrinar al noțiunii? Adică militanți pentru o comunitate în care toate bunurile să aparțină acelei comunități ca întreg, și toți membrii comunității să se bucure de același statut social și economic — conform principiului „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” ? Să fim serioși. În cel mai bun caz, se poate admite că o asemenea societate a existat pentru o scurtă perioadă de timp după instaurarea comunismului sângeros, prin care a trecut fiecare țară din ceea ce s-a numit până mai ieri „lagărul socialist”. Și de care comunismul „așezat” — brejnevismul sau, la fel, ceaușismul — s-a grăbit să se dezică de îndată ce a devenit posibil; dar, desigur, nu restabilind normalitatea, ci înlocuindu-l cu un național-comunism de tip feudal. Fiecare entitate politică sau administrativă — cele două confundându-se de fapt — sau economică (v. marile întreprinderi) a funcționat în acea fază secundă ca o feudă. Fiecare „județeană de partid” și-a subordonat în chip discreționar entitățile inferioare — comitetele de partid și administrațiile —, și s-a lăsat la rândul ei subordonată, la fel de discreționar, entității centrale, „suveranului” comunist. Spre a întregi tabloul, să adăugăm și instituțiile de forță. Securitatea nu a fost, numai ea, brațul înarmat al Partidului Comunist. Brațe la fel de înarmate la dispoziția Puterii au fost și Miliția și Armata. Să nu omitem nici Justiția, care funcționa, la fel de orbește precum îi este efigia, în slujba clicii de la guvernare. Și să nu-mi spună nimeni că această structură a „comunismului” a fost una dintre numeroasele structuri posibile. Că a fost una mutantă față de un tipar al comunismului ideal. Sau că a fost marcată de erori, altminteri evitabile la o a doua încercare. Unica formulă posibilă de comunism este aceea a comunismului represiv. De ce? Pentru că este o formă de guvernare împotriva naturii. Nu mai detaliez.
Dispariția (din vocabular) a oportunismului
Să observăm o curiozitate. Pe vremea comunismului sângeros, de care aminteam, se practica frecvent înfierarea oportunismului, alături de alte vinovății imputate ștabilor comuniști — altminteri simple pretexte pentru a fi eliminați din cursa pentru putere. În timpurile mai apropiate, oportunismul a încetat să fie o culpă. A dispărut pur și simplu din vocabularul directivelor de partid. Oare de ce? Desigur, nu pentru că oportunismul ar fi dispărut. Dimpotrivă. La un moment dat a fost tacit acceptată de către toată lumea ideea că aderarea la Partidul Comunist echivalează cu semnarea unui „pact cu diavolul”. A mai vorbi de oportunism de la acel moment încolo însemna să pomenești de funie în casa spânzuratului. Înscrierea în partid devenise o formalitate. Dar o formalitate indispensabilă pentru a te bucura de o serie de privilegii, la care nu aveai acces prin meritele proprii: prime, alte venituri suplimentare, bunuri și servicii pe sprânceană, călătorii în străinătate, dar mai ales avansare. Nu mai vorbesc de aspirația de a accede la casta privilegiaților — nomenklatura. Că o bună parte din aceste privilegii se dovedeau a fi până la urmă iluzorii pentru cea mai mare parte a membrilor de partid, este o altă discuție, care nu are relevanță pentru argumentația pe care mi-am propus-o.
Solidaritate amorală
Apartenența la Partidul Comunist crea un soi de solidaritate. Apropo: mă tot întrebam prin ce mecanisme se constituie grupurile în general, inclusiv cele dedicate unor cauze lăudabile; dar și, mai recent, cele infracționale organizate. Nu că ar fi fost vorba neapărat de infracționalitate organizată la foștii membri ai Partidului Comunist, dar unul din elementele de coeziune era cu siguranță împărtășirea unei aceleiași „culpe”: compromisul. Oportunismul. În timp ce alții, foarte puțini la număr, cei ce se încăpățânau să refuze compromisul, erau tratați cu dispreț de către mulți dintre membrii de partid, nu de puține ori cu ură și cu violență: ei erau cei „cu ifose”, cei ce aveau „mania sacrificiului”. Gelozie nemărturisită? Foarte probabil. Alții nu intrau în partid pur și simplu din lene și din comoditate, din lipsă de motivație: li se părea prea complicat și prea obositor să se supună regulilor de partid — purgatoriul acceptării, cu interogatorii, verificări, declarații, apoi cu interminabilele — și inutilele — ședințe de partid. Și așa mai departe. Și nici nu aspirau ei la cine știe ce mărire. Pe aceștia membrii de partid îi tratau cu îngăduință.
Arghirofilie
Unora li se părea că au găsit justificări pentru pactul lor cu diavolul. Am întâlnit oameni care spuneau: Intru în partid căci sistemul nu poate fi reformat decât „din interior”. „Avântul” reformator îi părăsea însă mai devreme sau mai târziu și iată-i alăturându-se cuminți mulțimii râvnitorilor la avantaje. Căci asta era comunismul „așezat”: o goană fără sfârșit după avantaje. Vreo ideologie? Niciuna. Zero!... Să ne înțelegem: nu susțin că în partid au intrat doar lichele. Cu puține excepții, au intrat oportuniști. Dar oportunist nu înseamnă neapărat lichea, sau incompetent. Oportunistul este o persoană dominată de ambiție, inteligentă sau nu, competentă sau nu. Și cum ambiția se îndreaptă mai puțin spre împlinirea personală sau spre vreo performanță personală, cât mai curând spre câștig, se poate spune că în societate oportunistul este o persoană ahtiată cu precădere de bani.
Victoria ambițioșilor: simplă permutare
Cei ambițioși tind să se afirme în orice regim. Poate că de aceea impresia istoricului Lucian Boia — și a multor altora — este că în România „capitalistă” de astăzi au învins comuniștii. Este evident că nu a învins comunismul pentru că nu avea cum să învingă ceva ce nu a existat. Problema este că Dumnezeu n-a fost prea inspirat când i-a înzestrat pe oameni cu inteligență, perspicacitate sau spirit întreprinzător, omițând să-i înzestreze întotdeauna și cu onestitate sau caracter. De aici, confuzia. Cei pe care îi vedem astăzi la manete nu sunt foștii comuniști ci ambițioșii tuturor timpurilor și ai tuturor regimurilor. Lor le-a fost cel mai ușor să „schimbe macazul” — pentru că le-au stat în cale prea puține precepte morale. Ieri ocupau poziții de vârf în partidul comunist sau semnau angajamente pentru Securitate, azi nu mai semnează angajamente și ocupă aceleași poziții... unde trebuie. Adică în PSD, cu precădere, dar nu numai. Ieri făceau propagandă pentru ideologia comunistă, azi sunt susținătorii Bisericii Ortodoxe; dacă îi ajută... Dumnezeu să devină ordonatori de credite, pompează bani cu nemiluita în Catedrala Mântuirii Neamului și alte mii și mii de biserici zidite după ’89; și jură cu mâna pe Biblie la învestirea în funcții de înalți demnitari, ba își mai fac și semnul crucii.
Și iată-i, prezenți printre noi, și pe leneșii, pe inactivii de odinioară: ei sunt „nostalgicii” defunctului regim. Și cârtitorii la adresa celui actual.
OQ
Știu că o asemenea schiță, ca aceea pe care am încercat-o mai sus, se pretează la atacuri din partea „relativizatorilor” profesioniști, pe care îi vedem pe la televiziuni, gata să recurgă la orice, inclusiv la Biblie („Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...”) pentru a argumenta că... totul este relativ: mari demnitari comuniști au făcut mult bine celor din jur, securiștii s-au opus KGB-iștilor și au preîntâmpinat vărsarea de sânge și divizarea țării etc. etc., și pe lângă asta, cu toții manifestăm doza noastră de oportunism. Așa este. Oamenii nu pot fi împărțiți, maniheist, în oportuniști de o parte, și onești, generoși, altruiști de cealaltă parte. La fel ca și inteligența, pentru care s-a inventat o scară de apreciere, IQ (Intelligence quotient — altminteri controversată), mă gândesc de ce nu s-ar putea inventa una pentru și oportunism — OQ (Opportunism quotient)? Pe o scară a oportunismului numerotată de la 1 la 10, 1 însemnând oportunism minim, iar 10 oportunism maxim, una e să fii notat cu 1 sau cu 2, sau cu 3, și alta cu 9 sau cu 10, cam pe unde se situează doamna-tovarășă Lucia Hossu–Longin — v. Adevărul, 12.11.2013, sau Pârguța Croitoru, delatoarea lui Gheorghe Ursu; și câți alții.
Da, fiecare dintre noi manifestă doza sa de oportunism. Întrebarea este: unde se situează limita acceptabilului? Unii, mai exigenți, spun: cu toții am fost vinovați pentru dezastrul din regimul trecut. Alții, privind din exterior, spun: cu toții ați fost vinovați. Probabil că cele două ultime variante, pragmatic privind lucrurile, sunt cele valabile. Și totuși...
(Articol scris în oct. 2017 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Într-un interviu recent, întrebat dacă este de părere că în România, după decembrie 1989, a învins comunismul, istoricul Lucian Boia dădea un răspuns tranșant: comunismul a căzut, dar comuniștii, da, au învins. Sensul afirmației este clar: aceiași indivizi care au ocupat funcțiile de conducere ale statului comunist au rămas la conducere, ei sau apropiații lor, parte a clanului, în noul stat capitalist de după ’89... Bun, asta nu-i chiar o noutate.
Amprenta birocrației comuniste
Trebuie să observăm însă că statul comunist nu se definește numai prin deținerea pozițiilor de comandă de către membri ai partidului comunist, și anume de către cei „de vază”. Așa-zisul comunism antrenează totodată o deformare majoră și pe termen lung a mentalităților. Este vorba de mentalitatea cetățenilor, aduși în situația de a le fi aproape imposibil să se smulgă din starea de aservire în care i-a „adâncit” — vorba cântecului național — regimul „comunist” (să punem deocamdată ghilimelele de rigoare). Dar mai ales de mentalitatea autorităților, nărăvite în a se raporta la cetățeni ca la o masă inertă, al cărei unic sens de a exista ar fi să justifice existența birocrației — o birocrație rapace, arogantă și incompetentă. Mentalitatea cetățenilor are desigur o inerție considerabilă. Dar nici mentalitatea birocraților, de care depindem cu toții, nu se schimbă prea repede. Așa se face că am avut de pătimit mulți ani — și încă mai avem — de pe urma excrescențelor, nu neapărat politice, ale vechiului regim. Sigur, este greu de susținut că trăim în prezent într-un stat comunist. Dar amprenta comunismului, cum spuneam, o întâlnim încă, din păcate, la tot pasul. Așa încât nu mi se pare foarte evident că doar comuniștii ca indivizi au pus stăpânire pe România, și că trăim într-un sistem complet reînnoit.
A existat oare comunism?
Să facem însă abstracție de mentalitate. Aș pune întrebarea: care comuniști? Au existat oare, sau există, comuniști, în înțelesul doctrinar al noțiunii? Adică militanți pentru o comunitate în care toate bunurile să aparțină acelei comunități ca întreg, și toți membrii comunității să se bucure de același statut social și economic — conform principiului „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” ? Să fim serioși. În cel mai bun caz, se poate admite că o asemenea societate a existat pentru o scurtă perioadă de timp după instaurarea comunismului sângeros, prin care a trecut fiecare țară din ceea ce s-a numit până mai ieri „lagărul socialist”. Și de care comunismul „așezat” — brejnevismul sau, la fel, ceaușismul — s-a grăbit să se dezică de îndată ce a devenit posibil; dar, desigur, nu restabilind normalitatea, ci înlocuindu-l cu un național-comunism de tip feudal. Fiecare entitate politică sau administrativă — cele două confundându-se de fapt — sau economică (v. marile întreprinderi) a funcționat în acea fază secundă ca o feudă. Fiecare „județeană de partid” și-a subordonat în chip discreționar entitățile inferioare — comitetele de partid și administrațiile —, și s-a lăsat la rândul ei subordonată, la fel de discreționar, entității centrale, „suveranului” comunist. Spre a întregi tabloul, să adăugăm și instituțiile de forță. Securitatea nu a fost, numai ea, brațul înarmat al Partidului Comunist. Brațe la fel de înarmate la dispoziția Puterii au fost și Miliția și Armata. Să nu omitem nici Justiția, care funcționa, la fel de orbește precum îi este efigia, în slujba clicii de la guvernare. Și să nu-mi spună nimeni că această structură a „comunismului” a fost una dintre numeroasele structuri posibile. Că a fost una mutantă față de un tipar al comunismului ideal. Sau că a fost marcată de erori, altminteri evitabile la o a doua încercare. Unica formulă posibilă de comunism este aceea a comunismului represiv. De ce? Pentru că este o formă de guvernare împotriva naturii. Nu mai detaliez.
Dispariția (din vocabular) a oportunismului
Să observăm o curiozitate. Pe vremea comunismului sângeros, de care aminteam, se practica frecvent înfierarea oportunismului, alături de alte vinovății imputate ștabilor comuniști — altminteri simple pretexte pentru a fi eliminați din cursa pentru putere. În timpurile mai apropiate, oportunismul a încetat să fie o culpă. A dispărut pur și simplu din vocabularul directivelor de partid. Oare de ce? Desigur, nu pentru că oportunismul ar fi dispărut. Dimpotrivă. La un moment dat a fost tacit acceptată de către toată lumea ideea că aderarea la Partidul Comunist echivalează cu semnarea unui „pact cu diavolul”. A mai vorbi de oportunism de la acel moment încolo însemna să pomenești de funie în casa spânzuratului. Înscrierea în partid devenise o formalitate. Dar o formalitate indispensabilă pentru a te bucura de o serie de privilegii, la care nu aveai acces prin meritele proprii: prime, alte venituri suplimentare, bunuri și servicii pe sprânceană, călătorii în străinătate, dar mai ales avansare. Nu mai vorbesc de aspirația de a accede la casta privilegiaților — nomenklatura. Că o bună parte din aceste privilegii se dovedeau a fi până la urmă iluzorii pentru cea mai mare parte a membrilor de partid, este o altă discuție, care nu are relevanță pentru argumentația pe care mi-am propus-o.
Solidaritate amorală
Apartenența la Partidul Comunist crea un soi de solidaritate. Apropo: mă tot întrebam prin ce mecanisme se constituie grupurile în general, inclusiv cele dedicate unor cauze lăudabile; dar și, mai recent, cele infracționale organizate. Nu că ar fi fost vorba neapărat de infracționalitate organizată la foștii membri ai Partidului Comunist, dar unul din elementele de coeziune era cu siguranță împărtășirea unei aceleiași „culpe”: compromisul. Oportunismul. În timp ce alții, foarte puțini la număr, cei ce se încăpățânau să refuze compromisul, erau tratați cu dispreț de către mulți dintre membrii de partid, nu de puține ori cu ură și cu violență: ei erau cei „cu ifose”, cei ce aveau „mania sacrificiului”. Gelozie nemărturisită? Foarte probabil. Alții nu intrau în partid pur și simplu din lene și din comoditate, din lipsă de motivație: li se părea prea complicat și prea obositor să se supună regulilor de partid — purgatoriul acceptării, cu interogatorii, verificări, declarații, apoi cu interminabilele — și inutilele — ședințe de partid. Și așa mai departe. Și nici nu aspirau ei la cine știe ce mărire. Pe aceștia membrii de partid îi tratau cu îngăduință.
Arghirofilie
Unora li se părea că au găsit justificări pentru pactul lor cu diavolul. Am întâlnit oameni care spuneau: Intru în partid căci sistemul nu poate fi reformat decât „din interior”. „Avântul” reformator îi părăsea însă mai devreme sau mai târziu și iată-i alăturându-se cuminți mulțimii râvnitorilor la avantaje. Căci asta era comunismul „așezat”: o goană fără sfârșit după avantaje. Vreo ideologie? Niciuna. Zero!... Să ne înțelegem: nu susțin că în partid au intrat doar lichele. Cu puține excepții, au intrat oportuniști. Dar oportunist nu înseamnă neapărat lichea, sau incompetent. Oportunistul este o persoană dominată de ambiție, inteligentă sau nu, competentă sau nu. Și cum ambiția se îndreaptă mai puțin spre împlinirea personală sau spre vreo performanță personală, cât mai curând spre câștig, se poate spune că în societate oportunistul este o persoană ahtiată cu precădere de bani.
Victoria ambițioșilor: simplă permutare
Cei ambițioși tind să se afirme în orice regim. Poate că de aceea impresia istoricului Lucian Boia — și a multor altora — este că în România „capitalistă” de astăzi au învins comuniștii. Este evident că nu a învins comunismul pentru că nu avea cum să învingă ceva ce nu a existat. Problema este că Dumnezeu n-a fost prea inspirat când i-a înzestrat pe oameni cu inteligență, perspicacitate sau spirit întreprinzător, omițând să-i înzestreze întotdeauna și cu onestitate sau caracter. De aici, confuzia. Cei pe care îi vedem astăzi la manete nu sunt foștii comuniști ci ambițioșii tuturor timpurilor și ai tuturor regimurilor. Lor le-a fost cel mai ușor să „schimbe macazul” — pentru că le-au stat în cale prea puține precepte morale. Ieri ocupau poziții de vârf în partidul comunist sau semnau angajamente pentru Securitate, azi nu mai semnează angajamente și ocupă aceleași poziții... unde trebuie. Adică în PSD, cu precădere, dar nu numai. Ieri făceau propagandă pentru ideologia comunistă, azi sunt susținătorii Bisericii Ortodoxe; dacă îi ajută... Dumnezeu să devină ordonatori de credite, pompează bani cu nemiluita în Catedrala Mântuirii Neamului și alte mii și mii de biserici zidite după ’89; și jură cu mâna pe Biblie la învestirea în funcții de înalți demnitari, ba își mai fac și semnul crucii.
Și iată-i, prezenți printre noi, și pe leneșii, pe inactivii de odinioară: ei sunt „nostalgicii” defunctului regim. Și cârtitorii la adresa celui actual.
OQ
Știu că o asemenea schiță, ca aceea pe care am încercat-o mai sus, se pretează la atacuri din partea „relativizatorilor” profesioniști, pe care îi vedem pe la televiziuni, gata să recurgă la orice, inclusiv la Biblie („Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...”) pentru a argumenta că... totul este relativ: mari demnitari comuniști au făcut mult bine celor din jur, securiștii s-au opus KGB-iștilor și au preîntâmpinat vărsarea de sânge și divizarea țării etc. etc., și pe lângă asta, cu toții manifestăm doza noastră de oportunism. Așa este. Oamenii nu pot fi împărțiți, maniheist, în oportuniști de o parte, și onești, generoși, altruiști de cealaltă parte. La fel ca și inteligența, pentru care s-a inventat o scară de apreciere, IQ (Intelligence quotient — altminteri controversată), mă gândesc de ce nu s-ar putea inventa una pentru și oportunism — OQ (Opportunism quotient)? Pe o scară a oportunismului numerotată de la 1 la 10, 1 însemnând oportunism minim, iar 10 oportunism maxim, una e să fii notat cu 1 sau cu 2, sau cu 3, și alta cu 9 sau cu 10, cam pe unde se situează doamna-tovarășă Lucia Hossu–Longin — v. Adevărul, 12.11.2013, sau Pârguța Croitoru, delatoarea lui Gheorghe Ursu; și câți alții.
Da, fiecare dintre noi manifestă doza sa de oportunism. Întrebarea este: unde se situează limita acceptabilului? Unii, mai exigenți, spun: cu toții am fost vinovați pentru dezastrul din regimul trecut. Alții, privind din exterior, spun: cu toții ați fost vinovați. Probabil că cele două ultime variante, pragmatic privind lucrurile, sunt cele valabile. Și totuși...
(Articol scris în oct. 2017 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Tribunal Penal Internaţional pentru Ucraina de Est?
Zeci de persoane dispărute, o groapă comună cu 20 de cadavre descoperită la recucerirea oraşului Slaviansk din mâinile rebelilor separatişti pro-ruşi.
Aştept cu interes înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional pentru Ucraina de Est, după modelul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie — vă mai amintiţi?
Vă mai amintiţi de Slobodan Milošević sau de Radovan Karadžić, de Ratko Mladić sau de Goran Hadžić?
Aştept cu interes descoperirea şi inculparea vinovaţilor din Ucraina... sau din Rusia!...
Hm!...
Implicarea autorităţilor occidentale legate de zona în cauză îmi aminteşte de o veche caricatură a lui Matty Aslan (vi-l mai amintiţi?) — o caricatură în două „secvenţe”; în prima secvenţă, arbitrul, în ring, cu un cap mai înalt decât cei doi pugilişti muscă îi admonestează pentru nerespectarea regulilor: Mă, dacă nu vă băgaţi minţile în cap, vă iau de urechi şi vă scot afară! În a doua secvenţă, acelaşi arbitru în ring cu doi pugilişti super-grei, cu un cap mai înalţi decât el: Dacă nu vă supăraţi, am rugămintea să binevoiţi a respecta regulile boxului.
(Articol scris în iul. 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Actualizare 27 ian. 2024. Acum aproape un an „domnul” Vladimir Vladimirovici Putin a fost acuzat de către Tribunalul de la Haga (Curtea Penală Internațională) de „crima de război de deportare ilegală a populației (copii) și cea de transfer ilegal de populație (copii) din zonele ocupate ale Ucrainei în Federația Rusă” (la fel și „doamna” Maria Alexeievna Lvova-Belova). Nu pentru samavolniciile din regiunile ocupate ale Ucrainei începând de la declanșarea „operațiunii militare speciale” de la 22 feb. 2022 împotriva Ucrainei — pentru „denazificarea” Ucrainei! —, nu pentru distrugerea orașelor, nu pentru sutele de mii de morți; doar pentru deportarea copiilor. Unde e Tribunalul Penal Internațional pentru Ucraina?... Păi nu te duce asta cu gândul la secvența a doua din caricatura lui Matty Aslan?
Aştept cu interes înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional pentru Ucraina de Est, după modelul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie — vă mai amintiţi?
Vă mai amintiţi de Slobodan Milošević sau de Radovan Karadžić, de Ratko Mladić sau de Goran Hadžić?
Aştept cu interes descoperirea şi inculparea vinovaţilor din Ucraina... sau din Rusia!...
Hm!...
Implicarea autorităţilor occidentale legate de zona în cauză îmi aminteşte de o veche caricatură a lui Matty Aslan (vi-l mai amintiţi?) — o caricatură în două „secvenţe”; în prima secvenţă, arbitrul, în ring, cu un cap mai înalt decât cei doi pugilişti muscă îi admonestează pentru nerespectarea regulilor: Mă, dacă nu vă băgaţi minţile în cap, vă iau de urechi şi vă scot afară! În a doua secvenţă, acelaşi arbitru în ring cu doi pugilişti super-grei, cu un cap mai înalţi decât el: Dacă nu vă supăraţi, am rugămintea să binevoiţi a respecta regulile boxului.
(Articol scris în iul. 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Actualizare 27 ian. 2024. Acum aproape un an „domnul” Vladimir Vladimirovici Putin a fost acuzat de către Tribunalul de la Haga (Curtea Penală Internațională) de „crima de război de deportare ilegală a populației (copii) și cea de transfer ilegal de populație (copii) din zonele ocupate ale Ucrainei în Federația Rusă” (la fel și „doamna” Maria Alexeievna Lvova-Belova). Nu pentru samavolniciile din regiunile ocupate ale Ucrainei începând de la declanșarea „operațiunii militare speciale” de la 22 feb. 2022 împotriva Ucrainei — pentru „denazificarea” Ucrainei! —, nu pentru distrugerea orașelor, nu pentru sutele de mii de morți; doar pentru deportarea copiilor. Unde e Tribunalul Penal Internațional pentru Ucraina?... Păi nu te duce asta cu gândul la secvența a doua din caricatura lui Matty Aslan?
Ce a fost „normal” în totalitarism?
Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul... L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi...” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!
Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere... Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.
Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!
Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.
(Articol scris în ian. 2016 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere... Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.
Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!
Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.
(Articol scris în ian. 2016 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
vineri, 26 ianuarie 2024
Asumarea colectivă a trecutului
„...printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toți au păcătuit...”
Scrisoare către Romani, 5.12
În februarie 2000, în cursul unei vizite în Israel, președintele de atunci al Germaniei, Johannes Rau, a spus că își pleacă cu umilință capul în fața celor asasinați în Holocaust în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Rau consideră că este important ca generația tânără să învețe despre trecut. „Cer iertare — a mai spus Rau — pentru ceea ce au făcut germanii, în numele meu și al generației mele, gândindu-mă la copiii și la nepoții noștri, al căror viitor aș vrea să-l văd alături de copiii din Israel.” (People’s Daily, on line, 17 feb. 2000)
Este evident că sentimentul de vinovăție persistă în Germania. Opt ani mai târziu, cancelarul german Angela Merkel, tot într-un discurs rostit în Knesset, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la fondarea Israelului, a cerut scuze statului evreu pentru ororile Holocaustului și a dat asigurări că germanii sunt „rușinați” de cele întâmplate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Tot regrete a exprimat și papa Benedict al XVI-lea, recunoscând, într-o manieră atenuată, să-i zicem, „umbrele” și „crimele nejustificate” care au însoțit evanghelizarea Lumii Noi de către preoții catolici în secolele ale XV-lea și al XVI-lea. „E cu neputință să uităm suferințele și nedreptățile provocate de către colonizatori populației indigene, ale căror drepturi fundamentale au fost deseori călcate în picioare”, a spus papa. (The Sidney Morning Herald — articol de Tracy Wilkinson, 25 mai 2007)
Ce semnificație au toate aceste regrete târzii exprimate de persoane oficiale și ce pot ele schimba? Și mai ales cât de mult implică ele comunitățile în numele cărora au fost exprimate? Altfel spus, se simt oare germanii — toți sau măcar un număr semnificativ dintre ei —, respectiv catolicii, cu adevărat „rușinați” de faptele comise de înaintașii lor?
Întrebările sunt cu atât mai de interes pentru români, în perioada actuală, cu cât societatea românească se confruntă cu câteva provocări în materie. Românii trebuie să accepte (sau nu) că înaintașii lor au fost părtași (sau autori), la începutul anilor ’40, la Holocaust, inclusiv la oribilul masacru de la Odesa din 1941 (care, personal, nu văd cum ar putea fi contestat sau măcar minimalizat). Apoi, românii din ziua de azi trebuie să accepte (sau nu) că regimul comunist a fost unul criminal. Și, în sfârșit, fie că regimul comunist este sau nu considerat criminal, românii trebuie să accepte că a fost un regim care, printre multe altele, a nesocotit în mod brutal proprietatea privată. Drept care foștilor proprietari sau urmașilor acestora trebuie să li se restituie bunurile imobile de care au fost deposedați abuziv. Să observăm că acest din urmă demers implică nu numai participarea morală a cetățenilor de astăzi ci și contribuția lor materială întrucât, după cum se știe, în cazurile în care bunurile confiscate nu pot (n-au putut) fi restituite fizic, foștii proprietari au fost sau urmează a fi despăgubiți în bani. Îmi amintesc de un senator PDSR, pe nume Liviu Maior, fost ministru al învățământului, care declara public, în Parlament, că nu este de acord să contribuie la cheltuielile de despăgubire ale statului pentru că nu se simte cu nimic vinovat de abuzurile comise de vechiul regim.
Poate că senatorul în cauză ar fi trebuit să se abține de la asemenea declarații, dacă nu din alt motiv, măcar din acela că, în calitate de persoană oficială, avea datoria să apară în ochii concetățenilor ca o conștiință publică, responsabilă. Pe de altă parte însă, întrebarea dacă oricare membru al unei comunități trebuie să răspundă pentru fapte reprobabile comise în trecut de către respectiva comunitate este una legitimă. Drept dovadă, au fost mulți aceia care și-au pus-o, în diferite colțuri ale lumii, iar teoretizarea interogației pe această temă s-a concretizat într-o adevărată filozofie a responsabilității.
Și totuși asumarea „se practică”
Un semn că întrebarea cu privire la asumarea colectivă a trecutului este una legitimă este acela că, în multe împrejurări, dincolo de orice teoretizare, „practicăm” efectiv asumarea. În interiorul comunității ne încearcă adesea sentimente de mândrie, de vinovăție sau de rușine că aparținem comunității. De exemplu, ne bucurăm de victoriile echipei naționale de fotbal. Chiar și de amintirea unor victorii din trecutul relativ îndepărtat. Sau: ne rușinăm de faptele reprobabile săvârșite de conaționalii noștri în străinătate. Ne mândrim cu victoriile militare ale voievozilor (și încercăm să negăm sau măcar să atenuăm înfrângerile) sau cu reușitele diplomatice ale iluștrilor noștri bărbați de stat. Prin urmare, de vreme ce ne grăbim să ne asumăm evenimentele pozitive din viața comunității, respectiv a națiunii, cu toate că nu avem niciun merit în producerea lor, mi se pare logic să ni le asumăm și pe cele negative.
De asemenea, refuzul asumării unor evenimente reprobabile din trecut este proba indubitabilă că respectivele evenimente afectează imaginea actuală a comunității în cauză. Să ne amintim, astfel, obstinația cu care oficialii turci de azi și de ieri refuză să admită realitatea genocidului asupra armenilor de acum aproape o sută de ani, din 1915. Sau, recent, reacția lor iritată la știrea că Adunarea Națională din Franța a adoptat în ianuarie 2012 o lege prin care este condamnată negarea genocidului armean. Dacă n-ar exista nicio continuitate dintre evenimentele de atunci și „obrazul” națiunii turce din zilele noastre, de ce ar face-o?
Asumarea trecutului și conștiința „instituțională”
„Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944–1947 și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realitățile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal.” Este ceea a declarat președintele Traian Băsescu într-un discurs rostit în Parlamentul României, pe data de 18 decembrie 2006. „Nu vreau să devin «Președintele care a condamnat comunismul» — a mai spus Băsescu. Vreau numai să fiu șeful unui stat care consideră că această condamnare ține de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut (subl. mea). Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democrației în România și identitatea națională pe un teren curat.” În Parlament, discursul a fost întâmpinat cu proteste vehemente, mult dincolo de limita bunului-simț, din partea câtorva parlamentari extremiști, și cu o aprobare mai mult sau mai puțin tacită a acelor turbulențe din partea opoziției de stânga, care s-a simțit direct vizată — în calitate de continuatoare, firește nedeclarată, a regimului comunist — de discursul președintelui. Dar populația României? Se poate oare afirma că românii s-au regăsit — sau se regăsesc — în discursul anti-comunist al președintelui?
Ce înseamnă de fapt o „conștiință instituțională”? Înseamnă ca el, alesul comunității (parlamentar, președinte etc.), sau cel numit într-o demnitate publică, să considere, atunci când se află în situația de a te pronunța, că reprezintă electoratul nu numai în chestiuni legate de bunăstare ci și în acelea referitoare la conștiința cetățenilor. Ceea ce nu înseamnă neapărat ca el, „purtătorul de cuvânt” al națiunii, să fie în măsură să facă prompt o agregare a conștiințelor individuale. Putem admite însă, cred, că, cel puțin în chestiunile „nepatrimoniale”, sinteza „purtătorului de cuvânt” ar avea șanse să fie mai relevantă decât ar putea rezulta aceasta dintr-un sondaj, să zicem. În definitiv, bunăstarea populației cuprinde și confortul spiritual (liniștea conștiinței), nu? Să mai adăugăm că națiunea care își asumă responsabilitatea faptelor reprobabile din trecut și decide să acorde compensații pentru pierderile suferite și, eventual, pentru suferințele îndurate, transmite un semnal pozitiv — intern și extern — că își asumă continuitatea și că este, deci, o entitate demnă de încredere. În mod similar, Isabelle Baker („To What Extent can we Overcome the ʻBystander Effects’ of Collective Responsibility in Matters of Global Injustice?” Emergent Australasian Philosophers, Vol. 4 No. 1, 2011) este de părere că vinovăția colectivă trebuie acceptată dacă dorim să îmbunătățim sistemul. Altfel spus, aș adăuga, tragerea la răspundere a unui grup întreg pentru vinovăția trecută a unora dintre membrii săi ar putea fi un semn de solidaritate. Iar dacă acea solidaritate nu este suficient de puternică, gestul de a trage la răspundere întregul grup ar putea fi, probabil, un mod de a o consolida. Pe de altă parte, pe plan intern, dacă tot e să punem problema în termeni de reprezentativitate (v. mai sus), asumarea trecutului de către un „purtător de cuvânt” al națiunii, în speță, de către președinte, revine la asumarea unui risc electoral și anume în măsura în care trecutul nu i se pare majorității în mod semnificativ condamnabil.
Oare nu la fel se întâmplă și cu reparațiile de război? Atunci când o țară care a declanșat un conflict și a fost învinsă — cazul Germaniei în Al Doilea Război Mondial, spre exemplu — este obligată la reparații de război, aceasta implică solidaritatea populației cu politica puterii care, declanșând războiul, l-a pierdut, deși la momentul emiterii pretențiilor de reparare, respectiva putere era deja de domeniul trecutului. Într-un asemenea caz asumarea de către populație a erorilor trecutului nici nu mai este pusă în discuție ci impusă.
Controverse și certitudini
Ce înseamnă a-ți asuma faptele reprobabile din trecut? Iată o definiție posibilă: a-ți asuma faptele reprobabile din trecut înseamnă a te plasa — mental — în postura de contemporan al acelor fapte și a încerca sentimentul de regret că nu ai avut reacție împotriva lor. Trebuie să recunosc însă că, pe lângă o anumită doză de subiectivitate, aceasta este o definiție pentru sensul tare al acțiunii. O persoană care gândește astfel este, negreșit, o conștiință. Ceea ce nu-i tocmai cazul comun în cadrul unei populații întregi.
În filozofia responsabilității colective se pune accentul pe intenționalitate (intenții rele) în cazul acțiunilor care au provocat rău. În caz contrar, răul a fost produs, probabil, doar prin comportamentul membrilor grupului. Are importanță nu numai faptul că persoanele dintr-o colectivitate au făcut rău — consideră Jan Narveson („Collective Responsibility”, Journal of Ethics, 6, 2002) —, ci trebuie luată în considerare și libertatea indivizilor de a se distanța de colectivitatea care a făcut rău. Responsabilitatea nu poate fi distribuită asupra celor care s-au opus sau au luptat împotriva acțiunilor sau politicilor reprobabile. Iar Christopher Kutz (Complicity: Ethics and Law for a Collective Age, New York, Cambridge University Press, 2000) este de părere că grupurile din prezent pot fi făcute responsabile de faptele unor grupuri care, acționând în trecut, au provocat rău, dacă există o „suprapunere semnificativă” de intenții, peste ani, între cele două grupuri. Deși Bratman („Shared Cooperative Activity”, Philosophical Review, 101(1), 1992) crede că suprapunerea de intenții nu este suficientă ci trebuie ca indivizii să și interacționeze. Nu — spune Linda Radzik („Collective Responsibility and Duties to Respond”, Social Theory and Practice, 27, 2011) —, este de-ajuns să vedem dacă membri ai grupului din prezent beneficiază sau nu de pe urma nedreptăților comise în trecut pentru ca grupul prezent să fie făcut responsabil. În timp ce Janna Thompson (Taking Responsibility for the Past: Reparations and Historical Injustice, Cambridge: Cambridge University Press, 2002) atrage atenția că una este să beneficiezi de un rău, și alta este să-l fi provocat. Excepția o constituie cazul când cei din prezent contribuie la prelungirea acelui rău. Dacă există dubii cu privire la măsura în care grupurile de persoane ar putea fi făcute responsabile de nedreptăți săvârșite în trecut, în schimb unele entități colective ar putea fi — ca de pildă state, corporații sau culte organizate. În măsura în care sistemele acestora au continuitate în timp.
David A. Crocker (Reckoning with Past Wrongs: A Normative Framework) tratează problema compensațiilor cuvenite victimelor Holocaustului: cap. „Compensations to Victims”. Este amintit un acord semnat în 1999 de două bănci elvețiene — nu însă și de Guvernul elvețian — de creare a unui fond, în valoare de 1,25 mld. de dolari, din care să fie compensate victimele Holocaustului pentru o serie de daune, inclusiv pentru pierderea depozitelor bancare și a polițelor de asigurare, precum și pentru deposedarea averilor de către naziști. Este de asemenea amintit un „fond de compensare” înființat de Guvernul german, în valoare de 1,7 mld. de dolari, finanțat de bănci și alte corporații germane (și, poate, și de Guvern), pentru a-i compensa pe supraviețuitorii Holocaustului, legat de implicarea companiilor germane în deposedarea de averi și în finanțarea și construirea lagărului de concentrare de la Auschwitz, precum și în folosirea muncii forțate. Cancelarul german Gerhardt Schröder a spus că fondul are menirea să împlinească „responsabilitatea morală a firmelor germane în privința unor probleme precum munca forțată, arianizarea și alte nedreptăți comise în timpul regimului nazist”. După cum se poate vedea, atunci când sunt implicate firmele, lucrurile par a fi (aproape) clare: continuitatea unei instituții nepolitice poate fi destul de ușor stabilită. Rămâne doar întrebarea: cum tratăm acele persoane care nu erau nici măcar născute în timpul regimului nazist? Sau al altor regimuri totalitare, aș adăuga.
Karl Jaspers (The Question of German Guilt, New York, Capricorn, 1961) distinge între vinovăția cuiva pentru ceea ce a făcut și vinovăția pentru ceea ce este. Pe aceasta din urmă o denumește „vinovăție metafizică”. „Există solidaritate între oameni ca ființe umane — spune Jaspers —, ceea ce îl face pe fiecare responsabil pentru fiecare greșeală și pentru fiecare nedreptate din lume, mai ales pentru crimele comise în prezența sa sau cu știința sa. Dacă nu fac ceea ce trebuie făcut pentru a le preîntâmpina, sunt și eu vinovat.”
Frază finală pe care o propun drept concluzie la acest articol.
NOTĂ. Citările care nu au link-uri sunt din Stanford Encylopedia of Philosophy.
(Articol scris în feb. 2012 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
joi, 25 ianuarie 2024
A sfinți — verb
A sfinți. 1. Vb. tranz. Acțiunea de face semnul crucii, a rosti cuvinte neinteligibile (în general de către un șarlatan cu atestat de preot), a cădelnița, a stropi pereții cu măturica muiată în apă sfințită (peste care s-a făcut semnul crucii, în preajma căreia s-a cădelnițat sau s-au rostit cuvinte neinteligibile). 2. Vb. intranz. Acțiunea de a obține bani pe de-a moaca de la naivi care cred în absurditatea că un șarlatan cu atestat de preot are darul să sfințească.
(Articol scris în iul. 2010 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
(Articol scris în iul. 2010 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
Timpul copilăriei, timpul maturității. O ipoteză
„La un moment dat al vieții, zilele încep să fugă mai repede. Ca, de pildă, râurile. Curg liniștite și dintr-odată o iau la goană, tot mai tare și mai tare, până ce se prăbușesc în josul cascadei.”
Dino Buzzati
Or, repetitivitatea este consumatoare de timp pentru că însăși operația mentală de plasare a unei situații într-o categorie veche, deja verificată, implică „reparcurgerea” unei felii de timp, suprapunerea unor timpi deja trăiți, pierderea „noutății” timpilor. Iar timpul cu adevărat „nou”, netrăit încă, se împuținează. Probabil că mentalul nostru „contabilizează” drept timp trăit doar ceea ce este nou. Adevărata monotonie se atinge abia la maturitate, chiar și în situațiile cele mai strălucitoare, cu succese notabile în carieră, cu multe aventuri (inclusiv în materie de sex!), călătorii, victorii ș.a.m.d. Fiindcă toate aceste evenimente se reduc în ultimă instanță la un număr restrâns de stereotipii de comportament, de percepție, de trăire. Din ce în ce mai restrâns.
(Articol scris în feb. 2012 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
sâmbătă, 20 ianuarie 2024
Spiridușii iernii
Peste noapte, ninsoarea încremenită
pe evantaiele rugilor
nu departe de stradă,
nu departe de curțile dosnice
Surpriză. Rugii știau —
eu, doar eram nepregătit
În miezul rugilor ninși,
în noaptea surprizelor
Ascunși, spiridușii verii
s-au prefăcut în spiriduși ai iernii
Prima zi de iarnă.
Aș putea să le văd scufiile
cu clopoței de-argint
Dar pentru asta
ar trebui să dau la o parte
ramurile
cu puf de zăpadă
Mă mulțumesc, atunci,
doar cu clinchetul
clopoțeilor
Și, pe aleea-nzăpezită,
mă-ndrept către stradă
Către vârsta a doua.
Și-apoi a treia
Și-apoi...
nu departe de stradă,
nu departe de curțile dosnice
Surpriză. Rugii știau —
eu, doar eram nepregătit
În miezul rugilor ninși,
în noaptea surprizelor
Ascunși, spiridușii verii
s-au prefăcut în spiriduși ai iernii
Prima zi de iarnă.
Aș putea să le văd scufiile
cu clopoței de-argint
Dar pentru asta
ar trebui să dau la o parte
ramurile
cu puf de zăpadă
Mă mulțumesc, atunci,
doar cu clinchetul
clopoțeilor
Și, pe aleea-nzăpezită,
mă-ndrept către stradă
Către vârsta a doua.
Și-apoi a treia
Și-apoi...
marți, 16 ianuarie 2024
Ceauşescu şi ceauşismul: detalii... poate uitate, poate încă nu (VII)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
Reguli socialisteBlocurile fără lift. Locuiam pe vremea aceea în cartierul Colentina, într-un bloc cu zece etaje și o singură scară, cu câte șase apartamente dând în același palier. Cum e și normal (și omenește), proiectantul prevăzuse două lifturi. Doar că între timp începuse „Priceputu’” să vină cu fel de fel de idei de economisire. Așa că unul din cele două puțuri de lift a fost zidit: le-ajunge ăstora un singur lift! Să mai stea și ei s-aștepte dacă se nimeresc prea mulți la un moment dat; că doar nu arde nimic!
Ce să mai spunem de blocurile cu patru etaje! Acestea nu aveau lift încă din proiect. Locuiau pe la etaj oameni suferinzi, cu handicap? Cui îi păsa? Regimul nu ținea cont decât de oamenii activi. Care produceau. Ceilalți? Așa cum tot auzeai prin mijlocele de transport în comun ale socialismului, când câte o bătrână sau un bătrân se clătinau în picioare în vecinătatea locurilor rezervate, ocupate de tineri activi: Ia uite la el! Moartea îl caută pe-acasă, iar lui îi arde să umble cu troleibuzul!
La fel și cu suferinzii și cu handicapații din blocurile cu patru etaje. N-o spuneau derbedeii activi care ocupau cu nesimțire locuri „rezervate” din mijloacele de transport în comun. O spunea statul, cu aceeași nesimțire, căreia nu avea cine să i se opună: sunt neputincioși? Să facă bine să stea pe-acasă!
A trebuit să vină Uniunea Europeană, peste ani, cu regulile ei „capitaliste”, de întrajutorare a persoanelor defavorizate — să li se asigure mobilitatea celor care n-o aveau sau și-o pierduseră; printre altele, rampe de acces, la parter, pentru cei în scaune cu rotile, la intrarea în magazine și în instituțiile publice. Blocurile comuniste de patru etaje au rămas însă fără lift. Pentru generații de-acum înainte.
Restricții la poștă. În anii „de decadență” ai ceaușismului, alte absurdități au venit să se adauge celor cu care populația deja începuse să se obișnuiască. În numele economisirii, pentru plata integrală a datoriei externe — și, trebuie s-o spunem, mai ales pentru ca „poporul” să știe cine-i stăpân —, se instituise o interdicție nouă, aceea de a nu se accepta scrisori/colete loco. Cine dorea să trimită ceva, o scrisoare sau un colet, în același oraș în care domicilia sau se afla trebuia să se deplaseze el însuși la respectiva adresă.
În ce mod se realiza economisirea? În mintea diriguitorilor comuniști, mașina poștei nu se mai deplasa în oraș și deci se economisea benzină. Dar dacă obiectul trebuia să ajungă la destinație (deși nu-i exclus ca autoritățile să fi mizat pe descurajare: ce atâtea trimiteri!), cineva trebuia să se deplaseze la adresa de destinație. Dacă o făcea trimițătorul folosind mașina proprie, se consuma totuși benzină. Dacă trimițătorul folosea mijloace de transport în comun, să zicem că nu se consuma nimic în plus. Și cum adică se realiza o economie? Dar poșta, ca orice entitate economică, nu trebuia să fie interesată să câștige? Cu cât ar fi avut mai multe comenzi, cu atât ar fi câștigat mai mult. Dar nu, legile economiei — de piață sau dirijate — nu contau pentru „Priceputu’”.
Zvonistica secu. Pe la începutul anilor ’80 au fost lansate câteva zvonuri foarte ciudate. Unul dintre acestea, foarte insistent în epocă, a fost că, pe principiul „echității socialiste”, persoanele care dețineau în proprietate apartamente cu un spațiu locativ mai mare decât cel la care le dădeau „dreptul” normativele socialiste aveau să fie evacuate și să primească în schimb apartamente mai mici. Mi-aduc aminte cât de indignat am fost; fiindcă cu zvonurile securistice niciodată nu puteai să fii sigur. Am scris o scrisoare de câteva pagini în care argumentam împotriva prezumtivei măsuri prin eforturile pe care le făceau cei ce alegeau să-și cumpere o locuință (în contrast cu cei ce alegeau de pildă să-și irosească banii pe distracții) și apoi, în urma unui eveniment neprevăzut și nefericit, un divorț spre exemplu, sau un deces, se trezeau în situația de a ocupa un spațiu „în exces”; și după aceea, în urma unui alt eveniment, fericit de astă dată — o căsătorie, să zicem, sau nașterea unui copil —, ce să facă, s-o ia de la capăt cumpărându-și, după alți ani de eforturi și de sacrificii, un alt apartament? Am trimis scrisoarea la Comitetul Central. Bineînțeles că n-am primit niciun răspuns. Cică s-ar fi primit la CC camioane întregi de scrisori! Mă rog...
Un alt zvon care a circulat în aceeași perioadă se referea la crearea unei „zone metropolitane” propriu-zise a Bucureștiului. Noua geografie urbană avea să separe cumva zona centrală, delimitată de un inel median, din care o porțiune, îmi amintesc, era constituită de șoseaua Mihai Bravu–Ștefan cel Mare, de restul orașului. Locuitorii din afara zonei metropolitane centrale aveau să-și piardă calitatea de locuitori ai Capitalei și odată cu asta să-și piardă neprețuitul „buletin de București”.
Nu-mi dau seama ce scop aveau toate acele zvonuri. Care porneau, toate, fără doar și poate, de la o sursă. Care era foarte probabil să fi fost Securitatea. Și de ce? Doar așa, ca să răsufle omul ușurat în momentul când zvonurile aveau să se infirme și să i se pară mai ușor de suportat celelalte nenumărate lipsuri în care trăia? Ca în bancul cu rabinul care îl sfătuiește pe Ițic, care i se plânge de casa prea strâmtă unde locuiește, să-și bage animalele din gospodărie în casă rând pe rând și apoi să le scoată afară dintr-odată? Sau cineva din umbră își propusese încă de pe-atunci să aducă în sfârșit ostilitatea românilor românilor față de regim la un punct critic? Nu vom ști probabil niciodată.
Stăpânul metroului. Din ordinul lui Ceaușescu metroul bucureștean a fost construit inițial fără stația de la Piața Romană, deși era unul din cele mai aglomerate puncte din București. „Priceputu’” se pricepea la toate. Inclusiv la metrou. Partea proastă este că avea și putere. Nelimitată — cum e vorba: dădea din mână și cădeau la pământ cartiere întregi.
Ulterior stația s-a construit totuși: prea era o necesitate Și de aceea arată cum arată: cu zidul tunelului ajungând până aproape de șină, cu peronul de două palme lățime și cu bolți practicate în zid, la limită, pentru accesul călătorilor. Și cu obligația pentru mecanici de a opri trenul într-o anumită poziție pentru ca accesul să fie totuși cât de cât posibil. Nu mai vorbim de apa care șiroiește pe pereți în jos, ca într-o peșteră, din cauza proastei izolații, după zilele cu multe ploi (dar asta e o meteahnă veche de-a constructorilor din acele vremuri)
(Articol scris în feb. 2022 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (VI)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
Piedici. ÎndoctrinareDispariția „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ștampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, și câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuație. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tușieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, și de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poți tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărțile pe care le aveam la acea dată, inventând și un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărți.)
Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceaușescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Și anume unele cu autor greu de depistat. Și atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.
Nu știu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „dușmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii pași care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliție a mașinilor de scris.
Învățământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din Constituția Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viața fiecărui cetățean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi și celor din generațiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înțeleagă cum Partidul Comunist reușise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecințele politicilor sale ci și în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care ești interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central și un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comuniști era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituției!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unitățile militare, miliție și securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar și în secțiile unei întreprinderi — și peste tot înfigea fanionul roșu al posesiunii: „organizația de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securității), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii și echității socialiste”.
Una dintre funcțiile organizației de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învățământul politic”, la care erau obligați să participe, în calitate de cursanți, toți salariații, după programul de lucru. Se țineau „lecții” de învățământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariați, membri de partid de încredere, anume instruiți în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandiști”.
Ce se „preda” la acele așa-zise lecții? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de așa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, și li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.
(Articol scris în nov. 2019 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (V)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
Megalomania de mucava. Rezistența prin legumi-culturăPe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac și să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut și părți frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viața a avut și părți frumoase — doar în măsura în care a reușit să se sustragă regimului.
Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o inițiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toți cetățenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în fața caselor, pe locuri virane (o mulțime, slavă Domnului!), în incinta unor instituții; unde, în treacăt fie zis, angajații — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuție!
O cunoștință mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Și naziștii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor... Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoștinței mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Și cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.
Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceaușescu mi se pare — și mi s-a părut și atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului și să le ofere cetățenilor șansa de a-și petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acțiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii și-au văzut satisfăcut simțul proprietății. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se știe, lipseau de pe piață în cea mai mare parte.
Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenția de la marile și numeroasele frustrări pe care el însuși le crease.
Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri și le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alții au mers până acolo că au pus și porți la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, și-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi și arbuști de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă... Da, mulți au fost fericiți! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Așa că dacă regimul comunist a avut totuși și părți bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.
Statuile de carton ale lui Ceaușescu. Se spunea că nu are „vedere în spațiu”. Nu își putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului și realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să și le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât... o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obișnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în așa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Așa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Așa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în fața magazinului Bucur–Obor, la intersecția dintre șoseaua Ștefan cel Mare și calea Moșilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălțime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braț ridicat în chip victorios, sau cam așa ceva... Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Și totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deși s-ar putea să o fi prins Revoluția în acel loc... Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea și, „expert” în arte plastice, să o placă și să o autorizeze era Ceaușescu. El și nimeni altcineva...
Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozități s-au șters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.
Barem pe protecție antiseismică „confort” II. Construcțiile destinate oamenilor de rând și activităților de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Așa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale și pentru persoane... speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel și blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — și probabil că s-a și mutat — protipendada comunistă...
Diferența între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este și diferența de cheltuieli pentru construcțiile corespunzătoare celor două baremuri.
În decembrie 2006, într-o ședință a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim și criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal și pentru că i-a împărțit pe cetățeni în două categorii. Și din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viață prețuia mult mai puțin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaților regimului.
Bancnotele de cârpă. Pe la sfârșitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piață bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulți ani, care se ferfenițiseră în așa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ți le primească fie pentru că lipseau bucăți din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca niște zdrențe.
Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca și în alți ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpați”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriței care făcea oficiul de casieriță la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfenițite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — și am dat să intru. „Angelica măicuță” a avut însă o reacție furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.
Am avut parte, în același circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul orașului Oradea. Pe ușă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bilețel: vă invităm să predați la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!... Cu ce le schimbau, nu știu. Dar — așa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcație lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!
Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (IV)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
„Jur/Să cresc mare și voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric și pe frig” (din „Jurământul” Șoimilor Patriei)
Frig și întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul șocant de normal al orașului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate și pline de culoare, cu sutele de turiști occidentali care băteau străduțele îngrijite din centrul istoric... Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar și a celor periferice, chiar și a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de rușine când am regăsit străzile localităților din țară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceaușescu înapoi în Evul Mediu... Protecție a cetățeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!
Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea... eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată și înghețată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieșeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriță: peste rochia fără mâneci a trebuit să-și pună un mantou gros de blană...
Îmi amintesc vagoanele înveșmântate iarna în promoroacă, cu țurțuri de gheață atârnând sub șasie, cu flori de gheață la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovație” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeț de... 1 watt. Pas de citește ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ți bagi degetele în ochi!
Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie și umilință era — colac peste pupăză —, un jurământ de credință față de regim. A fost găsit „colacul”:
„LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credință și devotament față de Republica Socialistă România
Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu ............... Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne și externe a partidului și statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuțiile care îmi sînt încredințate, să acționez neclintit pentru întărirea și dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranității, independenței și integrității țării. Jur să respect Constituția Republicii Socialiste România și legile țării, să păstrez cu strictețe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acționez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii și echității socialiste.”
Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are și consecințe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceaușescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur și simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condițiile influenței tot mai puternice exercitate de Gorbaciov și de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilință șirului nesfârșit de umilințe la care era supus românul deja de cel puțin un deceniu și jumătate, de la „instaurarea” ceaușismului.
Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător științific am fost trimis la o secție de miliție, cred că Secția 8, de pe șoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Amenințarea era: fără adeverința că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condițiile în care nu aveam nicio funcție care să necesite precauții speciale — acces la documente secrete sau altceva.
Nu știau ce să mai inventeze pentru a-și desăvârși „lucrarea” de strivire a cetățeanului român. Au mai adăugat și amprentarea.
Spre rușinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: față de milițianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tușieră și apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operații umilitoare de parcă aș fi fost infractor. La care milițianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci și oamenilor cinstiți. Și asta a fost tot.
Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o stațiune balneară, nu aveai nicio garanție că, odată instalat la hotel, îți vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpați avea de cazat un grup de turiști străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiștii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!... Și n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.
(Articol scris în ian. 2016 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)
Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (III)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
Decrete pentru liniștea și fericirea noastră
Interdicție pentru mașini: se anunță viscol în următoarele… 3 luni. Vă mai aduceți aminte de interdicțiile de circulație auto pentru mașinile particulare din cauza viscolului? În 1985 Ceaușescu a interzis circulația auto la 3 ianuarie și a menținut interdicția nu mai puțin de trei luni! În anul următor, circulația autoturismelor a fost interzisă între 6 februarie și 22 martie. Începând din 20 februarie au fost interzise și taxiurile și a circulat zvonul că și numărul ambulanțelor în circulație a fost redus drastic. Motivul oficial: viscolul și evitarea blocajelor pe drumuri! Dacă se poate admite, cu îngăduință, că au existat într-adevăr unele dificultăți de circulație în prima săptămână sau în primele două săptămâni de după instituirea interdicției (nu mai pun întrebarea: de ce nu au fost drumurile deszăpezite?), în schimb în ultimele săptămâni din interval nu numai că șoselele din jurul Bucureștiului erau complet — și de mult — uscate, dar chiar și pe câmp se topise de mult ultimul petic de zăpadă. În ’87 interdicția devenise deja obișnuință: de la începutul lui ianuarie până la 28 februarie. În timp ce în provincie interdicția fusese deja instituită, în București s-a ales varianta o zi da, o zi nu, în funcție de paritatea numărului. Asta până ce interdicția a devenit totală și în București.
Motivul oficial a fost cel pe care l-am amintit. Motivul secret, admis de foarte mulți, a fost economisirea carburantului pentru a satisface ambiția lui Ceaușescu de a plăti rapid și integral datoriile externe. Eu sunt însă convins că adevăratul motiv a fost ca cetățenii Patriei să nu uite cine era stăpânul.
Mașinile la coadă la benzinării. Dar de scumpirile repetate ale benzinei vă mai aduceți aminte? De cozile la pompă de câte doi-trei-zece kilometri la care se așezau șoferii ca să „apuce” benzina la prețul vechi vă aduceți aminte? Dar cum avansau șoferii la coadă împingându-și mașina cu mâna câte zece, câte cinsprezece metri ca să nu își irosească ultimii stropi de benzină din rezervor, vă mai aduceți aminte? (Scuze: pun întrebări cu tonul certăreț al celui indignat că atât de mulți, astăzi, și nu doar vârstnici, prezumtivi amnezici — la I.Q. nu fac nicio referire! — regretă vremea lui Ceaușescu.)
Telemea românească. Reuniune CAER la Bușteni, pe tema: aspectele meteorologice ale poluării mediului. Un delegat polonez auzise de telemeaua de oaie românească și dorea s-o guste... Pentru cei care astăzi clamează normalitatea, dacă nu chiar bunăstarea din vremea „epocii de aur” este probabil de neînțeles rușinea resimțită de un român aflat în situația de a-l aduce pe un coleg din străinătate în fața rafturilor goale dintr-un magazin. A fost un adevărat miracol, în situația dată, ca grupului participanților la reuniune, trecând prin piața micii stațiuni montane, să-i iasă în cale o „ardeleancă” vânzând la o tarabă — caz rarisim — exact produsul tradițional românesc pe care dorea să îl deguste delegatul polonez... Și astfel se întâmpla să se spele pe atunci obrazul țării de rușinea vremurilor.
Lege pentru „tovarășe”. De o asemenea lege ați auzit, nostalgici ai național-comunismului: Legea nr. 29 din 28 octombrie 1977 privind normele de adresare în relațiile dintre cetățenii Republicii Socialiste România?
„Art. 1. – Cetățenii Republicii Socialiste România vor folosi în relațiile de muncă și de serviciu, în raporturile cu unitățile economice, social-culturale, cu organele administrației și celelalte organe de stat, cu organizațiile de masă și obștești, forma de adresare «tovarăș» sau «tovarășă». De asemenea se poate folosi și forma de adresare «cetățean» sau «cetățeană».
Art. 2. – Pentru exprimarea raporturilor dintre unitatea socialistă și membrii colectivului de muncă din acea unitate sau pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activității ori de serviciul sau funcția îndeplinită, noțiunile de «oameni ai muncii» sau «personal muncitor» în loc de «angajați» sau «salariați».”
Îmi aduc aminte de o emisiune de televiziune (pentru acele vremuri nu mai este nevoie să precizez că e vorba de televiziunea publică, întrucât altceva nu exista) în care Sanda Țăranu a rostit la un moment dat (era pe la sfârșitul anilor ’60), toată numai zâmbet, „domnul Cornel Fugaru”! Ehei, ce vremuri! Așa ceva, desigur, nu se putea „torela”! Drept care a ieșit legea de mai sus. Iar câțiva ani mai târziu, la o „Serată muzicală”, invitatul Ioan Grigorescu, luat de val, i s-a adresat realizatorului Iosif Sava, pe un ton de reproș cordial, cu „Domnule Sava”; pentru ca în secunda următoare să-și ia seama corectându-se cu o dublă verbală: „Tovarășe Iosif Sava”! Apropo de Iosif Sava: este omul care a patentat apelativul „stimate”, pur și simplu. Nu tu „tovarășe”, nu tu „domnule”. Ceea ce e totuși de mirare, căci nu se încadrează întrutotul în Legea 29, care admite ca alternativă la „tovarășe”, doar „cetățene”. Atât și nimic mai mult.
Lege pentru interzicerea oricărui împrumut. Legea nr. 3 din 18 aprilie 1989 privind interzicerea creditelor din străinătate.
Marea Adunare Națională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.
Art. 1 – Se interzice organelor de stat, unităților de stat, cooperatiste și obștești, precum și unităților bancare, să contracteze credite din străinătate.
Art. 2 – Nerespectarea prevederilor art. 1 atrage răspunderea persoanelor vinovate, în condițiile prevăzute de lege.
Art. 3 – Orice dispoziții contrare prezentei legi se abrogă.
Președintele Marii Adunări Naționale,
Nicolae Giosan
București, 18 aprilie 1989
Scurt și la obiect! Mai este necesar vreun comentariu?
Aprobare pentru mașina de scris. Cei care aveau mașini de scris n-au uitat, desigur. Poate însă nu se mai cunosc amănuntele. Iată un extras din Decretul nr. 98 din 1983:
ART. 15 — Deținerea mașinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizației eliberate de miliție. Nu pot fi autorizate sa dețină mașini de scris persoanele care, datorită antecedentelor penale sau comportării lor [subl. mea — cine stabilește „comportarea”?], prezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului. Cererea pentru obținerea autorizației se depune la organul local al miliției în a cărui rază teritorială domiciliază solicitantul, care, în termen de 60 de zile, pe baza analizei efectuate, comunică soluția petiționarului. În caz de aprobare a cererii, comunicarea servește celui în cauză la cumpărarea mașinii de scris, titularul fiind obligat ca, în cel mult 5 zile de la dobîndire, să se prezinte la organul local al miliției în a cărui rază teritorială domiciliază, pentru eliberarea autorizației. Valabilitatea comunicării este limitată la termenul menționat în cuprinsul acesteia, care poate fi prelungit, pentru motive justificate. Persoana nemulțumită de modul în care i s-a rezolvat cererea poate face plîngere, în termen de 60 de zile de la primirea răspunsului, la miliția județului, respectiv a municipiului București, în a cărei raza teritorială domiciliază.
ART. 16 — Persoanele fizice care dobîndesc mașini de scris prin donație, moștenire sau în orice alt mod sînt obligate sa solicite obținerea autorizației potrivit prevederilor art. 15. Aceeași obligație revine și persoanelor fizice care dobîndesc mașini de scris în străinătate, termenul de 5 zile curgînd de la intrarea în țara.
ART. 17 — În cazul respingerii plîngerii prevăzute la art. 15 alin. 6, precum și în situația retragerii autorizației, persoanele în cauza sînt obligate ca, în termen de 10 zile de la primirea comunicării organului de miliție, să vîndă sau sa doneze mașinile de scris celor care au dreptul de a le deține ori să le depună la magazinele de consignație în vederea vînzării. Mașinile de scris care nu au putut fi vîndute în termen de un an prin magazinele de consignație, precum și cele radiate din evidența organelor de miliție, ca fiind în stare de nefuncționare, vor fi predate, spre valorificare, unităților socialiste de colectare a metalelor, care sînt obligate să le primească. Persoanele fizice vor preda literele, cifrele și semnele ortografice ale mașinilor de scris, prevăzute în alineatul precedent, organelor locale de miliție.
O treabă migăloasă, asta cu predarea „literelor, cifrelor și a semnelor ortografice”, nu credeți?
Dar vă mai amintiți cum arăta un „test”, pe care posesorul mașinii era obligat să-l dea la miliție, în fiecare an, pentru înregistrarea caracterelor? Pe lângă șirul literelor, mici și mari, și al semnelor diacritice, trebuia reprodus întocmai un anume text. Vi-l mai amintiți?
„Ințeleptul învîrtește de șapte ori limba în gură, înainte de a vorbi. Ce înveți la tinerețe, aceea știi la bătrînețe. A pus bețe-n roate. CUM ITI VEI ASTERNE, ASA VEI DORMI. PARCA TOT II PLOUA SI-I NINGE. VINTUL ATATA FOCUL SI VORBA VRAJBA. CINE DA DIN MIINI NU SE INEACA.
GLUMELE NEVINOVATE SINT CA SAREA IN BUCATE. BATE FIERUL CIT E CALD. LENEA E CUCOANA MARE CARE N-ARE DEMINCARE. SINT GATA. Mîța blîndă zgîrie rău. Kola e un arbore tropical. Warantul este un act comercial. Vorbește excelent românește, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1o, 2o, 3o.
Traducerea - vă reamintim - trebuie să fie literară, nu literală. Cum adică?... Oare nu pot eu înțelege: visez ori sînt treaz? Strig: Bubico! Bubico! unde e băiatul? ... Alerg ... Ce să vezi? Las' să spun eu (către avocat): I-am spus: "Lae, nu face de tine!" Este +25o . 4% = 40%. Ce prevede: 14? Semnele £, $ și & sînt folosite în scrisorile comerciale externe. Besançon. Orléans, Saint L5, Compiègne, Düsseldorf, Köln, Kośice. Adresa purta nr. 78/1966.”
Aș avea o singură curiozitate: cel/cea care a conceput o asemenea frumusețe de text era oare membru/membră al/a Uniunii Scriitorilor? O mai fi oare și astăzi?
Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (II)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
Dar la ce nu se pricepea?!
Uciderea vițeilorSe întâmpla nu, așa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii și a colectivizării forțate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învățător dintr-o familie de țărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiți să ucidă vițeii abia născuți. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligați să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate și să o livreze statului la un preț derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creștere. Ca urmare, asta era soluția pe care o găsiseră: vițelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învățătorul, dar n-avem de ales.”
Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deși apăruseră deja bancuri cu „dispariția agentului termic”, totuși în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorțeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceaușescu puțin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, și uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică și încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situație de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: își puneau pe ei pulovere, paltoane, șaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar așa n-au mai putut rămâne în casă. Și-au făcut deci bagajele și au abandonat locuința, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absența lor, conductele de apă din interior au înghețat, au plesnit, iar mai apoi, la dezghețare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri și văi de parchet umflat de apă.
Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceaușismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuință în locuință, vizând acele locuințele „individuale” care își încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenția lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenția echipelor speciale nu putea fi refuzată.
Totul despre cultură. Ceaușescu știa cum trebuie făcute canalele de irigații, știa cum trebuie construite blocurile (și cum trebuie dărâmate satele), știa cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele și cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc șoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniți purceii de lapte și cum trebuie hrăniți („rațional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa și ce presiune trebuie să aibă aburul (dar și gazul metan), știa cum se tipăresc cărțile, dar și cum se scriu. Știa totul despre cultura cerealelor și a legumelor dar și despre cultura umană. Știa cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru și în film, știa tot. Și dacă încă nu v-am convins cât era Ceaușescu de priceput în toate, vă las să „savurați” secvența de mai jos.
(Articol scris în 2015 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat.)
Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (I)
„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie
Cel mai iubit fiu al poporului: protecție maximă
La început a fost altfel. Pe la sfârșitul anilor ’60 l-am văzut întâmplător pe Nicolae Ceaușescu nevoit să oprească la o barieră, în Câmpina. Se afla într-o mașină oficială, un mercedes negru, fără antemergătoare, fără ambulanță, fără convoi: ce vremuri! Tocmai se lăsa bariera pe Strada Principală — astăzi, bulevardul Carol I —, la intersecția cu calea ferată Câmpina–Telega. Doi securiști au țâșnit din mașina prezidențială când bariera încă nu ajunsese la orizontală, și s-au repezit cu strigăte la cantonier. Cantonierul era o femeie destul de în vârstă, din câte îmi amintesc, probabil în pragul pensionării. Spre cinstea ei, femeia nu s-a lăsat impresionată de strigătele securiștilor și a învârtit manivela până la capăt. Primise semnalul sonor —clopotul de la canton — și își făcea datoria să coboare neîntârziat bariera, fără să admită vreo excepție. I-am văzut pe cei doi securiști întorcându-se cuminți în mercedesul negru, unde Ceaușescu aștepta la fel de cuminte, cu un zâmbet ușor amuzat, ușor jenat. Mașina oficială a rămas la bariera până când a trecut „trenulețul de Telega”.
Trenul prezidențial. Zece ani mai târziu, pe la sfârșitul anilor ’70, plecam împreună cu fiica mea într-o excursie de sfârșit de săptămână, la munte, cu trenul. Încărcaserăm cele necesare într-un rucsac, inclusiv o pătură, s-o așternem la iarbă verde. Ne urcaserăm în tren în Gara de Nord și, gata, ne și vedeam coborând la Bușteni peste vreo două ore. Trenul a oprit însă în gara Ploiești-Vest, și nici că s-a mai clintit de-acolo. Ce se întâmpla? Trenul prezidențial urma să treacă venind de la Sinaia, spre București. Paranoia dictatorului evoluase considerabil între timp. Nu numai șoselele, dar nici calea ferată nu mai erau pentru Nicolae Ceaușescu îndeajuns de sigure. Trenul prezidențial, pe întregul său traseu, trebuia să nu se intersecteze cu niciun tren obișnuit. Staționarea trenului nostru în gara Ploiești-Vest se anunța de durată: ore — poate două, poate trei! Ca de obicei, nimeni nu ne putea da nicio asigurare. Milițieni se agitau pe peronul golit de pasageri, strigând la călătorii din tren să închidă ferestrele. Chiar și trecând în mare viteză prin dreptul trenului staționat nu chiar pe linia alăturată ci la vreo două sau trei linii distanță, riscul pentru „cel mai iubit fiu al poporului” era prea mare dacă vreuna din ferestre rămânea deschisă. Am decis să renunțăm la călătoria cu trenul. Poate mai exista o șansă cu autobuzul. Așa că de la gara Ploiești-Vest am luat un autobuz până la gara Ploiești-Sud, în vecinătatea căreia se afla și autogara. Se făcuse însă prea târziu pentru excursie, așa că autobuzul l-am luat numai până la Câmpina, unde locuiau părinții mei. Acolo s-a încheiat excursia noastră.
Stăpânul șoselelor. Pe vremea aceea România făcea parte din CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizație economică a statelor socialiste, care funcționa pe ramuri. Institutul unde lucram era și el parte în CAER, pe specialitatea protecția mediului. Se organizau reuniuni în diverse capitale, alternativ, cel puțin o dată pe an, se redactau niște protocoale și întreaga activitate se rezuma, practic, la acele hârțoage. Plus distracția: la sfârșitul fiecărei reuniuni, participanților li se organizau mese festive sau excursii. Sau ambele. Și, bineînțeles, fiecare gazdă se străduia să se laude cu minunățiile din țara sa. La sfârșitul unei asemenea întrevederi, ținută la București, s-a organizat o excursie pe un circuit spectaculos: București–Brașov (cu masă festivă la restaurantul hotelului Aro)–Rucăr–Câmpulung–Pitești–București. Numai că undeva pe traseu, probabil în zona Rucărului, autobuzul cu care călătoream (cred că era un Irannational, licență Mercedes, rod al colaborării „reciproc avantajoase” cu Iranul șahului Mohammad Reza Pahlavi) a fost obligat de miliție să tragă pe dreapta. Și acolo a rămas. Motivul „oficial”: exista pericolul să se rostogolească stânci de pe versanți! Motivul real: to’arășu’ fusese undeva în împrejurime, la o partidă de vânătoare, și urma să se întoarcă acasă la București. Când anume? Când îi era voia. Nimeni nu știa exact, dar ideea era că, în orice clipă ar fi dorit-o, trebuia să aibă cale liberă în secunda următoare. La fel ca și în excursia mea ratată, așteptarea se putea prelungi ore întregi. Partea proastă era că delegatul RDG-ului trebuia să ajungă la Gara de Nord în aceeași seară și să ia trenul pentru a ajunge la o altă reuniune, la Sofia, parcă. Drept care neamțul părăsise hotelul și călătorise cu toate bagajele la el. La oprirea autobuzului și în minutele următoare, în echipa românească s-a șușotit asiduu și cu îngrijorare, șeful delegației române s-a sfătuit cu șoferul, șoferul s-a sfătuit cu noi ceilalți, noi ceilalți cu șeful, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună delegaților străini adevăratul motiv pentru care înțepeniserăm cu autobuzul la o margine de șosea, unde exista pericolul rostogolirii de stânci de pe versanți dar nu se vedea niciun versant prin preajmă. Vezi bine că ne simțeam cu toții datori să apărăm reputația țării!... Sar peste detalii: neamțul din RDG a prins trenul în ultimul minut. Dar ce cursă a fost! Ce raliu cu sufletul la gură pe unica autostradă de 100 de kilometri a țării și în continuare pe străzile cufundate în beznă ale Capitalei!... „Cel mai iubit fiu al poporului” trebuie că s-a întors relaxat după partida de vânătoare, fără să fi aflat vreodată câte îngrijorări, câte emoții, stârnise într-un mic grup de români care, într-o împrejurare umilitoare ezitaseră să le mărturisească colegilor străini că fiecare detaliu din viața lor depindea de capriciile dictatorului.
Ani la rând traseul lui Ceaușescu de acasă, de la vila sa de pe malul lacului Floreasca, până la „locul de muncă” de la CC, se golea ca-n palmă de două ori pe zi, o dată la dus și o dată la întors. O armată de milițieni împiedicau orice mașină să treacă și orice trecător să coboare de pe bordură pe carosabil. Și asta nu doar câteva minute. Calea Dorobanților, Piața Romană, Bulevardul General Magheru rămâneau goale zeci de minute, dinainte ca dictatorul să iasă pe poarta vilei sale și până ce ușa cea grea de la CC se închidea în urma sa. Convoiul prezidențial, încheiat de nelipsita ambulanță, avea cale liberă să treacă într-o tăcere mormântală. Pe „cel mai iubit fiu al poporului” nu-l aplauda nimeni din proprie inițiativă.
După asasinarea lui Anwar Sadat de către soldați din garda sa personală, în octombrie 1981, Ceaușescu a dispus ca milițienii care îi asigurau paza de-a lungul traseelor să nu mai primească muniție.
Dar Ceaușescu se temea nu numai să nu fie asasinat. Se temea și de poluare. De aceea a ordonat la un moment dat ca autobuzul 182, care trecea pe bulevardul care astăzi se cheamă Mircea Eliade, oarecum aproape de vila sa de pe malul lacului Floreasca, să fie deviat, din motive de poluare, de la traseul său firesc și direct. Drept urmare, autobuzului i s-a stabilit pe la începutul anilor ’80 un nou traseu prin cartierul Floreasca, pe străzi înguste, și să reintre pe traseul vechi mult dincolo de reședința sa. Traseul a rămas astfel deviat ani de zile, până în 1990.
(Articol scris în 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat.)
vineri, 5 ianuarie 2024
Capcanele timpului infinit
Se zice că un argument în favoarea unui moment de început pentru materie și pentru timp și pentru toate (un eventual „Big Bang”), ar fi următorul: dacă timpul n-ar avea un început, ar fi greu de explicat de ce unele evenimente posibile nu s-au întâmplat încă. Deși au avut la dispoziție tot timpul din lume.
Formularea „unele evenimente” încearcă să evite inadvertența „toate evenimentele”. De ce? Pentru că formularea „toate evenimentele” ar însemna să admitem că avem de a face cu un număr finit de evenimente petrecute într-un interval de timp infinit. (Facem abstracție de dificultatea — majoră — de a imagina un algoritm de „generare” și de „contabilizare” a evenimentelor, care să permită desfășurarea reală a unui experiment mintal.)
Viciul logic însă nu poate fi astfel înlăturat. Să presupunem că formularea „unele evenimente posibile” lasă un număr de evenimente posibile care nu s-au întâmplat în timpul infinit scurs până la momentul actual. Fiind vorba de un timp infinit, rezultă că acele evenimente care nu s-au întâmplat sunt în realitate imposibile. Ceea ce contrazice însăși definiția propusă.
Pe de altă parte, cum mimic nu e veșnic (exceptând — nu-i așa? — Timpul!), toate acele evenimente posibile care ar fi avut tot timpul din lume să apară, ar fi avut tot timpul din lume să și dispară. Așadar, dacă timpul scurs până în momentul actual ar fi fost infinit, azi n-ar mai fi trebuit să existe nimic, inclusiv conștiința noastră care să constate că există sau nu există ceva.
Dar chiar și presupunând, prin absurd, că succesiunea evenimentelor (posibile) nu ar include și dispariția lor, tot ne-am trezi în situația imposibilă că „ultimul” eveniment posibil s-a petrecut până la momentul actual, iar ceea ce urmează — și „trăim” noi în prezent — ar fi un timp fără evenimente. Ceea ce e la fel de absurd.
Nu-i deci de mirare că unii au găsit de cuviință să se descotorosească de timp, postulând că timpul nu-i decât o iluzie și că ecuațiile fundamentale ale fizicii pot fi rescrise fără timp. (Cum? Mă depășește.)
Formularea „unele evenimente” încearcă să evite inadvertența „toate evenimentele”. De ce? Pentru că formularea „toate evenimentele” ar însemna să admitem că avem de a face cu un număr finit de evenimente petrecute într-un interval de timp infinit. (Facem abstracție de dificultatea — majoră — de a imagina un algoritm de „generare” și de „contabilizare” a evenimentelor, care să permită desfășurarea reală a unui experiment mintal.)
Viciul logic însă nu poate fi astfel înlăturat. Să presupunem că formularea „unele evenimente posibile” lasă un număr de evenimente posibile care nu s-au întâmplat în timpul infinit scurs până la momentul actual. Fiind vorba de un timp infinit, rezultă că acele evenimente care nu s-au întâmplat sunt în realitate imposibile. Ceea ce contrazice însăși definiția propusă.
Pe de altă parte, cum mimic nu e veșnic (exceptând — nu-i așa? — Timpul!), toate acele evenimente posibile care ar fi avut tot timpul din lume să apară, ar fi avut tot timpul din lume să și dispară. Așadar, dacă timpul scurs până în momentul actual ar fi fost infinit, azi n-ar mai fi trebuit să existe nimic, inclusiv conștiința noastră care să constate că există sau nu există ceva.
Dar chiar și presupunând, prin absurd, că succesiunea evenimentelor (posibile) nu ar include și dispariția lor, tot ne-am trezi în situația imposibilă că „ultimul” eveniment posibil s-a petrecut până la momentul actual, iar ceea ce urmează — și „trăim” noi în prezent — ar fi un timp fără evenimente. Ceea ce e la fel de absurd.
Nu-i deci de mirare că unii au găsit de cuviință să se descotorosească de timp, postulând că timpul nu-i decât o iluzie și că ecuațiile fundamentale ale fizicii pot fi rescrise fără timp. (Cum? Mă depășește.)
luni, 1 ianuarie 2024
Concertele de Anul Nou de la Viena...
...Cu ochii unui est-european
În fiecare an, pe 1 ianuarie, urmăresc cu aceeaşi încântare concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena, transmis de televiziunea de stat austriacă prin Eurovision.
N-am să uit însă niciodată miracolul transmiterii în direct a acelor concerte în timpul regimului comunist, în întunecaţii ani ’80. Când România se scufundase în beznă, nu numai la figurat ci şi la propriu, când locuinţele rămâneau ore în şir fără lumină, când focul în sobe abia mai pâlpâia din cauza crizei de gaz, când caloriferele stăteau aproape reci cât erau iernile de lungi, când importurile de orice fel ajunseseră o utopie — ei bine, atunci, în aceiaşi ani, concertul de la Viena răsărea la început de an la fel de neverosimil ca o floare în deşert. Lumea spunea că autorităţile îl transmiteau pentru că televiziunea vieneză îl dădea pe gratis. Dar chiar şi aşa... Unii presupuneau că regimul îl tolerează fiindcă era ideologic inofensiv.
Inofensiv?...
Pe 1 ianuarie, la ora amiezii, ecranul se lumina ca o fereastră spre lumea intangibilă de dincolo. Das Neujahrskonzert al Filarmonicii din Viena. Auzeam melodiile care mă fermecaseră de-a lungul copilăriei — Dunărea Albastră, Povestiri din Pădurea Vieneză, Wein, Weib und Gesang, Sânge Vienez, cântate acum în sala Musikverein din Viena. Eu, care nu călătorisem încă niciodată în Vest, vedeam în direct lumina zilei vieneze filtrată magic prin ferestrele înalte ale sălii şi îmi imaginam cum dincolo de ele, sub un soare strălucitor, chiar în clipa aceea, vienezii se plimbă liberi pe străzile curate. Vedeam râurile şi cascadele de flori din sala de concerte — refăcând în imaginaţie, de pe ecranul vechiului meu televizor alb–negru, culorile lor naturale —, toate acele flori aduse acolo numai pentru desfătarea ochiului şi a sufletului, pentru ca oamenii să se bucure de viaţă. Şi iată-i că se bucurau. Îi vedeam pe muzicanţii de pe scenă, destinşi, ba chiar puşi pe şotii, ceea ce era de neconceput în România sălilor de teatru neîncălzite, cu aspect de hrubă. Îl vedeam pe Lorin Maazel dirijând zâmbitor, vesel, bucurându-se de muzică, de fiecare înfloritură muzicală pe care i-o îngăduia atmosfera neconvenţională. Îi vedeam pe spectatori, bărbaţi şi femei, bine îmbrăcaţi, plin de respect unul faţă de celălalt, bucurându-se şi ei sincer, ca nişte copii, de acel dar al Lumii Libere care era Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker. Îi vedeam în final aplaudând în ritmul marşului lui Radetzky, nesiliţi de nimeni, cu feţe senine, într-o lume aflată la antipodul lumii aplaudacilor cu ochii goi de la congresele partidului. Emoţia îmi punea un nod în gât. Mi-i închipuiam pe toţi acei spectatori ieşind de la concert şi întorcându-se fiecare în casa sa îndestulată, încălzită, în mijlocul familiei care putea trăi în normalitate, fără compromisurile mizerabile ale lumii mele.
Nicio propagandă în favoarea Lumii Libere n-ar fi fost — pentru mine cel puţin — mai eficace decât transmiterea acelui concert de Anul Nou de la Viena şi n-ar fi reuşit să ţină mai vie flacăra speranţei că într-o bună zi, poate, cine ştie, frontierele se vor deschide şi pentru noi, oropsiţii din Est, şi lumea lor minunată va deveni lumea noastră.
(Articol scris în 2011)
PS 2024. Oare premierul Karl Nehammer de la Partidul Popular Austriac o fi participând la concert? Dar ministrul de interne Gerhard Karner, tot popular?... Sau te pomenești că n-or fi melomani. Ceva îmi spune că nu sunt.
În fiecare an, pe 1 ianuarie, urmăresc cu aceeaşi încântare concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena, transmis de televiziunea de stat austriacă prin Eurovision.
N-am să uit însă niciodată miracolul transmiterii în direct a acelor concerte în timpul regimului comunist, în întunecaţii ani ’80. Când România se scufundase în beznă, nu numai la figurat ci şi la propriu, când locuinţele rămâneau ore în şir fără lumină, când focul în sobe abia mai pâlpâia din cauza crizei de gaz, când caloriferele stăteau aproape reci cât erau iernile de lungi, când importurile de orice fel ajunseseră o utopie — ei bine, atunci, în aceiaşi ani, concertul de la Viena răsărea la început de an la fel de neverosimil ca o floare în deşert. Lumea spunea că autorităţile îl transmiteau pentru că televiziunea vieneză îl dădea pe gratis. Dar chiar şi aşa... Unii presupuneau că regimul îl tolerează fiindcă era ideologic inofensiv.
Inofensiv?...
Pe 1 ianuarie, la ora amiezii, ecranul se lumina ca o fereastră spre lumea intangibilă de dincolo. Das Neujahrskonzert al Filarmonicii din Viena. Auzeam melodiile care mă fermecaseră de-a lungul copilăriei — Dunărea Albastră, Povestiri din Pădurea Vieneză, Wein, Weib und Gesang, Sânge Vienez, cântate acum în sala Musikverein din Viena. Eu, care nu călătorisem încă niciodată în Vest, vedeam în direct lumina zilei vieneze filtrată magic prin ferestrele înalte ale sălii şi îmi imaginam cum dincolo de ele, sub un soare strălucitor, chiar în clipa aceea, vienezii se plimbă liberi pe străzile curate. Vedeam râurile şi cascadele de flori din sala de concerte — refăcând în imaginaţie, de pe ecranul vechiului meu televizor alb–negru, culorile lor naturale —, toate acele flori aduse acolo numai pentru desfătarea ochiului şi a sufletului, pentru ca oamenii să se bucure de viaţă. Şi iată-i că se bucurau. Îi vedeam pe muzicanţii de pe scenă, destinşi, ba chiar puşi pe şotii, ceea ce era de neconceput în România sălilor de teatru neîncălzite, cu aspect de hrubă. Îl vedeam pe Lorin Maazel dirijând zâmbitor, vesel, bucurându-se de muzică, de fiecare înfloritură muzicală pe care i-o îngăduia atmosfera neconvenţională. Îi vedeam pe spectatori, bărbaţi şi femei, bine îmbrăcaţi, plin de respect unul faţă de celălalt, bucurându-se şi ei sincer, ca nişte copii, de acel dar al Lumii Libere care era Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker. Îi vedeam în final aplaudând în ritmul marşului lui Radetzky, nesiliţi de nimeni, cu feţe senine, într-o lume aflată la antipodul lumii aplaudacilor cu ochii goi de la congresele partidului. Emoţia îmi punea un nod în gât. Mi-i închipuiam pe toţi acei spectatori ieşind de la concert şi întorcându-se fiecare în casa sa îndestulată, încălzită, în mijlocul familiei care putea trăi în normalitate, fără compromisurile mizerabile ale lumii mele.
Nicio propagandă în favoarea Lumii Libere n-ar fi fost — pentru mine cel puţin — mai eficace decât transmiterea acelui concert de Anul Nou de la Viena şi n-ar fi reuşit să ţină mai vie flacăra speranţei că într-o bună zi, poate, cine ştie, frontierele se vor deschide şi pentru noi, oropsiţii din Est, şi lumea lor minunată va deveni lumea noastră.
(Articol scris în 2011)
PS 2024. Oare premierul Karl Nehammer de la Partidul Popular Austriac o fi participând la concert? Dar ministrul de interne Gerhard Karner, tot popular?... Sau te pomenești că n-or fi melomani. Ceva îmi spune că nu sunt.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
(15 iulie 2018) În autobuzul cu care mă întorc acasă, o femeie în vârstă, dar nu foarte, destul de scundă, slabă, purtând o bluză albă, cur...
-
Doar câteva gânduri (fără I.A. nu se mai poate!) Eu : Deci, cum e cu mecanica everettiană?... Eu, experimentator, am un fascicul de electr...