Ce a fost „normal” în totalitarism?

Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul... L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi...” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!

Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere... Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.

Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!

Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.

(Articol scris în ian. 2016 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)