Cum se va scrie istoria regimului comunist în România?

Îmi aduc aminte cât de mult îmi otrăvea imixtiunea brutală a politicului viața de fiecare zi, atunci, în anii comunismului...

Emisiunile televiziunii unice, în cea mai pare nedigerabile atunci când nu erau de-a dreptul imunde, chiar și înainte de restrângerea, în perioada terminală, a programului la două ore pe zi de „Cântarea României”... Cotidianele dominate de figura dictatorului: discursurile, elogiile, schimburile de telegrame protocolare, vizite te-miri-unde, pozele selectate cu grijă sau trucate... Revistele culturale, din ce în ce mai politizate, mai ales de aniversările cuplului prezidențial, editorialele care rezistau tot mai greu asaltului ideologiei oficiale (aflu abia acum, la dispariția lui Dan Hăulică, cu ce preț rezista revista „Secolul 20”... până către ultimele numere când, și acolo, editorialul a fost îngenuncheat de „elogii”, iar coperta a fost în final maculată cu imaginea mulțimii scoase în stradă întru slăvirea „conducătorului iubit”), eschivele penibile ale puținilor redactori onești pentru a-i aduce cititorului român măcar frânturi din gândirea liberă a Occidentului, în timp ce masa intelighenției urla la unison în haita adulatorilor... Kitsch-ul oribil al pieselor autohtone radiodifuzate și televizate, aproape exclusiv cu șantiere, brigadieri, activiști de partid și ilegaliști... Vitrinele librăriilor invadate de volumele „omagiale”, lozincile grețoase de pe toate străzile, dintre care unele, în faza terminală, păzite de gărzi ale miliției pentru a nu fi distruse de cetățeni... Învățământul politic!... Oare cei din generația de cel mult patruzeci de ani își mai pot imagina cum e să fii obligat, la serviciu, să participi la lecții de îndoctrinare comunistă, de la care să nu te poți eschiva fără a risca stagnarea profesională (în cel mai bun caz) sau concedierea în cazul instituțiilor considerate ideologice (v. Radioul, Televiziunea și altele asemenea)?... Doctoratele care se puteau obține numai cu aprobarea autorităților politice — nu mai vorbesc de alte „demnități”, „onoruri” și recompense!... Delațiunea omniprezentă... Minciuna atotstăpânitoare, statisticile distorsionate și/sau interpretate în mod stupid sau cinic...

Mă gândesc cu tristețe că ar fi posibil ca eu alături de o mână de alți asemenea mie să fi fost dintre puținii care să fi „pus la inimă” presiunea ideologică a regimului...

Am avut un coleg de serviciu (și nu dintre cei săraci cu duhul, ci unul educat, cu „pedigree”), care mi-a spus o dată, franc: Tot ce-mi doresc este mâncare destulă și un pașaport în buzunar. (Pentru cine nu știe: pașapoartele nu se păstrau la purtător — la întoarcerea în țară trebuiau predate de serviciul personal, în cazul salariaților!)...

Mă întreb cu tristețe cum se va scrie (rescrie), peste ani, istoria ceaușismului. Pe baza căror mărturii? Căci, după cum se știe, „nu a existat niciodată o singură istorie și nu va exista niciodată! Istoria se diversifică încontinuu. Nu o să ne ofere nimeni manualul acela definitiv în care toată istoria universală să fie cuprinsă într-o manieră completă și perfect echilibrată” (interviu cu Lucian Boia, în „România literară”, 6, 2004). Nu cumva va fi o enumerare de realizări ale regimului, alături de care mizeriile existențiale resimțite de câțiva „sclifosiți”, ahtiați de confort spiritual, nici să nu conteze? Nu cumva va fi o colecție de performanțe culturale (existente, indubitabil; întrebarea ar fi dacă „în cadrul” regimului, sau „în pofida” regimului!), tehnice, artistice etc., iar restricțiile de tot felul, interdicțiile și pauperitatea populației, chiar numeroasele victime, să fie, toate, contabilizate la rubrica „prețul propășirii”, eventual moderat sau suportabil; tot așa cum un Soljenițîn, tocmai el, victima, a aplaudat la un moment dat industrializarea Uniunii Sovietice de către Stalin?...

Nu știu, orice e posibil...

(Articol scris în aug. 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”)