Comunism, sau oportunism?

Cine a învins în România, comuniștii sau comunismul?
Într-un interviu recent, întrebat dacă este de părere că în România, după decembrie 1989, a învins comunismul, istoricul Lucian Boia dădea un răspuns tranșant: comunismul a căzut, dar comuniștii, da, au învins. Sensul afirmației este clar: aceiași indivizi care au ocupat funcțiile de conducere ale statului comunist au rămas la conducere, ei sau apropiații lor, parte a clanului, în noul stat capitalist de după ’89... Bun, asta nu-i chiar o noutate.

Amprenta birocrației comuniste
Trebuie să observăm însă că statul comunist nu se definește numai prin deținerea pozițiilor de comandă de către membri ai partidului comunist, și anume de către cei „de vază”. Așa-zisul comunism antrenează totodată o deformare majoră și pe termen lung a mentalităților. Este vorba de mentalitatea cetățenilor, aduși în situația de a le fi aproape imposibil să se smulgă din starea de aservire în care i-a „adâncit” — vorba cântecului național — regimul „comunist” (să punem deocamdată ghilimelele de rigoare). Dar mai ales de mentalitatea autorităților, nărăvite în a se raporta la cetățeni ca la o masă inertă, al cărei unic sens de a exista ar fi să justifice existența birocrației — o birocrație rapace, arogantă și incompetentă. Mentalitatea cetățenilor are desigur o inerție considerabilă. Dar nici mentalitatea birocraților, de care depindem cu toții, nu se schimbă prea repede. Așa se face că am avut de pătimit mulți ani — și încă mai avem — de pe urma excrescențelor, nu neapărat politice, ale vechiului regim. Sigur, este greu de susținut că trăim în prezent într-un stat comunist. Dar amprenta comunismului, cum spuneam, o întâlnim încă, din păcate, la tot pasul. Așa încât nu mi se pare foarte evident că doar comuniștii ca indivizi au pus stăpânire pe România, și că trăim într-un sistem complet reînnoit.

A existat oare comunism?
Să facem însă abstracție de mentalitate. Aș pune întrebarea: care comuniști? Au existat oare, sau există, comuniști, în înțelesul doctrinar al noțiunii? Adică militanți pentru o comunitate în care toate bunurile să aparțină acelei comunități ca întreg, și toți membrii comunității să se bucure de același statut social și economic — conform principiului „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” ? Să fim serioși. În cel mai bun caz, se poate admite că o asemenea societate a existat pentru o scurtă perioadă de timp după instaurarea comunismului sângeros, prin care a trecut fiecare țară din ceea ce s-a numit până mai ieri „lagărul socialist”. Și de care comunismul „așezat” — brejnevismul sau, la fel, ceaușismul — s-a grăbit să se dezică de îndată ce a devenit posibil; dar, desigur, nu restabilind normalitatea, ci înlocuindu-l cu un național-comunism de tip feudal. Fiecare entitate politică sau administrativă — cele două confundându-se de fapt — sau economică (v. marile întreprinderi) a funcționat în acea fază secundă ca o feudă. Fiecare „județeană de partid” și-a subordonat în chip discreționar entitățile inferioare — comitetele de partid și administrațiile —, și s-a lăsat la rândul ei subordonată, la fel de discreționar, entității centrale, „suveranului” comunist. Spre a întregi tabloul, să adăugăm și instituțiile de forță. Securitatea nu a fost, numai ea, brațul înarmat al Partidului Comunist. Brațe la fel de înarmate la dispoziția Puterii au fost și Miliția și Armata. Să nu omitem nici Justiția, care funcționa, la fel de orbește precum îi este efigia, în slujba clicii de la guvernare. Și să nu-mi spună nimeni că această structură a „comunismului” a fost una dintre numeroasele structuri posibile. Că a fost una mutantă față de un tipar al comunismului ideal. Sau că a fost marcată de erori, altminteri evitabile la o a doua încercare. Unica formulă posibilă de comunism este aceea a comunismului represiv. De ce? Pentru că este o formă de guvernare împotriva naturii. Nu mai detaliez.

Dispariția (din vocabular) a oportunismului
Să observăm o curiozitate. Pe vremea comunismului sângeros, de care aminteam, se practica frecvent înfierarea oportunismului, alături de alte vinovății imputate ștabilor comuniști — altminteri simple pretexte pentru a fi eliminați din cursa pentru putere. În timpurile mai apropiate, oportunismul a încetat să fie o culpă. A dispărut pur și simplu din vocabularul directivelor de partid. Oare de ce? Desigur, nu pentru că oportunismul ar fi dispărut. Dimpotrivă. La un moment dat a fost tacit acceptată de către toată lumea ideea că aderarea la Partidul Comunist echivalează cu semnarea unui „pact cu diavolul”. A mai vorbi de oportunism de la acel moment încolo însemna să pomenești de funie în casa spânzuratului. Înscrierea în partid devenise o formalitate. Dar o formalitate indispensabilă pentru a te bucura de o serie de privilegii, la care nu aveai acces prin meritele proprii: prime, alte venituri suplimentare, bunuri și servicii pe sprânceană, călătorii în străinătate, dar mai ales avansare. Nu mai vorbesc de aspirația de a accede la casta privilegiaților — nomenklatura. Că o bună parte din aceste privilegii se dovedeau a fi până la urmă iluzorii pentru cea mai mare parte a membrilor de partid, este o altă discuție, care nu are relevanță pentru argumentația pe care mi-am propus-o.

Solidaritate amorală
Apartenența la Partidul Comunist crea un soi de solidaritate. Apropo: mă tot întrebam prin ce mecanisme se constituie grupurile în general, inclusiv cele dedicate unor cauze lăudabile; dar și, mai recent, cele infracționale organizate. Nu că ar fi fost vorba neapărat de infracționalitate organizată la foștii membri ai Partidului Comunist, dar unul din elementele de coeziune era cu siguranță împărtășirea unei aceleiași „culpe”: compromisul. Oportunismul. În timp ce alții, foarte puțini la număr, cei ce se încăpățânau să refuze compromisul, erau tratați cu dispreț de către mulți dintre membrii de partid, nu de puține ori cu ură și cu violență: ei erau cei „cu ifose”, cei ce aveau „mania sacrificiului”. Gelozie nemărturisită? Foarte probabil. Alții nu intrau în partid pur și simplu din lene și din comoditate, din lipsă de motivație: li se părea prea complicat și prea obositor să se supună regulilor de partid — purgatoriul acceptării, cu interogatorii, verificări, declarații, apoi cu interminabilele — și inutilele — ședințe de partid. Și așa mai departe. Și nici nu aspirau ei la cine știe ce mărire. Pe aceștia membrii de partid îi tratau cu îngăduință.

Arghirofilie
Unora li se părea că au găsit justificări pentru pactul lor cu diavolul. Am întâlnit oameni care spuneau: Intru în partid căci sistemul nu poate fi reformat decât „din interior”. „Avântul” reformator îi părăsea însă mai devreme sau mai târziu și iată-i alăturându-se cuminți mulțimii râvnitorilor la avantaje. Căci asta era comunismul „așezat”: o goană fără sfârșit după avantaje. Vreo ideologie? Niciuna. Zero!... Să ne înțelegem: nu susțin că în partid au intrat doar lichele. Cu puține excepții, au intrat oportuniști. Dar oportunist nu înseamnă neapărat lichea, sau incompetent. Oportunistul este o persoană dominată de ambiție, inteligentă sau nu, competentă sau nu. Și cum ambiția se îndreaptă mai puțin spre împlinirea personală sau spre vreo performanță personală, cât mai curând spre câștig, se poate spune că în societate oportunistul este o persoană ahtiată cu precădere de bani.

Victoria ambițioșilor: simplă permutare
Cei ambițioși tind să se afirme în orice regim. Poate că de aceea impresia istoricului Lucian Boia — și a multor altora — este că în România „capitalistă” de astăzi au învins comuniștii. Este evident că nu a învins comunismul pentru că nu avea cum să învingă ceva ce nu a existat. Problema este că Dumnezeu n-a fost prea inspirat când i-a înzestrat pe oameni cu inteligență, perspicacitate sau spirit întreprinzător, omițând să-i înzestreze întotdeauna și cu onestitate sau caracter. De aici, confuzia. Cei pe care îi vedem astăzi la manete nu sunt foștii comuniști ci ambițioșii tuturor timpurilor și ai tuturor regimurilor. Lor le-a fost cel mai ușor să „schimbe macazul” — pentru că le-au stat în cale prea puține precepte morale. Ieri ocupau poziții de vârf în partidul comunist sau semnau angajamente pentru Securitate, azi nu mai semnează angajamente și ocupă aceleași poziții... unde trebuie. Adică în PSD, cu precădere, dar nu numai. Ieri făceau propagandă pentru ideologia comunistă, azi sunt susținătorii Bisericii Ortodoxe; dacă îi ajută... Dumnezeu să devină ordonatori de credite, pompează bani cu nemiluita în Catedrala Mântuirii Neamului și alte mii și mii de biserici zidite după ’89; și jură cu mâna pe Biblie la învestirea în funcții de înalți demnitari, ba își mai fac și semnul crucii.
Și iată-i, prezenți printre noi, și pe leneșii, pe inactivii de odinioară: ei sunt „nostalgicii” defunctului regim. Și cârtitorii la adresa celui actual.

OQ
Știu că o asemenea schiță, ca aceea pe care am încercat-o mai sus, se pretează la atacuri din partea „relativizatorilor” profesioniști, pe care îi vedem pe la televiziuni, gata să recurgă la orice, inclusiv la Biblie („Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...”) pentru a argumenta că... totul este relativ: mari demnitari comuniști au făcut mult bine celor din jur, securiștii s-au opus KGB-iștilor și au preîntâmpinat vărsarea de sânge și divizarea țării etc. etc., și pe lângă asta, cu toții manifestăm doza noastră de oportunism. Așa este. Oamenii nu pot fi împărțiți, maniheist, în oportuniști de o parte, și onești, generoși, altruiști de cealaltă parte. La fel ca și inteligența, pentru care s-a inventat o scară de apreciere, IQ (Intelligence quotient — altminteri controversată), mă gândesc de ce nu s-ar putea inventa una pentru și oportunism — OQ (Opportunism quotient)? Pe o scară a oportunismului numerotată de la 1 la 10, 1 însemnând oportunism minim, iar 10 oportunism maxim, una e să fii notat cu 1 sau cu 2, sau cu 3, și alta cu 9 sau cu 10, cam pe unde se situează doamna-tovarășă Lucia Hossu–Longin — v. Adevărul, 12.11.2013, sau Pârguța Croitoru, delatoarea lui Gheorghe Ursu; și câți alții.
Da, fiecare dintre noi manifestă doza sa de oportunism. Întrebarea este: unde se situează limita acceptabilului? Unii, mai exigenți, spun: cu toții am fost vinovați pentru dezastrul din regimul trecut. Alții, privind din exterior, spun: cu toții ați fost vinovați. Probabil că cele două ultime variante, pragmatic privind lucrurile, sunt cele valabile. Și totuși...

(Articol scris în oct. 2017 și publicat inițial pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)