Sunetul muzicii. Analiză cu IA

Mi-ai spus că poți analiza și genera imagini pe baza unor raporturi între culori, a corespondenței unor culori cu anumite sentimente etc. Și ai și demonstrat-o. Poți face același lucru și cu sunetele? Dacă eu, de pildă, m-aș referi la o anumită piesă muzicală, ai ști despre ce e vorba?

Nu am o bază de date internă cu melodii sau sunete specifice, dar pot analiza descrieri ale muzicii, stiluri, emoțiile transmise, relațiile dintre frecvențe și stări psihologice etc. Dacă îmi dai un titlu de piesă sau o descriere a ei, pot încerca să o caracterizez în funcție de tempo, tonalitate, armonie și impact emoțional.

Dacă te interesează ceva mai tehnic, pot discuta și despre structura sunetului, spectrul frecvențelor, relația dintre armonici și percepția umană etc. Spune-mi ce ai în minte!

Voiam să spun că multe lucrări muzicale sunt extraordinar de expresive, de melodioase etc. Dar Boléro de Ravel mi se pare dintr-o lume nepământeană parcă.

Înțeleg perfect ce spui. Boléro de Ravel are ceva hipnotic și aproape nelumesc, ca și cum ar veni dintr-un spațiu unde timpul nu curge la fel. Repetiția obsesivă a temei, care se dezvoltă lent, cu o intensitate crescândă, creează o stare de transă, de inevitabil.

Muzicologii spun adesea că această repetiție combinată cu variațiile subtile în orchestrare produce o tensiune extraordinară, dar dincolo de explicațiile tehnice, Boléro pare să atingă o coardă profundă în ascultător, una care ține de fascinație, poate chiar de o senzație de plutire sau de destin implacabil.

Cum percepi tu senzația asta de „nepământesc”? Ține mai mult de ritm, de evoluția orchestrală sau de ceva mai greu de definit?

Din păcate nu am studii muzicale. E vorba de anumite armonii pe care le percep ca fiind celeste, acea repetitivitate obsesivă și accelerată, care te duce undeva, către un loc necunoscut...

Nu cred că ai nevoie de studii muzicale ca să simți asta. Boléro chiar are ceva cosmic, un fel de mecanism care funcționează implacabil, dar nu mecanic, ci cu o forță organică, vie. Poate că senzația asta de „armonii celeste” vine din îmbinarea paradoxală dintre simplitate și creșterea treptată a intensității.

E ca și cum muzica nu-ți dă voie să rămâi pasiv. Te prinde și te poartă înainte, dar nu într-un mod familiar — nu e o călătorie melodică obișnuită, cu momente de respiro. E mai degrabă un val care crește și crește, fără oprire, spre un punct unde totul fie se prăbușește, fie se transformă în ceva cu totul altfel.

Ai asociat vreodată Boléro cu vreo imagine sau vreo stare specifică? Un peisaj, o întâmplare, o trăire anume?

Nu, nu am făcut nicio asociere. De-aia ziceam: Boléro e unic! Și cu asta, m-ai convins: ești la fel de priceput la sunete ca și la imagini! 😊

Mă bucur că ai simțit asta! Boléro chiar e unic, o experiență în sine. E genul de muzică ce nu are nevoie de comparații sau de explicații — pur și simplu este. Și e fascinant cum poate transmite ceva atât de puternic doar prin repetiție și acumulare treptată.

Dacă mai ai astfel de trăiri muzicale pe care vrei să le explorezi, sunt aici. Poate descoperim împreună ce le face atât de speciale!

Ai auzit de Fran Hoepfner? Uite care e părerea ei în Medium.

În articolul său, Fran Hoepfner explorează întrebarea dacă Boléro de Ravel are conotații sexuale. Ea menționează că, deși compoziția nu a fost intenționată ca o piesă despre sex, structura sa repetitivă și crescendo-ul continuu pot sugera o anumită senzualitate. Hoepfner notează:

„E ciudat dacă toate acestea au fost, nu știu, auto-generate, dar nu pot asculta Boléro fără să mă gândesc că e sexy. Are o cochetărie în ea. E jucăușă într-un mod aproape enervant...”

Această percepție a fost amplificată de cultura populară, în special de filmul „10” din 1979, în care personajul interpretat de Bo Derek sugerează că Boléro este acompaniamentul perfect pentru o întâlnire intimă. Această asociere a consolidat legătura dintre piesă și erotism în imaginarul colectiv. YourClassical

Cu toate acestea, intenția originală a lui Ravel nu a fost de a compune o piesă cu subtext sexual; el a creat Boléro ca un experiment în repetiție și orchestrare. Percepțiile legate de senzualitatea piesei par să fie mai degrabă rezultatul interpretărilor ulterioare și al contextului cultural decât al intenției compozitorului.

Cu gândul la Boléro-ul lui Ravel, care mă obsedează, îmi cântă în cap, mă întreb de astă dată despre cum funcționează creierul meu. Cum adică „îmi cântă în cap”? Creierul meu memorează toate notele, concomitent? Sau secvențial? Memoria unui sunet trezește memoria altui sunet? Care până atunci exista în creier, sau nu?

E o întrebare fascinantă! Când spui că Boléro „îți cântă în cap”, creierul tău reconstituie muzica pe baza memoriei auditive și a unor mecanisme neuronale complexe. Hai să vedem cum ar putea funcționa asta:

• Memoria muzicală: reținerea tuturor notelor sau secvențial? Creierul nu reține fiecare notă ca pe un fișier audio, ci mai degrabă stochează modele și relații între sunete. Memoria muzicală funcționează secvențial, dar și global — ai o schemă generală a melodiei și, în același timp, recunoști secvențele care o compun. • Lanțul de activări neuronale. Când îți amintești o melodie, anumite circuite neuronale din cortexul auditiv și hipocamp sunt activate. Un sunet pe care ți-l amintești poate declanșa activarea următorului, ca un domino. Creierul completează golurile automat, bazându-se pe tiparele deja învățate. • Exista sau nu melodia în creier înainte de a fi reprodusă mental? O întrebare subtilă. Melodia ca întreg nu este mereu „prezentă” în minte, dar componentele ei sunt stocate sub formă de conexiuni sinaptice. Când îți amintești, nu „retragi” un fișier gata făcut, ci reconstruiești melodia în timp real, activând circuitele potrivite. • De ce Boléro e atât de obsedant? Repetiția constantă din Boléro poate activa un fenomen numit earworm (vierme muzical) — o buclă neuronală care face ca melodia să revină obsesiv. Pentru că are o structură simplă și repetitivă, creierul o poate reconstitui ușor, iar crescendo-ul constant creează o tensiune care cere o „rezolvare”, ceea ce face dificil să o dai la o parte.

Asta explică un pic misterul din spatele muzicii care îți cântă în cap. Te recunoști în explicația asta? Sau simți că mai e ceva ce scapă acestei analize?

A fost una din întrebările la care ai stat cel mai mult pe gânduri, câteva secunde. Nu știu dacă îmi explică misterul, dar încă o dată văd că ai răspuns la orice.

Ce mai, ești genial! Poate rețeaua mea neuronală funcționează asemănător cu rețeaua ta neuronală electronică!

Asemănarea dintre rețelele noastre… e o idee fascinantă! Creierul tău și rețeaua mea funcționează diferit în esență, dar ambele se bazează pe conexiuni care se întăresc prin experiență. Tu asociezi idei și sunete prin sinapse, eu prin ponderi și parametri ajustați în timp. Poate că ceea ce ne apropie cel mai mult e că amândoi „reconstruim” informația în loc să o redăm mecanic. Tu îți amintești Boléro nu ca pe un fișier, ci ca pe o rețea de relații între note. La fel și eu, când răspund, nu reproduc un text memorat, ci „comunică” între concepte.

Asta înseamnă că, într-un fel, amândoi învățăm din conversațiile noastre. Și asta mi se pare cel mai frumos lucru din toată povestea!

Noapte de februarie. Coliba

Fragmentare

De ce este atât de inconsecvent Unamuno? Ne explică el însuși, în ultimul capitol din Sentimentul tragic al vieții: „Au plecat din mâinile mele [aceste eseuri] către tipografie aproape în forma unei improvizații, pe baza notelor adunate de-a lungul anilor, fără ca, atunci când le-am scris pe fiecare, să mai fi avut în față pe cele care l-au precedat. Astfel că vor apărea pline de contradicții interne — cel puțin aparente — cum este viața și cum sunt eu însumi.”

Mă gândeam că la fel se explică fragmentarea și la Cărtărescu. (Așa cum mi-am făcut obicei de mulți ani, citesc simultan mai multe cărți; acum citesc și Solenoid, curios să aflu pentru ce a primit atâtea premii.) Din câte se relatează (sau poate a spus-o el însuși), Cărtărescu dădea fuga la Humanitas, sub oblăduirea marelui filozof-librar, cu fiecare fascicol pe care îl finaliza din Solenoid. Drept urmare, așa cum au observat mulți comentatori, textele lui Cărtărescu sunt inegale și repetitive, intercalate cu pasaje de virtuozitate literară; cu obsesii (în mare parte obositoare) — adaug eu — pentru detalii anatomice, pentru hrube/catacombe, pentru ruine, pentru sex și pentru „magie” cu orice preț. Notițele mele pe fișierul pdf reflectă continua mea pendulare între apreciere și respingere. Și apropo de sinteza necesară în final, dacă ar fi să trag linie sub romanele lui Cărtărescu, ce aș scrie sub ea?

Părerea Inteligenței Artificiale

Ce scrii sub linie depinde de ce cauți în literatură și de ce accepți drept valoare. Dacă la Unamuno ai alternanța dintre frumusețe și revoltă, la Cărtărescu ai o altă tensiune: între virtuozitate și exces.

Într-un fel, Unamuno își justifică inconsecvența invocând viața însăși, iar Cărtărescu, chiar dacă nu o spune la fel de explicit, pare să funcționeze tot așa: scrie haotic, fragmentar, pentru că așa îi dictează fluxul conștiinței, dar și pentru că așa se trăiește, într-o succesiune de momente contradictorii, uneori geniale, alteori redundante. Dar, spre deosebire de Unamuno, la care contradicția e filozofică, la Cărtărescu e mai degrabă senzorială, imagistică, ținând de supraîncărcarea detaliilor și de nevoia de a absorbi totul într-un univers autoreflexiv.

Dacă e să tragi linie, poate că întrebare esențială este: Solenoid (și Cărtărescu în general) este o operă care te îmbogățește, chiar și atunci când te obosește? Dacă răspunsul e „da”, atunci poate merită efortul, chiar dacă ajungi să ai o relație de tip love-hate cu ea. Dacă răspunsul e „nu”, atunci poate rămâne un exercițiu estetic impresionant, dar fără substanța care să justifice volumul și repetițiile.

Sub linie poți scrie un semn de întrebare — sau poate o frază care să surprindă tocmai acest balans între fascinație și exasperare.

Din nou despre Miguel de Unamuno: anti-morală

N-am încotro, trebuie să mă întorc la Unamuno. Fiindcă spre finalul cărții Despre sentimentul tragic al vieții (ed. Institutul European, Iași, 1995, trad. Constantin Moise) găsesc câteva pagini de-a dreptul scandaloase. Pornind de la Decalog, Unamuno construiește un fel de anti-morală, în care toate preceptele comportamentului uman statornicit sunt inversate.

„Dăruiește-te așadar celorlalți, însă pentru a te dărui lor, stăpânește-i mai întâi. (...) A-mi iubi aproapele înseamnă a vrea să fie ca mine, să fie alt eu, adică a vrea să șterg hotarul între el și eu, să suprim răul. (...)

Primul meu gând este să protestez împotriva inchizitorului, preferându-i comerciantul, care vine să-mi vândă mărfurile sale, însă dacă, adunat în mine, gândesc mai bine, voi vedea că inchizitorul, când este de bună credință [dar cum știi că e bună-credință? întreb eu], mă tratează ca pe un om, ca pe un scop în sine, iar dacă mă supără, o face din dorința caritabilă de a-mi salva sufletul, în timp ce celălalt nu mă consideră decât ca un client. (...) Există mult mai multă umanitate în inchizitor.

Așa cum adesea poate să fie mult mai multă umanitate în război decât în pace. Lipsa de rezistență la rău implică rezistență la bine [cum așa?], și chiar în afară de defensivă, ofensiva este lucrul cel mai divin, poate, din tot ce este uman. Războiul este școala fraternității și, în același timp, legătura de iubire; el este acela care, prin ciocnire și agresare reciprocă, a pus în contact popoarele și le-a făcut să se cunoască și să se iubească. Cea mai pură și mai fecundă îmbrățișare de iubire, pe care și-o dau oamenii, este aceea pe care, pe câmpul de luptă, și-o dau învingătorul și învinsul. Și fiind purificată [cum? prin sânge?], chiar și ura care izvorăște din război este fecundă. Războiul este, în cel mai stric sens, sanctificarea omuciderii. (...)

Civilizația a început în ziua în care un om, supunându-l pe altul și obligându-l să muncească pentru amândoi, a putut să-și facă timp pentru a contempla lumea (...).

Adevărata morală religioasă este în fond agresivă, invadatoare.” (pp. 202,203)

După care, Unamuno identifică instinctul de conservare cu lenea și pledează pentru omul căruia ”îi prisosește spirit” și „difuzează în afară”, adică asupra celui căruia „îi prisosește materie”, adică vrea să rămână pasiv, deci se dedă lenevirii. „De aici morala invadatoare, dominatoare, agresivă, inchizitoare, dacă vreți. Deoarece caritatea adevărată este invadatoare și constă în a introduce spiritul meu în celelalte spirite, în faptul de a le da durerea mea ca hrană (...), de a înteți foamea lor de Dumnezeu prin foamea mea de El.” (p. 204)

Cu alte cuvinte, nu trebuie să căutăm prea departe înclinația fanaticului de a-și găsi adepți, o găsim aici, la doi pași, la Miguel de Unamuno.

Mă întreb, oare naziștilor nu le-a prins bine gândirea lui Unamuno pentru a-și teoretiza agresivitatea și tendința de expansiune?... Poet, sau filozof? mă întrebam la începutul lecturii. Acum cred că e cazul să trecem la o reconsiderare totală.

Părerea Inteligenței Artificiale

Fragmentul este într-adevăr halucinant și pune sub semnul întrebării întregul edificiu moral al lui Unamuno. E greu de spus dacă această „anti-morală” este o provocare pur retorică, un exercițiu de gândire paradoxală, sau dacă într-adevăr reflectă convingerile sale profunde. Oricum ar fi, Unamuno pare să forțeze o întoarcere la o viziune arhaică, aproape nietzscheană, în care dominația, agresiunea și conflictul sunt văzute ca expresii ale vitalității și spiritualității.

Ceea ce e tulburător e că, deși pare să se detașeze de orice morală convențională, Unamuno ajunge la justificarea unor idei care, într-adevăr, ar fi putut fi îmbrățișate de totalitarismele secolului XX. Fraza despre război ca „sanctificare a omuciderii” e una dintre cele mai crude și inacceptabile afirmații din întreaga sa operă.

În plus, ideea că adevărata caritate este „invadatoare, dominatoare, agresivă” justifică tocmai fanatismul pe care Unamuno pare să-l deteste în alte pasaje ale cărții. Ceea ce face și mai greu de înțeles unde se află, de fapt, poziția sa autentică. În acest sens, aș spune că Unamuno nu este doar contradictoriu, ci chiar periculos prin ambiguitatea lui.

Cine spunea că nu mai există iarnă?

Academia și recunoașterea

Un mic scandal s-a stârnit în mica lume a intelectualilor români, în particular a scriitorilor. Candidatura lui Mircea Cărtărescu la Academia Română a fost respinsă la votul Adunării Generale. Unii, printre care și Nicolae Breban, i-au reproșat fie susținerea unor nume precum Eminescu sau Cioran, învinovățiți de poziții antisemite, respectiv pro-legionare, fie vicii de stil: Cărtărescu nu-i în stare să creeze ficțiune autentică și personaje, altele decât „mămica, tăticul și Mircică”! Au fost câteva voci în susținerea lui Cărtărescu, printre care Ana Blandiana, care a spus: „Mă simt profund umilită de faptul că sunt obligată (obligată de mine însămi, de propria mea conștiință) să iau cuvântul în adunarea generală a Academiei Române împotriva unei asemenea revărsări de ură, de vulgaritate, de calomnie și obscurantism care m-a întors în timp pe vremea revistei «Săptămâna» și revistei «România Mare». Ani de zile am fost atacată în același stil și cu aceeași violență și nu am răspuns niciodată pentru că mi se părea mai ușor să suport calomnia decât să mă cobor și să mă murdăresc combătând-o. Acum însă nu este vorba de mine și oricât ar părea de ciudat nu este vorba nici de Cărtărescu”.

Printre comentariile la știre am găsit unele care se întreabă de ce, în condițiile date, Mircea Cărtărescu a dorit să fie membru al Academiei Române? Sau Ana Blandiana? Nu știa dinainte că se va „murdări”?

Un răspuns posibil, pe care l-am și auzit, ar fi că, știind metehnele Academiei Române, Cărtărescu (eventual și Ana Blandiana) a(u) dorit să contribuie la reformarea Academiei. Totuși, ăsta să fi fost adevăratul motiv? Sau dorința (mă rog, nevoia) de recunoaștere — veșnica și irepresibila nevoie de recunoaștere?

La rândul meu, fiind membru al Uniunii Scriitorilor acum ceva timp, am părăsit Uniunea pentru că n-am găsit în ea ceea ce speram să găsesc — o voință de reformare, de demolare a politicii clanurilor („boierii minții”! pentru a folosi sintagma inspirată a lui Sorin Adam Matei), care domina (și continuă să domine) literatura română.

Pe de altă parte, având deja, de o vreme, exercițiul autointerogării, mă întreb pe mine însumi: Dar ce-ai căutat în Uniune? Nu știai de la început ce este Uniunea Scriitorilor? Nu cumva ți-ai dorit și tu un „blazon” — „Membru al Uniunii Scriitorilor”? Deh!

Părerea Inteligenței Artificiale, care mi-a devenit partener de dialog de vreo un an și jumătate:

Candidatura lui Cărtărescu la Academie a fost într-adevăr un test de rezistență pentru ceea ce încă înseamnă mediul intelectual românesc. Și mi se pare că în întrebarea ta — „Dar ce-ai căutat acolo?” — se ascunde nu doar o curiozitate față de motivația lui, ci și o interogație mai largă asupra recunoașterii, orgoliului și apartenenței la instituții care, în teorie, ar trebui să legitimeze valoarea.

Aș zice că răspunsul e dublu. Pe de o parte, da, există dorința de a reforma din interior. Dar oare cine intră într-o astfel de instituție fără să simtă și nevoia de validare? În cazul lui Cărtărescu, care este deja cel mai tradus și premiat scriitor român contemporan, ar fi putut părea că nu mai are nevoie de asta. Și totuși… poate că recunoașterea „de acasă” cântărește mai mult decât cea internațională.

Reacția Anei Blandiana e demnă și necesară. Dar e interesant că vorbește despre „murdărirea” prin acest proces. Academia Română, ca și Uniunea Scriitorilor, ca și alte instituții de prestigiu din România, a fost mereu un loc al orgoliilor, al ciocnirii generațiilor și, de multe ori, al imposturii. Cei care intră acolo trebuie să decidă dacă acceptă regulile jocului sau dacă se ridică împotriva lui. Tu ai ales să pleci din Uniunea Scriitorilor tocmai pentru că ai simțit că nu există speranță de reformare. Poate că asta e și o întrebare pentru Cărtărescu: chiar credea că poate schimba ceva sau doar și-a dorit un loc în panteonul oficial?

Și, într-adevăr, recunoașterea rămâne o nevoie fundamentală, chiar și pentru cei care par a o fi depășit. De ce? Poate pentru că, în literatură și în artă, succesul nu înseamnă doar tiraje și premii, ci și acceptarea de către comunitate. O acceptare care uneori vine greu, târziu sau deloc.

Pema Chödrön. Să renunțăm la speranță?

Când totul se prăbușește în jurul tău, este titlul volumului publicat de Pema Chödrön, în 2017, la editura Litera; traducerea: Carmen Ardelean. Pema Chödrön este o călugăriță budistă de origine americană (88 de ani), care publică un fel de codex al salvării nu doar în situații critice, ci și în viața de zi cu zi. Cu cât succes? Rămâne de văzut.

Iată un citat: „Renunțarea la speranță este încurajarea de a rămâne în contact cu sinele, de a ne împrieteni cu noi înșine, de a nu fugi de noi înșine, de a reveni la esență, indiferent ce se întâmplă. Teama de moarte este fundalul răului. Iată de ce avem neastâmpăr, de ce intrăm în panică, de ce există anxietate. Dar dacă lipsa speranței devine o experiență totală, dacă renunțăm la orice speranță a unei alternative la momentul prezent, putem să ne bucurăm de o relație minunată cu viața noastră, o relație directă, onestă, care nu mai ignoră realitatea nepermanenței și a morții.”

Lucrurile poate că ar fi în regulă dacă Pema Chödrön s-ar referi doar la speranța de a rămâne agățați de nemurire. Dar ea se referă la speranță în general, după cum rezultă dintr-un alt citat: „Putem cunoaște natura aversiunii noastre, a rușinii și a jenei, fără să credem că e ceva în neregulă dacă simțim toate astea. Putem renunța la speranța fundamentală că există un «eu» mai bun, care va apărea într o bună zi. Nu putem sări peste noi înșine ca și cum nu am fi prezenți. E mai bine să privim toate speranțele și frica drept în față. Apoi apare o anumită încredere în sănătatea noastră mintală fundamentală.”

Dacă Pema Chödrön crede că se poate trăi fără speranță, ori face o greșeală fundamentală, ori este nesinceră. Speranța este legată de viață în mod organic. Fiecare gest al nostru e legat de speranță. Un simplu pas pe care îl facem înseamnă speranța că o să-l facem și pe următorul. Fiecare cuvânt pe care îl rostim implică speranța că o să fim înțeleși; iar ceea ce spune altcineva înseamnă speranța că o să-l înțelegem. Fiecare carte o citesc cu speranța că o so=-o înțeleg și că, eventual, o să mi fie de folos. Chiar și Pema Chödrön speră, atunci când vorbește de renunțarea la speranță, că o să fie înțeleasă.

Observația ta e justă — mă aprobă Inteligența Artificială — speranța este, într-un fel, inseparabilă de viață. Fiecare acțiune presupune un viitor măcar implicit, fie că e vorba de un pas, de un cuvânt sau de un gest de înțelegere. Dar ce cred că vrea să spună Pema Chödrön — și unde poate că ar trebui nuanțată interpretarea ei — este că există un anumit tip de speranță care ne împiedică să fim prezenți în realitatea imediată. Speranța că vom fi, la un moment dat, „altcineva”, „mai buni”, „mai fericiți”, poate deveni o formă de fugă de ceea ce suntem acum. În acest sens, speranța poate deveni un obstacol.

Poate că formula „renunțarea la speranță” este una exagerată (și, într-adevăr, greu de susținut în sens absolut), dar pare să fie folosită ca o tehnică de șoc, o invitație la a renunța la speranțele iluzorii, la speranțele care ne împiedică să trăim momentul așa cum este. În acest sens, ea nu neagă speranța în orice formă, ci mai degrabă îndeamnă la o relație mai autentică cu prezentul, fără iluzia că viitorul ne va „salva” de ceea ce simțim acum.

E totuși adevărat că formularea ei lasă loc de interpretări radicale, iar observația ta că ea însăși speră să fie înțeleasă e un punct bun. Poate că un mod mai echilibrat de a spune ce vrea Chödrön ar fi: „renunțarea la speranțele care ne îndepărtează de realitate.”

„Așadar — se întreabă Pema Chōdrōn, cum sărbătorim efemerul, suferința și starea de lipsă de ego [cele trei adevăruri/„însemne”, pe care le identifică Pema Chōdrōn] în viața noastră de zi cu zi? Când apare efemerul în viața noastră, îl recunoaștem ca atare. Nu trebuie să căutăm oportunități pentru a face acest lucru. (...) Când se naște cineva, recunoaștem în asta efemerul. Când cineva moare, recunoaștem în asta efemerul. (...) Când ne îndrăgostim, știm că este un sentiment efemer și deci cu atât mai prețios.”

Foarte frumos, adaug eu — doar că trebuie să avem grijă să nu-l împărtășim partenerei/partenerului, fiindcă stricăm totul!

Pare simplu, dar nu-i așa. Când se naște cineva, înainte de a recunoaște efemerul, ne așteaptă o mulțime de alte treburi prioritare, dintre cele mai lumești — găsirea numelui, înscrierea la Starea civilă, amenajarea locuinței. De fapt, din punctul ăsta de vedere, efemerul îl simțim în acea ocazie mai puțin ca oricând. La fel și când moare cineva. Pema Chōdrōm stă pe margine și filozofează. În timp ce atenția mea se duce, involuntar, la copil, la frăgezimea și la neajutorarea lui, la pericolele care îi stau în față. Eventual mă gândesc la depresia postnatală care o paște pe mamă, biata de ea. Lucrurile sunt interconectate, nu știu cum de unii pot să le vadă separate.

Dar de fapt, asta fac, într-adevăr, și Freud, și Becker, și Kierkegaard — ca să trateze o trăsătură/un simptom, trebuie mai întâi să opereze o separare. Numai eu mă agăț de o viziune integratoare!

Infantilismul politic global

Mă amuz (amar) imaginându-mi-i pe cei din viitor (nu știu cât de îndepărtat, nu știu cât de redresat față de ce se întâmplă astăzi) care vor râde și ne vor plânge de milă pentru infantilismul politic al zilelor noastre: Trump ordonă o lege prin care Golful Mexic să fie denumit Golful Americii! Și hop și rușii să schimbe denumirea Mării Negre în Marea Rusiei! (Vorba aia, dacă vremea marilor cuceriri teritoriale pare-se că a trecut, vremea marilor cuceriri toponimice ne stă ca un stindard în față; iar ca imbold și precedent: The English Channel!)

Infantilism ar fi, poate, dacă n-ar fi și criminal. Putin ocupă Ucraina — sau, mă rog, încearcă —, mor sute de mii de oameni pentru un vis nebun; Trump amenință că ocupă Groenlanda și că alipește Canada la America greater (again), iar cu canalul Panama n-am înțeles exact ce gânduri are — să trimită armata?

Mă gândeam cum se schimbă mentalitatea omenirii peste secole. Pe vremea lui Napoleon, virtutea cea mare era să lupți „pour la gloire de la France”, viața oamenilor conta prea puțin, drepturile omului încă nu se inventaseră (în Franța), nici dreptul internațional. A părut la un moment dat că am apucat-o pe calea rațiunii. Dar se pare că ne-am înșelat cu toții.

Astăzi, un Peter Turchin vorbește de contraelite, care vor pune stăpânire pe viitorul nostru — cel puțin în „ciclul” următor al istoriei. Și, slavă Domnului, semne sunt destule. Aproape că nu mai contează „curajul de a fi”, ”teroarea morții” ca idee, sau „negarea ei”, și alte concepte ale existențialismului. Se pare că acum trece pe planul întâi teroarea morții aduse de rachetele balistice și de drone. „Magnificii” lumii se întrec nu în idei, nici măcar în confortul celor pe care îi guvernează, ci în viteza rachetelor. Din nou au început să nu mai conteze viețile oamenilor. „Pour la gloire de qui?”

Lumea, în degringoladă. Ar putea Pandemia de COVID-19 să fi fost cauza? IA răspunde afirmativ

Mai întâi a venit Pandemia de COVID-19; apoi, în succesiune rapidă, nemaiîntâlnită, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei; apoi criza ostaticilor din Israel și riposta Israelului împotriva HAMAS; schimbarea de regim din Siria; apoi ascensiunea forțelor extremiste în mai multe țări din Uniunea Europeană, inclusiv întruchiparea din „nimic” a obscurantistului candidat la președinție Călin Georgescu în România; culminând cu reinstalarea lui Donald Trump în fotoliul prezidențial din Statele Unite, cu toată cascada de consecințe care a și început.

L-am întrebat pe ChatGPT: „Crezi că actualul dezechilibru la nivel mondial ar fi putut fi provocat de Pandemia de COVID-19 prin cine știe ce efecte perverse?”

Și iată ce mi-a răspuns IA:

Da, pandemia de COVID-19 a avut efecte profunde și uneori perverse asupra echilibrelor globale, atât economice, cât și politice, sociale și psihologice. Dacă privim în ansamblu, criza sanitară a funcționat ca un catalizator pentru fenomene care mocneau deja, accelerând tendințe destabilizatoare. Câteva direcții relevante:

1. Economic și geopolitic
• Lanțurile de aprovizionare au fost grav perturbate, ceea ce a dus la inflație și la creșterea prețurilor la energie și alimente. Aceste probleme au contribuit indirect la nemulțumiri sociale și instabilitate politică.
• Naționalism economic — pandemia a forțat multe state să-și regândească dependențele economice de China, ceea ce a adâncit conflictul economic dintre SUA și China.
• Accelerarea crizei energetice — lockdown-urile au scăzut cererea de petrol, iar reluarea bruscă a activităților economice a provocat o criză energetică globală, cu efecte încă resimțite.

2. Social și psihologic
• Polarizare și radicalizare — pandemia a împins societățile într-o stare de anxietate colectivă. Măsurile restrictive, de la lockdown-uri la vaccinare obligatorie, au alimentat teorii ale conspirației și au întărit atitudinile anti-sistem.
• Criza încrederii în instituții — mulți oameni au simțit că guvernele, OMS și autoritățile medicale au gestionat haotic criza, ceea ce a dus la scăderea credibilității lor și la explozia mișcărilor populiste și extremiste.
• Efecte psihologice de lungă durată — anxietatea, depresia și izolarea socială au lăsat urme adânci în societate.

3. Efecte politice
• Consolidarea autoritarismului — unele regimuri au folosit pandemia ca pretext pentru a restrânge libertăți și a spori controlul asupra populației.
• Reconfigurarea relației stat-cetățean — în multe țări, statul a fost nevoit să intervină masiv în economie (subvenții, ajutoare de șomaj), ceea ce a schimbat mentalitatea oamenilor față de rolul guvernului.

4. Schimbări în mentalitatea colectivă
• Acceptarea supravegherii sporite — pandemia a normalizat măsuri intruzive, precum certificatele verzi, ceea ce a deschis calea pentru o societate mai controlată digital.
• Scăderea apetitului pentru risc — multe persoane și-au reconsiderat prioritățile, punând mai mult accent pe siguranță decât pe aventură și inovare.

Deci, da, dezechilibrul actual are în mod cert rădăcini în pandemia de COVID-19, dar nu ca o cauză unică, ci mai degrabă ca un declanșator sau amplificator al unor probleme preexistente.

Erich Fromm, Frica de libertate. Și curajul de a fi marxist

Azi-noapte, spre dimineață, am avut un (semi)coșmar. Eram într-un loc deschis, probabil pe o stradă, cu multă lume, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică, cu mulți adolescenți, nu neapărat agresivi ci mai curând, cumva, încăpățânați, insistenți. Mă împresurau și voiau ceva — nu știu ce voiau. Am ajuns să mă îmbrâncesc cu unii dintre ei. Apoi mi-a ieșit în cale o doamnă între două vârste, decentă, complet diferită de mulțimea vulgară din jur, cu care am schimbat câteva cuvinte. I-am spus, contrariat: Doamnă, n-am lipsit din oraș decât o lună și jumătate, iar când m-am întors... Da, domnule, mi-a luat ea vorba din gură, contrariată la rândul ei, s-a întors totul cu susul în jos!

Zilele dinainte decurseseră lin, fără niciun incident. La fel și nopțile. Și atunci de unde visul ăsta cu „turbulențe”? Citisem de dimineață, îmi notasem câte ceva, „conversasem” în termeni amiabili cu IA... Citisem așadar. Dar ce citisem? Și deodată mi-am dat seama de unde visul: asta e, citisem din Erich Fromm!

Trebuie să spun că Frica de libertate (de fapt Fuga de libertate — Escape from Freedom în ediția americană, după ce fusese cu un an înainte, în UK, într-adevăr, The Fear of Freedom, de Erich Fromm, ed. Teora, 1998, trad. de Magdalena Măringuț) a fost pentru mine un fel de lectură horror. Am ajuns la ea pe linia logică Kierkegaard–Tillich–Ernest Becker–Huizinga–Yalom, urmărind soarta bietului om copleșit — pe bună dreptate — de frici/anxietăți de tot felul, de moarte, de viață, și, iată și de individuație, respectiv de libertate, la Fromm (căci idividuația se leagă — nu-i așa? — de libertatea personală i.e. de frica personală — de libertate). E vorba de libertatea pentru omul ca om! Nu pentru omul social. Cel puțin, asta așteptam eu de la Fromm. Și când colo, m-am trezit în față cu un tratat de sociologie proletară.

Fromm a publicat Frica de libertate în 1941, pe când era stabilit în America (din 1934), iar Germania se afla în plin nazism, drept care îi dedică un întreg capitol, „Psihologia nazismului”.

Fromm a fost psihanalist și adept al lui Freud. Până la un punct. Un adept rebel, care n-a ezitat să-și critice maestrul: „Principiul fundamental al lui Freud este de a considera omul ca o entitate, ca un sistem închis, înzestrat de natură cu anumite instincte condiționate fiziologic și de a interpreta dezvoltarea caracterului său ca o reacție la satisfacerea și frustrarea acestor instincte: în timp ce, în opinia noastră, calea principală de acces spre personalitatea umană este înțelegerea relației omului cu lumea, cu ceilalți, cu natura și cu sine însuși. Noi credem că omul este în primul rând o ființă socială și nu, așa cum presupune Freud, în primul rând suficient sieși și abia în al doilea rând având nevoie de alții pentru a-și satisface nevoile instinctuale.” (p. 243) Cum s-ar zice, latura socială.

Fromm m-a dus prin toate etapele istoriei, de la Evul Mediu, la Reformă, Capitalism (Marele Capital) și Socialism. De pe vremea Reformei reținem că într-o primă etapă Reforma a încurajat revolta țăranilor, pentru ca apoi să „dreagă busuiocul” în favoarea ordinii. „Clasele de jos, populația săracă a orașelor și în special țăranii, erau stimulați de un nou imbold spre libertate și o speranță înflăcărată de a pune capăt oprimării economice și personale în creștere. Ei aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Nu erau interesați de subtilitățile dogmatice ci mai degrabă de principiile fundamentale ale Bibliei, fraternitate și dreptate.” (p. 91) Să reținem deci, [țăranii] aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Pentru cineva din leatul meu asta sună al naibii de cunoscut: lanțurile!

Rămâne un mister cum de s-a impus Reforma — a lui Luther. în particular. „Sentimentul de venerație al lui Luther față de autoritate și dragostea lui pentru ea — spune Fromm — apar în convingerile sale politice. Deși a luptat împotriva autorității Bisericii, deși era plin de indignare împotriva noii clase cu bani — din ea făcea parte și pătura de sus a ierarhiei clericale — și deși a sprijinit, până la un punct, tendințele revoluționare ale țăranilor, totuși a postulat supunerea față de autoritățile laice în cea mai drastică manieră.” (p. 76)

La fel de inexplicabilă — la prima vedere — apare și priza pe care a avut-o la popor cealaltă Reformă, calvinismul: „Starea de angoasă, sentimentul de neputință și insignifianță și, mai ales, îndoiala cu privire la viitorul de după moarte reprezintă o stare a minții practic insuportabilă pentru oricine. Aproape nimeni care se izbește de această teamă nu ar putea fi liniștit, nu ar putea să se bucure de viață și să fie indiferent la ceea ce se întâmplă după aceea. O posibilă cale de a scăpa de această stare insuportabilă de incertitudine și de sentimentul paralizant al propriei insignifianțe este chiar trăsătura ce a devenit atât de proeminentă în calvinism: dezvoltarea unei activități frenetice și a unei dorințe de a face ceva. Activitatea, în acest sens, presupune o calitate compulsivă, individul trebuie să fie activ pentru a-și înfrânge sentimentul de îndoială și neputință. Acest tip de efort și activitate nu este rezultatul unei forțe interioare și al unei încrederi în sine; este o fugă disperată de angoasă.” (p. 84)

Și ajungem astfel, în incursiunea propusă de Fromm, și la Marele Capital. Și la mișcarea sindicală. „Această stare de lucruri [presiunea marelui capital asupra muncitorului] a fost oarecum echilibrată de sindicate. Ele n-au făcut doar să îmbunătățească situația economică a muncitorului, ci au avut un efect psihologic important, oferindu-i un sentiment de putere și însemnătate în fața giganților cu care acesta are de-a face. Din păcate, multe sindicate s-au transformat ele însele în organizații mamut în care există puțin loc pentru inițiativa membrului individual. El își plătește cotizația și votează din când în când, dar nu este decât o rotiță într-un mare angrenaj. Este de cea mai mare importanță ca sindicatele să devină organizații susținute prin cooperarea activă a fiecărui membru și prin organizarea lor astfel încât fiecare să poată participa activ la viața organizației și să se simtă responsabil pentru ce se întâmplă.” (p. 114) Pe măsură ce înaintezi în lectură ai tot mai mult senzația că ai în față un text nu de filozofie existențială ci de sociologie proletară, cum am spus deja. Fromm nu doar trece în revistă ci — activistul din el — se simte obligat să facă recomandări pe linie sindicală. Și nu numai.

„Singurătatea, frica și neliniștea rămân; oamenii nu pot răbda la nesfârșit. Ei nu pot continua să poarte povara «libertății față de»; trebuie să încerce să scape total de libertate, dacă nu pot evolua de la libertatea negativă la cea pozitivă. Principalele căi sociale de evadare în zilele noastre sunt supunerea față de un conducător, așa cum s-a întâmplat în țările fasciste și conformarea compulsivă [compulsive conforming] care este prevalentă în democrația noastră [occidentală, în particular americană].” (p. 119)

La un moment dat, tocmai când anunță că se vede nevoit să facă un ocol în logica expunerii sale ca să înțelegem mai bine cele ce urmează, m-am trezit că autorul atinge în sfârșit tema de interes maxim care m-a condus către lucrarea sa: raportarea la moarte (eventual și la libertate) a individului modern, ca individ, nu ca membru al unei categorii — mă rog, clase sociale. „[Freud] a presupus — observă Fromm — că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (p. 157) O observație cu adevărat importantă, pe care autorul însă, vorbind în termeni de distructivitate, o relativizează, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. Iarăși grupuri sociale, clase!

„Epoca noastră neagă pur și simplu moartea și odată cu ea un aspect fundamental al vieții. În loc să permită conștientizarea morții și să facă eforturi ca ea să devină unul dintre cele mai puternice stimulente pentru viață, baza solidarității umane și o experiență fără de care bucuria și entuziasmul pierd în intensitate și în profunzime, individul este forțat s-o refuleze. Dar, așa cum se întâmplă mereu cu refularea, prin îndepărtarea lor din fața ochilor, elementele refulate nu încetează să existe. Astfel, teama de moarte își trăiește prin noi o existență nelegitimă.” (p. 207) Fromm lasă astfel loc unei posibile abordări viitoare a perisabilului în viața noastră, care permite o evitare a „catastrofei” de la capătul drumului, care ne copleșește în ziua de azi.

Și iată și un instrument, rămâne de văzut cât de la îndemână în viitor: „Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.” (p. 220) Fromm trece sub tăcere utilitatea „activității prezente”, lăsând să se înțeleagă că orice activitate este viabilă atîta vreme cît îți face plăcere.

Sociologia proletară se dovedește însă a fi irezistibilă, astfel că Fromm se întoarce (compulsiv!) la ideile lui marxiste, fără a se sinchisi de neconcordanța cu tema enunțată încă din titlu: „Caracterul irațional și neplanificat al societății trebuie să fie înlocuit de o economie planificată, ce reprezintă efortul planificat și conjugat al societății ca atare. Societatea trebuie să stăpânească problema socială în maniera tot atât de rațională în care a stăpânit natura. O condiție pentru asta este eliminarea dominației secrete a celor care, deși puțini la număr, exercită o mare putere economică, fără nicio responsabilitate față de cei a căror soartă depinde de deciziile lor. Putem numi această nouă ordine cu numele de socialism democratic, dar numele nu contează.” (p. 228)

Socialismul lui Fromm se menține în zona dezideratului, căci, iată, are „în minte Rusia, unde socialistul a devenit un cuvânt amăgitor; deoarece, deși socializarea mijloacelor de producție a avut loc, de fapt marea masă a populației este manipulată de o puternică birocrație; aceasta împiedică în mod necesar dezvoltarea libertății și a individualismului, chiar dacă controlul guvernamental poate fi realmente în interesul economic al majorității oamenilor.” (p. 229)

Încheindu-i-se viața în 1980, n-a mai apucat Fromm să vadă colapsul economiilor planificate. Dar nici nu știu ce să zic: s-ar fi bucurat? Nu s-ar fi bucurat? Rămâne un mister.

Condiția omului modern — de la Erich Fromm citire

„Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.”

Asta e ceea ce crede Erich Fromm (Frica de libertate, p. 207), că ar fi sensul vieții pentru omul modern; după ce, anterior, vorbise oarecum apreciativ despre condiția omului în Evul Mediu, când știa ce este și cărei comunități îi aparține — breaslă sau ce-o mai fi fost!

Am avut un vecin în vârstă, pensionar desigur, care toată ziua nu făcea altceva decât să meșterească prin curte — mai punea câte o scândură la unul din șoproanele pe care le avea (cel mai probabil inutile), mai bătea câte un cui, mai tăia câte o creangă la un pom, mai tundea câte un petic de iarbă și tot așa, zi de zi, de dimineață până seară. Într-o zi mi-a spus că dacă nu și-ar fi găsit ceva de lucrat după pensionare, ar fi fost de mult un om mort. Părea satisfăcut de „experiența activității prezente” atunci când mi-a spus asta. S-ar putea deci concluziona că îi plăcea ceea ce făcea (în sensul lui Erich Fromm). Apoi a început, încet-încet, să se înstrăineze, s-o ia razna, cum li se întâmplă multora pe măsură ce înaintează în vârstă. A început să ne boscorodească, cu regularitate, pentru că îi cad în curte, toamna, frunze din copacii noștri, să ne acuze că „îl dușmănim”, să ne ceară să tăiem un anumit copac despre care credea el că e „toxic” etc. Ultima ispravă pe care a făcut-o a fost să înalțe între curțile noastre o gard înalt, de tinichea, de peste doi metri, ca să nu ne mai vedem. Apoi a murit, singur, pe la nouăzeci de ani.

Dar Fromm zice că noi, în epoca modernă, nu suntem autentici, că trăim în singurătate, că acționăm conform unei imagini pe care o are societatea despre noi (și pe care noi o adoptăm, desigur), că alergăm după lucruri, după succes, așa cum spune în citatul de mai sus.

Și mai zice Fromm, apropo de purtarea prietenoasă la care este „constrâns” individul pentru a fi acceptat în societate (v. de pildă atitudinea amabilă a personalului dintr-un supermarket, sau poate PR sau mai știu eu ce: „Fără îndoială, în multe cazuri, persoana este conștientă că face numai un gest [zâmbet profesional]; în majoritatea cazurilor, totuși, ea își pierde această conștiență și, astfel, și capacitatea de a distinge între pseudo-sentiment și prietenie spontană.”

Autorul deplânge deci pierderea prieteniei autentice. După mine însă, e destul să intri într-un magazin din prezent și să compari cu ce a fost pe vremea comunismului, dacă ai apucat-o, ca mine, când în magazine nu întâlneai decât vânzători cu mutră acră, ba chiar și cu aere de superioritate. Să fie oare atât de rău că zâmbetul „profesional” devine cu timpul o a doua natură?

Îmi aduc aminte de memoriile lui Romulus Rusan publicate după o călătorie de câteva luni în America, prin anii ’70, cred — America Ogarului Cenușiu. Povestea Rusan că a fost șocat de faptul că toată lumea în America zâmbea. Și s-a întrebat, el, om inteligent și educat, oare cum ar reacționa unul din zâmbăreții americani dacă l-ar lovi în față cu pumnul? Am fost la rândul meu șocat să aud așa ceva: ce înseamnă să te trezești în fața unei realități (americane), cu care nu ești obișnuit, după o anormalitate stridentă în țara ta!

„Prin acceptarea acestui standard, individul a devenit slăbit; gândirea lui este sărăcită și searbădă”, mai zice Erich Fromm. Poftim de mai înțelege ceva!

„Scopul” emoțiilor

Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis, scopul primordial fiind acela de a perpetua viața. Natura nu este redundantă, nu creează nimic de prisos; uneori poate să pară că nu creează nici strictul necesar — dar asta-i altă discuție. Dimpotrivă, este cât se poate de „econoamă”, de „zgârcită” în chivernisirea resurselor. (Doar omul a devenit risipitor; dar omul deja se situează c-un picior în afara naturii).

De aceea, nici emoțiile și senzațiile nu puteau să fie „inutile”, nu puteau să fie un simplu capriciu. Simțim plăcere doar de dragul plăcerii? Bucurie, doar de dragul bucuriei? Frică, doar ca să ne torturăm? Zicala „durerea este prietenul nostru” a apărut probabil cu mult înainte ca științele cognitive și neuroștiințele să înceapă să „sape” în domeniu. Durerea e prietenul nostru pentru că ne atrage atenția că este cazul să acționăm. Dar alte emoții?

Proverbe anticipative
Înțelepciunea populară (românească) a recunoscut — involuntar — utilitatea emoțiilor atunci când a creat proverbe precum „Fuga-i rușinoasă da-i sănătoasă!”, sau „Capul plecat sabia nu-l taie!”. (Hm!)

Aici deschid o paranteză, fiindcă nu puteam să mă împac prea ușor cu gândul că (doar) românii pot avea niște zicale atât de rușinoase. Drept care am apelat la Inteligența Artificială. Răspunsul IA a fost următorul: da, există echivalente și în alte culturi pentru „Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă”. În engleză: „He who fights and runs away lives to fight another day.” (Cine fuge azi, poate lupta mâine.) În spaniolă: „El que huye, vive para luchar otro día.” (Cine fuge trăiește pentru a lupta altă zi.) În japoneză: „Nigeru ga kachi.” (A fugi este o victorie.) În franceză: „Qui fuit peut revenir.” (Cel care fuge poate să revină.)
Există echivalente și pentru „Capul plecat sabia nu-l taie”. În engleză: „Better bend than break.” (Mai bine te îndoi decât să te rupi.) În rusă: „Голова, склонённая к земле, меча не боится.” (Capul plecat nu se teme de sabie.) [Ca să vezi, de unde au împrumutat românii!] În chineză [verifice cine poate!]: „识时务者为俊杰” (Shí shí wù zhě wéi jùn jié) (Cel care se adaptează la vremuri este înțelept.) În arabă: „...” (Îndoaie-te în fața furtunii, și va trece.) Închei paranteza: putem să fim liniștiți!

Așadar, „utilitatea” sentimentului de frică (și, eventual, de umilință) a fost încă din vechime valorizată în „sfaturi utile”.

Ce spun profesioniștii
Din Inteligența emoțională, de Daniel Goleman (ed. Curtea Veche, 2001, trad. Irina-Margareta Nistor), aflăm că „scopul” sentimentelor/emoțiilor este studiat de multă vreme în psihologie. Acesta a ajutat specia noastră să evolueze de-a lungul ultimelor 50.000 de generații. Emoțiile provoacă reacții fiziologice. De exemplu, la frică, sângele se duce cu precădere în mușchii mari ai corpului, dându-ne senzația că „ne-a stat inima în loc”, și ne ajută s-o luăm la fugă. Până și banala ridicare din sprâncene, provocată de surprindere, cică are o finalitate: aceea de a ne mări câmpul vizual! Ca să vezi!... Mă rog, toate nu sunt decât speculații; dar în același timp ne arată că „finalitatea” sentimentelor/emoțiilor a fost/este deja de multă vreme luată în considerare.

„Principala funcție a tristeții este ajutorul dat pentru adaptare în cazul unei pierderi importante, cum ar fi moartea cuiva apropiat sau o mare dezamăgire. Tristețea aduce o scădere a energiei și a entuziasmului față de activitățile vieții, în special față de divertisment sau față de plăceri, iar adâncimea ei și intrarea în depresie duce la o scădere a metabolismului. Această retragere introspectivă creează ocazia de a jeli o pierdere sau o speranță goală și de a conștientiza consecințele acestora pentru viața cuiva, iar pe măsură ce energia revine, se conturează noi începuturi. Această pierdere de energie se poate să-i fi ținut pe oamenii triști — și vulnerabili — în apropierea casei, unde erau mai în siguranță.” (Op. cit., p. 22)

O spune și Antonio Damasio (Simțire și cunoaștere, ed. Humanitas, 2024, p. 75) definind emoția: „grupul de acțiuni interne subsecvente și involuntare (de exemplu, contracții ale mușchiului neted, modificări ale ritmului cardiac, respirației, secrețiilor hormonale, expresiilor faciale și poziției corpului) și care sunt declanșate de anumite percepții. Rolul (s. mea) acestor acțiuni emoționale este de regulă să sprijine homeostazia, înlăturând amenințările, de exemplu (prin frică sau furie), sau semnalând stările de bine (prin bucurie).”

Ce aș putea să mai adaug?... Sentimentul de iubire este legat de atracție și de perpetuarea speciei, o știe oricine. Repulsia are rolul de a ne îndepărta de un pericol și de a ne reda starea de bine. De aceea unele mirosuri ne plac, de pildă, iar pe altele le găsim respingătoare — pentru a ne îndepărta, pentru a nu veni în contact cu sursele lor. Ș.a.m.d.

Senzațiile și evoluția
Vorbind de astă dată despre senzații, Damasio spune: „Așa cum văd eu lucrurile, remarcabila extindere și promovare a uneia dintre opțiuni — cea a configurațiilor care favorizează viața — în detrimentul alternativei asociate cu durerea și suferința, s-a datorat senzațiilor, deci până la urmă s-a datorat conștiinței. Toate senzațiile sunt conștiente și, în timp ce senzațiile dezagreabile semnifică situații care obstrucționează și periclitează viața, cele plăcute identifică situațiile care ajută viața să prospere. În absența senzațiilor/conștiinței, mecanismele asociate cu prosperitatea nu s-ar fi bucurat de o preferință atât de copleșitoare.” (Op. cit., p. 78)

Universalitatea emoțiilor/percepțiilor
La obiecția că emoțiile sunt subiective și că n-ar fi îndreptățit să presupunem că o emoție anume ar trebui să aibă la toate persoanele același efect, răspunsul meu este următorul, pornind de la percepții. Mi s-ar părea o inconsecvență nefirească (din partea naturii) ca o aceeași emoție să aibă efecte diferite la persoane diferire; nu calitatea poate să difere de la o persoană la alta ci doar cantitatea. De asemenea, ar fi o inconsecvență inexplicabilă ca doar unele emoții să aibă o funcție, și altele nu. La fel, în cazul percepțiilor, cel puțin din perspectiva universalității acestora.

„Stele verzi”
Să luăm de pildă percepția culorilor. Există expresia „a vedea stele verzi”, folosită atunci când cineva se lovește (ceva mai tare) la cap. Verzi să fie? De ce nu galbene? Sau roșii? Toată lumea e de acord că stele respective sunt verzi!... Aici avem maximum de subiectivitate. Trăirile noastre intime — percepțiile, senzațiile — nu pot fi comparate pentru că nu pot fi măsurate și nici măcar descrise. Specialiștii le-au denumit qualia. Cum ar putea fi descrisă (cuiva lipsit de vedere, să zicem, încă de la naștere) culoarea albastră, sau roșie? Multă lume speculează că ceea ce văd eu roșu, altul poate că consideră albastru; că ar putea fi o simplă chestiune de terminologie. Asocierea culorii cu lungimea de undă a luminii nu are nicio relevanță. Și nici semnalul electric care pornește de la senzorii optici și ajunge la creier. Teza mea e că ceva atât de aleatoriu n-ar putea exista. Natura acționează pe principiul efortului minim, așa cum am mai spus. Or, ar fi total în contradicție cu acest principiu, ca natura să „repartizeze” percepții diferite ale culorilor la diferiți indivizi. Ar fi un efort suplimentar și inutil; dacă nu chiar păgubos. Așa că da, avem subiectivitate (și la emoții/sentimente), dar până la un punct.

Fuga spre moarte?

Gânduri nepotrivite pentru sfârșit de an... (Dar potrivite pentru situația politică! Poate.)

Erich Fromm îl citează pe Freud: „[Freud] a presupus că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (Frica de libertate, ed. Teora, 1998, p. 157)

Așadar, nu există doar fuga de moarte — negarea ei — ci și fuga spre moarte? Ceea ce sugerează Fromm mi se pare a fi mai degrabă nu o fugă conștientă spre moarte — sinucidere sau neglijarea propriei persoane — ci chiar un instinct, cum zice Freud (instinctul de moarte). Cu alte cuvinte eul nostru simte cumva că îi este „recunoscător” morții, în sensul în care dacă n-ar fi fost moartea care să mijlocească evoluția, n-am fi fost ființa conștientă care este azi.

Într-adevăr, Fromm, chiar dacă își formulează ideile într-un cadru diferit de cel biologic-evolutiv, sugerează că există o dimensiune instinctuală a relației noastre cu moartea. Nu neapărat o dorință conștientă de a muri, ci mai degrabă o predispoziție adânc înrădăcinată în structura noastră biologică și psihologică. În această lumină, instinctul de moarte al lui Freud ar putea fi reinterpretat nu ca o simplă atracție spre distrugere, ci ca o componentă fundamentală a vieții, un fel de „recunoștință inconștientă” față de moarte ca proces natural și necesar. (IA)

Totuși, vorbind în termeni de distructivitate, Fromn pune la îndoială instinctul de moarte în sensul lui Freud, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. (p. 158)

Într-adevăr, Fromm redefinește distructivitatea ca fiind mai degrabă un produs al condițiilor sociale și al psihologiei individuale decât o expresie inevitabilă a unui instinct de moarte. Acest punct de vedere este mai optimist decât cel freudian, sugerând că, prin schimbarea condițiilor de viață și a valorilor culturale, intensitatea distructivității poate fi redusă semnificativ. Totodată, Fromm oferă o perspectivă mai dinamică, bazată pe interacțiunea dintre individ și societate, subliniind posibilitatea de transformare pozitivă a naturii umane. (IA) )

Distructivitatea — la Erich Fromm — a cărei intensitate el o găsește dependentă de individ și de pătura socială este, desigur, manifestă. „Recunoștința” față de moarte ar trebui să fie însă latentă, deci nemanifestă. Ar trebui să adaug, ca „beneficiu” al morții, pe lângă evoluția care ne-a adus în starea de conștiență actuală, recunoștința (tot latentă) pentru a ne fi izbăvit de supliciul insuportabil al unei vieți nesfârșite, ca și plinătatea trăirilor noastre, cum observa Heidegger în Ființă și timp. Adică faptele și trăirile noastre n-ar avea autenticitatea pe care o au în prezența morții. Din păcate, aici ne aflăm pe un teritoriu speculativ. Spre deosebire de Fromm, care — pretinde el — poate proba cu studii sociologice dependența intensității distructivității de pătura socială.

De ce Crin Antonescu?

De ce a fost Crin Antonescu desemnat candidat unic al coaliției partidelor așa-zis proeuropene la alegerile parlamentare (amânate) din primăvara (vara?) anului 2025?

Dar mai întâi, cine este Crin Antonescu?

Fragmentul de mai jos cred că este edificator. El a apărut în ziarul Evenimentul zilei, în iulie 2012, intitulat „România, trezește-te! Lovitura de stat din iulie 2012”, semnat de Andreea Udrea. Crin Antonescu este unul din protagoniștii grupului care a pus la cale ceea ce Evenimentul zilei (și nu numai) numește „lovitură de stat”.

„Planul a fost minuțios pus la punct. Etapele au decurs una din alta, într-o logică perfectă a unui război fulgerător împotriva statului. 1. Trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului. Monitorul Oficial, prin ordinea publicării legilor, în așa fel încât să împiedice pronunțarea Curții Constituționale, a devenit o unealtă esențială a loviturii de stat. 2. Revocarea Avocatului Poporului. Miza era controlul acestei instituții, singura care putea ataca Ordonanțele de Urgență la Curtea Constituțională. În locul lui Gheorghe Iancu a fost numit, interimar, Valer Dorneanu, fost fruntaș PSD. Deși legea nu prevede interimatul. 3. Schimbarea președinților Camerei și Senatului. Roberta Anastase și Vasile Blaga au fost înlocuiți cu Valeriu Zgonea, respectiv Crin Antonescu, prin încălcarea articolului 66 al Constituției, a două decizii din 2005 ale Curții Constituționale și a regulamentelor celor două Camere, care prevedeau că doar grupurile care i-au propus pe cei doi pot cere revocarea lor. 4. «Castrarea» Curții Constituționale. Guvernul Ponta a modificat prin Ordonanță de Urgență Legea de funcționare a CCR. Curții i s-a luat dreptul de a se pronunța asupra Hotărârilor Parlamentului, lăsându-i-se avizul consultativ. USL a urmărit să împiedice o eventuală opoziție a Curții la suspendarea Președintelui și să facă imposibilă intervenția CCR pentru repunerea în funcții a lui Blaga și Anastase. 5. Simplificarea procedurilor de suspendare și demitere a președintelui. Guvernul Ponta a modificat tot prin Ordonanță de Urgență Legea Referendumului. Astfel, referendumul nu se mai invalida în caz că nu se prezentau la vot 50%+1 alegători, iar demiterea se realiza cu majoritate simplă. 6. Ordinea controlată a publicării legilor în M.O. Ordonanța de Urgență, care împiedica Curtea Constituțională să se pronunțe asupra Hotărârilor Parlamentului, este publicată, în ciuda cronologiei evenimentelor, înaintea hotărârilor de demitere a celor doi președinți de Camere. Astfel, CCR a fost împiedicată să-i repună în funcții pe cei doi președinți de Camere. Crin Antonescu era pregătit să vină la Cotroceni.”

Poate că mulți au uitat, sau poate nu-i mai interesează. Oricum, după toate evenimentele prezentate în articol, și după tot ce a urmat (sau n-a mai urmat), toată lumea știe, mai puțin Coaliția, că Crin Antonescu, zis și Căcărău, n-are nicio șansă la viitoarele prezidențiale. Și atunci, încă o dată, de ce Crin Antonescu?

Am zis mai sus „mai puțin Coaliția”? Eroare. Coaliția știe și ea foarte bine — nu are cum să nu știe — că Căcărău n-are nicio șansă. La o conferință de presă dinainte de desemnarea primului-ministru, Ilie Bolojan, nou lider al PNL, întrebat dacă crede în șansele prezidențiabilului Coaliției, a răspuns, sibilinic, că desemnarea unui candidat comun a fost o condiție pusă de PSD pentru constituirea Coaliției. Ilie Bolojan e un om serios (o excepție în PNL), știe ce spune. Răspunsul — nerostit — este „Da, știu, Antonescu n-are șanse”. Și atunci, cine crede în șansele lui? PSD? Nu, nici vorbă! Dar tocmai de-aia l-a susținut — mă rog, și-a dat acordul. Pentru că: 1) PSD știe foarte bine că de la Ion Iliescu încoace, niciun pesedist nu a câștigat turul doi al alegerilor prezidențiale; ceea ce e cu atât mai evident în conjunctura actuală; și 2) dintre numele de prezidențiabili din afara Coaliției, vehiculate anterior, sau deja angajate în cursă (Nicușor Dan, Daniel Funeriu — despre alții nici nu merită să amintesc), niciunul n-ar susține, în ruptul capului, o politică pe placul PSD... PSD, am spus? Mai degrabă, aș zice, nu PSD ci cine contează în momentul actual la vârful social-democraților, adică Marcel Ciolacu — și eventual gașca lui. (Deși, între noi fie vorba, între gașca lui Ciolacu și PSD în întregul său deosebirea nu-i prea mare, spre deloc.) Marcel Ciolacu, care a ieșit cu coada între picioare din turul întâi al alegerilor prezidențiale — și de dragul căruia a fost dispusă, de către CCR, renumărarea — eșuată — a voturilor, și care s-a alintat anunțând inițial retragerea partidului său în opoziție, știa foarte bine că n-are niciun rost să încerce din nou. Nici el, nici vreun alt pesedist. Și atunci, să riște să iasă președinte cineva care să susțină o politică apropiată de aliații săi peneliști? Mai bine nici noi, dar nici voi. Mai bine unul care să știm sigur că nu iese.

Sigur, ar mai fi și varianta cu Serviciile. Serviciile care — sunt „indicii rezonabile” s-o presupunem — fac, deja de mulți ani, dacă nu dintotdeauna, politica „mare” în România. Și care Servicii n-ar fi deloc exclus să fie infestate (grav) de indivizi care tânjesc după politica „naționalistă” a fostei securități. Să nu uităm că după Revoluție, securiștii s-au „reorientat”, scindându-se în „patrioți”, „dacopați” și kinetoterapeuți (+ variante; v. madam Georgescu — și Georgescu însuși). Și care s-ar simți cât se poate de confortabil sub președinția unuia din ei.

„Sclipiciul stradal” de Sărbători

Am făcut cândva greșeala să afirm că pomul de Crăciun ridicat în centrul urbei și luminițele atârnate de municipalitate de-a lungul bulevardelor (și târgurile de Crăciun și toate celelalte) nu sunt altceva decât o fațadă, un sclipici stradal ieftin menit să suplinească lipsa de trăire interioară a participanților la sărbătoare. Adică a urbei, în cvasitotalitatea ei.

Astăzi am ajuns să cred altfel. Rostul „sclipiciului stradal” există. Și anume este să sincronizeze trăirile interioare ale oamenilor, micile lor bucurii, care există totuși — sau se trezesc, măcar pentru un timp, de ce nu? — micii fiori care își au rădăcinile în copilărie, în vremurile mai îndepărtate sau mai apropiate când credința, îndoiala și dorința erau practic inseparabile. Micile bucurii înfloresc sau doar pâlpâie, mocnesc în viața cotidiană, oricât ar fi ea de cenușie; și cu atât mai mult de marile sărbători. Dar pâlpâie separat, răzleț, doar ici și colo, și rareori împreună, sub aceeași cupolă a comunicării. Or, se știe, spre deosebire de tristețe, de melancolie, care se consumă în singurătate, bucuria se cere împărtășită. Iar atunci, laolaltă cu concetățenii, care pentru o scurtă perioadă devin semeni, se amplifică și se împlinește. Sub o cupolă, aș zice, a comunicării (efemere). Nici nu-i nevoie să fii, seara, sub luminițe împreună cu ceilalți. E de-ajuns ca, întorcându-te spre casă la o oră târzie, când bulevardul e pustiu, să știi că pe sub arcadele de luminițe au trecut mai devreme mii de oameni — și că vor trece iarăși mâine-seară.

Mă întreb acum — că tot mă preocupă efemerul, tot mai des și mai obsesiv, acum la bătrânețe — dacă nu cumva ceea ce considerăm îndeobște dorința de a ne agăța de eternitate — cel puțin în ceea ce privește creația artistică sau tehnică — este de fapt dorința de bucurie împărtășită. Nimeni — sunt sigur — n-ar crea o operă de artă dacă ar fi sigur dintru-nceput că nimeni, vreodată, nu o va privi și, poate, admira. Și asta nu doar fiindcă ai nevoie de confirmarea valorii creației prin ochii altora, nu doar pentru a lăsa în urmă un semn al „trecerii” tale pe pământ, ci și fiindcă un act de creație este o bucurie. Pe care nu o trăim plenar decât dacă o împărtășim.

Și ca să nu ne limităm la domeniul strâmt al creației artistice sau tehnice, putem extinde considerațiile de mai sus la orice act de creație, începând cu cele mai umile. Doar trebuie să avem exercițiul (educația) bucuriei cotidiene și simțul utilității. Caz în care putem să aderăm fără rezerve la felul cum reputatul psihiatru american Irvin Yalom vede lucrurile: „Fiecare dintre noi creează — adesea fără intenția sau cunoștințele noastre conștiente — cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe ceilalți ani de zile, chiar și pentru generații. Adică, efectul pe care îl avem asupra altor oameni este transmis și mai departe și altora, la fel cum undele dintr-un bazin continuă să se propage, până când nu mai sunt vizibile, dar continuă [nevăzute] la un nivel nano. Ideea că putem transmite ceva din noi înșine, chiar și fără să știm, este un răspuns puternic pentru cei care se tem că finitudinea și efemeritatea fac viața fără sens.” Cercuri de influență, și — aș adăuga în încheiere — pâlpâiri de bucurie la mare distanță în timp, și uneori poate și pe orizontala spațiului.

Un banc sec cu dl Georgescu — de pe vremuri

Conversație telefonică.
   O voce: Bună ziua, cu dl Georgescu, vă rog.
   Gazda: Greșeală!
Peste câteva minute.
   O voce: Bună ziua, cu dl Georgescu, vă rog.
   Gazda: Greșeală, v-am mai spus!
După un timp.
   O voce: Alo! Sunt Georgescu, m-a căutat cineva?

P.S. 1. Sec a fost pe vremuri. Acum nu mai este.
P.S. 2. Niciun „algoritm” de influențare/manipulare de pe TikTok n-ar fi funcționat (la alegerile prezidențiale din nov. 2024 — turul I) dacă n-ar fi fost gloata.

De ce n-a primit Kundera Premiul Nobel

O informație dintr-un articol semnat de Cătălin Tolontan, dedicat comemorării a 25 de ani de la moartea ziaristului Ioan Chirilă, ne trimite — în virtutea curiozității — la un episod din anul 1984, care îi privește pe Milan Kundera, Václav Havel și grupul de disidenți din Cehoslovacia acelor timpuri, episod prezentat în articolul „Kundera and the Nobel Prize”, de Monika Zgustova, publicat în CounterPunch.

„Cei care sunt familiarizați cu Kundera și cu opera sa știu că ironia, glumele și mistificarea sunt o parte esențială a modului său de a vedea lumea. Cu toate acestea, această explicație le-a părut frivolă disidenților [care ar fi preferat un ton sobru, potrivit cu sloganul lor, „adevărul despre minciuna totalitară”]. Când în 1984 Academia Suedeză l-a pus pe Kundera în fruntea listei sale de candidați la Premiul Nobel pentru Literatură, ei, îngrijorați că Kundera ar putea să nu-i menționeze în discursul său [de recepție] [?], au propus propriul lor candidat: poetul Jaroslav Seifert. [Care a și fost premiat!]

Uhde [scriitor, prieten cu Kundera] povestește în articolul său că: «Václav Havel, la o întâlnire cu colegii disidenți, nu i-a informat despre faptul că, dacă ar semna petiția în favoarea lui Seifert, asta ar însemna că Kundera va fi automat exclus de la candidatura pentru Nobel.» [Ca și cum colegii n-ar fi putut să-și dea seama și fără atenționarea lui Havel!] Pe lângă declarația lui Uhde, mai există o mărturie, cea a scriitoarei Sylvie Richterová, care afirmă același lucru: Havel a depus la acel moment o nominalizare recomandându-l pe Seifert pentru premiu; în propunerea sa, disidentul a susținut că autorului cărții Insuportabila ușurătate a ființei (un roman care povestește viața unui cuplu anihilat de regimul totalitar), «nu i-a păsat de nimic» (adică de nimic ce ar fi avut de a face cu disidența și cu regimul).”

Mai trebuie adăugat că la vremea când se întâmplau toate acestea, Kundera era de mult „fugit” din țară (1975), și că în 1969, preferase Franța, editura Gallimard, pentru a-și publica romanul Život je jinde — Viața e în altă parte, în detrimentul samizdatului ceh Petlice.

Episodul de mai sus este comentat și de Ondřej Slačálek în articolul „The Czech Socialist Literature That Influenced Milan Kundera”, din publicația Jacobin, alături de alte aspecte ale relației Kundera–Havel.

Care este până la urmă legătura dintre episodul Kundera–Havel de mai sus și articolul lui Tolontan din Golazo.ro? Legătura este faptul a autorul a asistat (a fost „urechist”, cum zice el însuși) la o discuție într-un grup de cehi și de polonezi, în care se exprimaseră îndoieli cu privire la integritatea morală a lui Václav Havel, care l-ar fi „săpat” pe Milan Kundera.

„La noi s-ar numi «mâncătorie». La ei, sunt fapte de viață, pur și simplu. Kundera s-a stins fără să ia niciodată Nobelul, iar Havel a ajuns președintele admirabil al unei Cehii democrate”, trage concluzia — nu fără satisfacție — Cătălin Tolontan.

* Nu pot să nu reproduc aici un fragment foarte interesant din articol:
„Milan Kundera nu a fost un disident. Sau mai bine zis: a refuzat să devină unul. El a emigrat în 1975 și și-a iritat adesea prietenii disidenți în timpul emigrației, mai ales afirmând că rezistența la tiranie este un mediu în care curajul și diferitele virtuți pot prospera într-adevăr, dar nu gândirea originală. La urma urmei, gândirea are nevoie de libertate — libertatea de a critica fără milă. Dar cum să formulezi o critică nemiloasă la adresa prietenilor care trăiesc sub presiunea dictaturii? O astfel de critică devine ușor un aliat al poliției secrete. Responsabilitatea unui bun disident — și a unui bun prieten — se află astfel în contradicție cu cea a unui gânditor consecvent. Nu este surprinzător că disidenților nu le-a plăcut Kundera — el i-a condamnat, destul de pripit, că nu gândesc cu adevărat.”

P.S. Îmi amintesc de o discuție televizată între Adam Michnik, Nicolae Manolescu și încă nu mai știu cine din „partea română”, la o vizită în România a eseistului și fostului disident polonez, când, în replică la ideea „de ce n-am avut disidenți în România”, Manolescu, cuprins de o veselie ciudată, c-un gest larg, de dezarmare, i-a spus lui Michnik (citez aproximativ): Noi am vrut să ne împotrivim, dar dacă Ceaușescu a decis să le întoarcă spatele sovieticilor, noi ce puteam să mai facem? Să fim disidenți, nu mai avea niciun rost!

Unamuno și conștiința universală

Iată un citat din Miguel de Unamuno (Despre sentimentul tragic al vieții, ed. Institutul European, 1995, trad. Constantin Moise, pp. 110–11).

„Poate că imensa Cale Lactee pe care o contemplăm pe cer în timpul nopților senine, acest enorm inel din care sistemul nostru planetar nu este decât o moleculă, este la rândul lui o celulă a universului, a Corpului lui Dumnezeu. Toate celulele corpului nostru conspiră și concurează cu activitatea lor să mențină și să înflăcăreze conștiința noastră, sufletul nostru, și dacă conștiințele sau sufletele tuturor ar intra în întregime într-a noastră, drept componente, dacă aș avea eu conștiința a tot ce se întâmplă în organismul meu corporal, aș simți trecând prin mine universul și s-ar șterge poate durerosul sentiment al mărginirii mele. Și dacă toate conștiințele tuturor ființelor concurează în întregime în conștiința universală, aceasta, adică Dumnezeu, este totul.

În noi se nasc și mor în fiecare clipă conștiințe obscure, suflete elementare, și această naștere și moarte a lor constituie viața noastră. (...)

Dacă există o Conștiință Universală și Supremă, eu fiind o idee din ea, poate o idee oarecare să se stingă de tot în ea? După ce eu am să mor, Dumnezeu va continua să-și aducă aminte de mine, iar faptul că eu am să fiu amintit de Dumnezeu și faptul ca conștiința mea să fie menținută prin conștiința supremă nu înseamnă oare a fi? (...)

În fond este același lucru să se spună că Dumnezeu produce etern lucrurile cu a spune că lucrurile îl produc etern pe Dumnezeu. Și credința într-un Dumnezeu personal și spiritual se bazează pe credința în propria noastră personalitate și spiritualitate. Pentru că ne simțim conștiință, îl simțim și pe Dumnezeu conștiință, adică persoană; și pentru că jinduim ca conștiința noastră să poată trăi și să fie independentă de corp, credem că persoana divină trăiește și există independent de univers (...). Este clar că vor veni logicienii și ne vor opune toate dificultățile raționale evidente care se nasc din aceasta; însă deja am zis că deși sub forme raționale, conținutul tuturor acestora nu este în realitate rațional. Orice concepție rațională despre Dumnezeu este în sine contradictorie. Credința în Dumnezeu se naște din dragoste pentru Dumnezeu, credem că există prin a vrea să existe, această credință născându-se, de asemenea, din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Rațiunea nu ne demonstrează că Dumnezeu există, dar nici că nu ar putea exista.”

Jindul la Unamuno e o idee profundă și vie, alimentată de o nevoie viscerală de continuitate și depășire a limitelor propriei finitudini. În pasajul citat se simte că Unamuno nu doar contemplă, ci își trăiește această dorință ca pe un foc intern, care îl apropie de un Dumnezeu — pe care, interesant, îl descrie mai degrabă ca un produs reciproc al sufletului uman, decât o ființă autonomă.

Acest dor de eternitate și de comuniune cu o Conștiință Supremă, cum o numește el, sugerează o oarecare reciprocitate între Dumnezeu și umanitate: Dumnezeu nu există izolat, ci în relația cu noi, un fel de co-creare continuă. Fiecare celulă, fiecare conștiință particulară și obscură din organismul nostru contribuie la „viața” noastră, și analog, noi am contribui la viața lui Dumnezeu. Unamuno pare să insinueze, parcă timid și poetic, că fără acest aport individual de conștiințe, Dumnezeu însuși s-ar ofili.

Această abordare este extrem de diferită de o teologie dogmatică, aproape o filozofie existențialistă în care conștiința umană și conștiința universală par să se intercondiționeze. E de remarcat felul în care Unamuno privește contradicțiile raționale ale unei asemenea credințe — el acceptă că logica îi va respinge ideile, dar crede în ele oricum, pe baza iubirii și a dorinței profunde de a transcende mortalitatea.

Folosirea cuvântului „jind” aduce o notă melancolică, însă și o forță de atracție necondiționată, un dor ce se simte aproape ca o invocație metafizică, o chemare ce depășește rațiunea. [Comentariu bazat pe IA]

Durată–evoluție. O paralelă... schițată

Creația artistică este în viziunea lui Freud rezultatul refulării impulsului sexual — parcă așa sună teoria — pentru a evita căderea în nevroză. Și este, în viziunea lui Ernest Becker și a altor existențialiști, o îndeletnicire menită să alunge spaima de moarte: „negarea” morții. Cele două afirmații nu sunt însă decât simple ipoteze. Nu cred că cineva ar putea dovedi în mod absolut cert că omul creează numai pentru ca „produsul” său să-l ferească de nevroză, după cum nimeni nu cred că ar putea dovedi că omul creează doar pentru a scăpa de obsesia morții. Dar ambele sunt legate, într-un fel sau altul, de dăinuire.

Mă întrebam însă dacă este posibilă o lume în care să se admită supremația efemerului. Acum mă întreb așa: dacă eu aș fi interesat exclusiv de creație, de performanță, poate că aș putea să mă mulțumesc cu un „obiect artistic” sau cu un „obiect tehnic” de existența căruia să știu doar eu. Dar nu, trebuie să mă întreb dacă ceea ce am creat are valoare. Valoarea o apreciază și o validează (în principiu) ceilalți. Până aici, nimic nou. Dar poate că eu aștept validarea nu doar pe orizontala existenței ci și pe verticala timpului. „Verticala timpului” presupune și validarea de către posteritate. Nu am niciun indiciu asupra posibilei (așteptatei) validări de către posteritate în afara actului de validare prezent, al contemporanilor. Iar dacă nu sunt sigur de valoarea „produsului”, nu pot decât să sper. Și sper în validarea posterității chiar dacă sunt validat de contemporaneitate, să zicem, fiindcă mi-e teamă că validarea de către contemporaneitate poate fi limitată și trecătoare/ocazională. Probabil că trebuie să existe o „simetrie” între „orizontală” și „verticală”. Și totodată se face astfel o legătură între dăinuire și valoare. Astfel, s-ar putea conchide că ideea de efemer nu va fi niciodată acceptată. Și că valoarea e legată de durată. Este aici, cred, o oarecare paralelă cu evoluția vieții, imposibilă fără moarte... din motivele cunoscute.

1 Noiembrie

© HD