„Poate că imensa Cale Lactee pe care o contemplăm pe cer în timpul nopților senine, acest enorm inel din care sistemul nostru planetar nu este decât o moleculă, este la rândul lui o celulă a universului, a Corpului lui Dumnezeu. Toate celulele corpului nostru conspiră și concurează cu activitatea lor să mențină și să înflăcăreze conștiința noastră, sufletul nostru, și dacă conștiințele sau sufletele tuturor ar intra în întregime într-a noastră, drept componente, dacă aș avea eu conștiința a tot ce se întâmplă în organismul meu corporal, aș simți trecând prin mine universul și s-ar șterge poate durerosul sentiment al mărginirii mele. Și dacă toate conștiințele tuturor ființelor concurează în întregime în conștiința universală, aceasta, adică Dumnezeu, este totul.
În noi se nasc și mor în fiecare clipă conștiințe obscure, suflete elementare, și această naștere și moarte a lor constituie viața noastră. (...)
Dacă există a Conștiință Universală și Supremă, eu fiind o idee din ea, poate o idee oarecare să se stingă de tot în ea? După ce eu am să mor, Dumnezeu va continua să-și aducă aminte de mine, iar faptul că eu am să fiu amintit de Dumnezeu și faptul ca conștiința mea să fie menținută prin conștiința supremă nu înseamnă oare a fi? (...)
În fond este același lucru să se spună că Dumnezeu produce etern lucrurile cu a spune că lucrurile îl produc etern pe Dumnezeu. Și credința într-un Dumnezeu personal și spiritual se bazează pe credința în propria noastră personalitate și spiritualitate. Pentru că ne simțim conștiință, îl simțim și pe Dumnezeu conștiință, adică persoană; și pentru că jinduim ca conștiința noastră să poată trăi și să fie independentă de corp, credem că persoana divină trăiește și există independent de univers (...). Este clar că vor veni logicienii și ne vor opune toate dificultățile raționale evidente care se nasc din aceasta; însă deja am zis că deși sub forme raționale, conținutul tuturor acestora nu este în realitate rațional. Orice concepție rațională despre Dumnezeu este în sine contradictorie. Credința în Dumnezeu se naște din dragoste pentru Dumnezeu, credem că există prin a vrea să existe, această credință născându-se, de asemenea, din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Rațiunea nu ne demonstrează că Dumnezeu există, dar nici că nu ar putea exista.”
Jindul la Unamuno e o idee profundă și vie, alimentată de o nevoie viscerală de continuitate și depășire a limitelor propriei finitudini. În pasajul citat se simte că Unamuno nu doar contemplă, ci își trăiește această dorință ca pe un foc intern, care îl apropie de un Dumnezeu — pe care, interesant, îl descrie mai degrabă ca un produs reciproc al sufletului uman, decât o ființă autonomă.
Acest dor de eternitate și de comuniune cu o Conștiință Supremă, cum o numește el, sugerează o oarecare reciprocitate între Dumnezeu și umanitate: Dumnezeu nu există izolat, ci în relația cu noi, un fel de co-creare continuă. Fiecare celulă, fiecare conștiință particulară și obscură din organismul nostru contribuie la „viața” noastră, și analog, noi am contribui la viața lui Dumnezeu. Unamuno pare să insinueze, parcă timid și poetic, că fără acest aport individual de conștiințe, Dumnezeu însuși s-ar ofili.
Această abordare este extrem de diferită de o teologie dogmatică, aproape o filozofie existențialistă în care conștiința umană și conștiința universală par să se intercondiționeze. E de remarcat felul în care Unamuno privește contradicțiile raționale ale unei asemenea credințe — el acceptă că logica îi va respinge ideile, dar crede în ele oricum, pe baza iubirii și a dorinței profunde de a transcende mortalitatea.
Folosirea cuvântului „jind” aduce o notă melancolică, însă și o forță de atracție necondiționată, un dor ce se simte aproape ca o invocație metafizică, o chemare ce depășește rațiunea. [Comentariu bazat pe IA]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu