De ce n-a primit Kundera Premiul Nobel

O informație dintr-un articol semnat de Cătălin Tolontan, dedicat comemorării a 25 de ani de la moartea ziaristului Ioan Chirilă, ne trimite — în virtutea curiozității — la un episod din anul 1984, care îi privește pe Milan Kundera, Václav Havel și grupul de disidenți din Cehoslovacia acelor timpuri, episod prezentat în articolul „Kundera and the Nobel Prize”, de Monika Zgustova, publicat în CounterPunch.

„Cei care sunt familiarizați cu Kundera și cu opera sa știu că ironia, glumele și mistificarea sunt o parte esențială a modului său de a vedea lumea. Cu toate acestea, această explicație le-a părut frivolă disidenților [care ar fi preferat un ton sobru, potrivit cu sloganul lor, „adevărul despre minciuna totalitară”]. Când în 1984 Academia Suedeză l-a pus pe Kundera în fruntea listei sale de candidați la Premiul Nobel pentru Literatură, ei, îngrijorați că Kundera ar putea să nu-i menționeze în discursul său [de recepție] [?], au propus propriul lor candidat: poetul Jaroslav Seifert. [Care a și fost premiat!]

Uhde [scriitor, prieten cu Kundera] povestește în articolul său că: «Václav Havel, la o întâlnire cu colegii disidenți, nu i-a informat despre faptul că, dacă ar semna petiția în favoarea lui Seifert, asta ar însemna că Kundera va fi automat exclus de la candidatura pentru Nobel.» [Ca și cum colegii n-ar fi putut să-și dea seama și fără atenționarea lui Havel!] Pe lângă declarația lui Uhde, mai există o mărturie, cea a scriitoarei Sylvie Richterová, care afirmă același lucru: Havel a depus la acel moment o nominalizare recomandându-l pe Seifert pentru premiu; în propunerea sa, disidentul a susținut că autorului cărții Insuportabila ușurătate a ființei (un roman care povestește viața unui cuplu anihilat de regimul totalitar), «nu i-a păsat de nimic» (adică de nimic ce ar fi avut de a face cu disidența și cu regimul).”

Mai trebuie adăugat că la vremea când se întâmplau toate acestea, Kundera era de mult „fugit” din țară (1975), și că în 1969, preferase Franța, editura Gallimard, pentru a-și publica romanul Život je jinde — Viața e în altă parte, în detrimentul samizdatului ceh Petlice.

Episodul de mai sus este comentat și de Ondřej Slačálek în articolul „The Czech Socialist Literature That Influenced Milan Kundera”, din publicația Jacobin, alături de alte aspecte ale relației Kundera–Havel.

Care este până la urmă legătura dintre episodul Kundera–Havel de mai sus și articolul lui Tolontan din Golazo.ro? Legătura este faptul a autorul a asistat (a fost „urechist”, cum zice el însuși) la o discuție într-un grup de cehi și de polonezi, în care se exprimaseră îndoieli cu privire la integritatea morală a lui Václav Havel, care l-ar fi „săpat” pe Milan Kundera.

„La noi s-ar numi «mâncătorie». La ei, sunt fapte de viață, pur și simplu. Kundera s-a stins fără să ia niciodată Nobelul, iar Havel a ajuns președintele admirabil al unei Cehii democrate”, trage concluzia — nu fără satisfacție — Cătălin Tolontan.

P.S. Îmi amintesc de o discuție televizată între Adam Michnik, Nicolae Manolescu și încă nu mai știu cine din „partea română”, la o vizită în România a eseistului și fostului disident polonez, când, în replică la ideea „de ce n-am avut disidenți în România”, Manolescu, cuprins de o veselie ciudată, c-un gest larg, de dezarmare, i-a spus lui Michnik (citez aproximativ): Noi am vrut să ne împotrivim, dar dacă Ceaușescu a decis să le întoarcă spatele sovieticilor, noi ce puteam să mai facem? Să fim disidenți, nu mai avea niciun rost!