Durată–evoluție. O paralelă... schițată

Creația artistică este în viziunea lui Freud rezultatul refulării impulsului sexual — parcă așa sună teoria — pentru a evita căderea în nevroză. Și este, în viziunea lui Ernest Becker și a altor existențialiști, o îndeletnicire menită să alunge spaima de moarte: „negarea” morții. Cele două afirmații nu sunt însă decât simple ipoteze. Nu cred că cineva ar putea dovedi în mod absolut cert că omul creează numai pentru ca „produsul” său să-l ferească de nevroză, după cum nimeni nu cred că ar putea dovedi că omul creează doar pentru a scăpa de obsesia morții. Dar ambele sunt legate, într-un fel sau altul, de dăinuire.

Mă întrebam însă dacă este posibilă o lume în care să se admită supremația efemerului. Acum mă întreb așa: dacă eu aș fi interesat exclusiv de creație, de performanță, poate că aș putea să mă mulțumesc cu un „obiect artistic” sau cu un „obiect tehnic” de existența căruia să știu doar eu. Dar nu, trebuie să mă întreb dacă ceea ce am creat are valoare. Valoarea o apreciază și o validează (în principiu) ceilalți. Până aici, nimic nou. Dar poate că eu aștept validarea nu doar pe orizontala existenței ci și pe verticala timpului. „Verticala timpului” presupune și validarea de către posteritate. Nu am niciun indiciu asupra posibilei (așteptatei) validări de către posterității în afara actului de validare prezent, al contemporanilor. Iar dacă nu sunt sigur de valoarea „produsului”, nu pot decât să sper. Și sper în validarea posterității chiar dacă sunt validat de contemporaneitate, să zicem, fiindcă mi-e teamă că validarea de către contemporaneitate poate fi limitată și trecătoare/ocazională. Probabil că trebuie să existe o „simetrie” între „orizontală” și „verticală”. Și totodată se face astfel o legătură între dăinuire și valoare. Astfel, s-ar putea conchide că ideea de efemer nu va fi niciodată acceptată. Și că valoarea e legată de durată. Este aici, cred, o oarecare paralelă cu evoluția vieții, imposibilă fără moarte... din motivele cunoscute.