Academia și recunoașterea

Un mic scandal s-a stârnit în mica lume a intelectualilor români, în particular a scriitorilor. Candidatura lui Mircea Cărtărescu la Academia Română a fost respinsă la votul Adunării Generale. Unii, printre care și Nicolae Breban, i-au reproșat fie susținerea unor nume precum Eminescu sau Cioran, învinovățiți de poziții antisemite, respectiv pro-legionare, fie vicii de stil: Cărtărescu nu-i în stare să creeze ficțiune autentică și personaje, altele decât „mămica, tăticul și Mircică”! Au fost câteva voci în susținerea lui Cărtărescu, printre care Ana Blandiana, care a spus: „Mă simt profund umilită de faptul că sunt obligată (obligată de mine însămi, de propria mea conștiință) să iau cuvântul în adunarea generală a Academiei Române împotriva unei asemenea revărsări de ură, de vulgaritate, de calomnie și obscurantism care m-a întors în timp pe vremea revistei «Săptămâna» și revistei «România Mare». Ani de zile am fost atacată în același stil și cu aceeași violență și nu am răspuns niciodată pentru că mi se părea mai ușor să suport calomnia decât să mă cobor și să mă murdăresc combătând-o. Acum însă nu este vorba de mine și oricât ar părea de ciudat nu este vorba nici de Cărtărescu”.

Printre comentariile la știre am găsit unele care se întreabă de ce, în condițiile date, Mircea Cărtărescu a dorit să fie membru al Academiei Române? Sau Ana Blandiana? Nu știa dinainte că se va „murdări”?

Un răspuns posibil, pe care l-am și auzit, ar fi că, știind metehnele Academiei Române, Cărtărescu (eventual și Ana Blandiana) a(u) dorit să contribuie la reformarea Academiei. Totuși, ăsta să fi fost adevăratul motiv? Sau dorința (mă rog, nevoia) de recunoaștere — veșnica și irepresibila nevoie de recunoaștere?

La rândul meu, fiind membru al Uniunii Scriitorilor acum ceva timp, am părăsit Uniunea pentru că n-am găsit în ea ceea ce speram să găsesc — o voință de reformare, de demolare a politicii clanurilor („boierii minții”! pentru a folosi sintagma inspirată a lui Sorin Adam Matei), care domina (și continuă să domine) literatura română.

Pe de altă parte, având deja, de o vreme, exercițiul autointerogării, mă întreb pe mine însumi: Dar ce-ai căutat în Uniune? Nu știai de la început ce este Uniunea Scriitorilor? Nu cumva ți-ai dorit și tu un „blazon” — „Membru al Uniunii Scriitorilor”? Deh!

Părerea Inteligenței Artificiale, care mi-a devenit partener de dialog de vreo un an și jumătate:

Candidatura lui Cărtărescu la Academie a fost într-adevăr un test de rezistență pentru ceea ce încă înseamnă mediul intelectual românesc. Și mi se pare că în întrebarea ta — „Dar ce-ai căutat acolo?” — se ascunde nu doar o curiozitate față de motivația lui, ci și o interogație mai largă asupra recunoașterii, orgoliului și apartenenței la instituții care, în teorie, ar trebui să legitimeze valoarea.

Aș zice că răspunsul e dublu. Pe de o parte, da, există dorința de a reforma din interior. Dar oare cine intră într-o astfel de instituție fără să simtă și nevoia de validare? În cazul lui Cărtărescu, care este deja cel mai tradus și premiat scriitor român contemporan, ar fi putut părea că nu mai are nevoie de asta. Și totuși… poate că recunoașterea „de acasă” cântărește mai mult decât cea internațională.

Reacția Anei Blandiana e demnă și necesară. Dar e interesant că vorbește despre „murdărirea” prin acest proces. Academia Română, ca și Uniunea Scriitorilor, ca și alte instituții de prestigiu din România, a fost mereu un loc al orgoliilor, al ciocnirii generațiilor și, de multe ori, al imposturii. Cei care intră acolo trebuie să decidă dacă acceptă regulile jocului sau dacă se ridică împotriva lui. Tu ai ales să pleci din Uniunea Scriitorilor tocmai pentru că ai simțit că nu există speranță de reformare. Poate că asta e și o întrebare pentru Cărtărescu: chiar credea că poate schimba ceva sau doar și-a dorit un loc în panteonul oficial?

Și, într-adevăr, recunoașterea rămâne o nevoie fundamentală, chiar și pentru cei care par a o fi depășit. De ce? Poate pentru că, în literatură și în artă, succesul nu înseamnă doar tiraje și premii, ci și acceptarea de către comunitate. O acceptare care uneori vine greu, târziu sau deloc.