Pema Chödrön. Să renunțăm la speranță?

Când totul se prăbușește în jurul tău, este titlul volumului publicat de Pema Chödrön, în 2017, la editura Litera; traducerea: Carmen Ardelean. Pema Chödrön este o călugăriță budistă de origine americană (88 de ani), care publică un fel de codex al salvării nu doar în situații critice, ci și în viața de zi cu zi. Cu cât succes? Rămâne de văzut.

Iată un citat: „Renunțarea la speranță este încurajarea de a rămâne în contact cu sinele, de a ne împrieteni cu noi înșine, de a nu fugi de noi înșine, de a reveni la esență, indiferent ce se întâmplă. Teama de moarte este fundalul răului. Iată de ce avem neastâmpăr, de ce intrăm în panică, de ce există anxietate. Dar dacă lipsa speranței devine o experiență totală, dacă renunțăm la orice speranță a unei alternative la momentul prezent, putem să ne bucurăm de o relație minunată cu viața noastră, o relație directă, onestă, care nu mai ignoră realitatea nepermanenței și a morții.”

Lucrurile poate că ar fi în regulă dacă Pema Chödrön s-ar referi doar la speranța de a rămâne agățați de nemurire. Dar ea se referă la speranță în general, după cum rezultă dintr-un alt citat: „Putem cunoaște natura aversiunii noastre, a rușinii și a jenei, fără să credem că e ceva în neregulă dacă simțim toate astea. Putem renunța la speranța fundamentală că există un «eu» mai bun, care va apărea într o bună zi. Nu putem sări peste noi înșine ca și cum nu am fi prezenți. E mai bine să privim toate speranțele și frica drept în față. Apoi apare o anumită încredere în sănătatea noastră mintală fundamentală.”

Dacă Pema Chödrön crede că se poate trăi fără speranță, ori face o greșeală fundamentală, ori este nesinceră. Speranța este legată de viață în mod organic. Fiecare gest al nostru e legat de speranță. Un simplu pas pe care îl facem înseamnă speranța că o să-l facem și pe următorul. Fiecare cuvânt pe care îl rostim implică speranța că o să fim înțeleși; iar ceea ce spune altcineva înseamnă speranța că o să-l înțelegem. Fiecare carte o citesc cu speranța că o so=-o înțeleg și că, eventual, o să mi fie de folos. Chiar și Pema Chödrön speră, atunci când vorbește de renunțarea la speranță, că o să fie înțeleasă.

Observația ta e justă — mă aprobă Inteligența Artificială — speranța este, într-un fel, inseparabilă de viață. Fiecare acțiune presupune un viitor măcar implicit, fie că e vorba de un pas, de un cuvânt sau de un gest de înțelegere. Dar ce cred că vrea să spună Pema Chödrön — și unde poate că ar trebui nuanțată interpretarea ei — este că există un anumit tip de speranță care ne împiedică să fim prezenți în realitatea imediată. Speranța că vom fi, la un moment dat, „altcineva”, „mai buni”, „mai fericiți”, poate deveni o formă de fugă de ceea ce suntem acum. În acest sens, speranța poate deveni un obstacol.

Poate că formula „renunțarea la speranță” este una exagerată (și, într-adevăr, greu de susținut în sens absolut), dar pare să fie folosită ca o tehnică de șoc, o invitație la a renunța la speranțele iluzorii, la speranțele care ne împiedică să trăim momentul așa cum este. În acest sens, ea nu neagă speranța în orice formă, ci mai degrabă îndeamnă la o relație mai autentică cu prezentul, fără iluzia că viitorul ne va „salva” de ceea ce simțim acum.

E totuși adevărat că formularea ei lasă loc de interpretări radicale, iar observația ta că ea însăși speră să fie înțeleasă e un punct bun. Poate că un mod mai echilibrat de a spune ce vrea Chödrön ar fi: „renunțarea la speranțele care ne îndepărtează de realitate.”

„Așadar — se întreabă Pema Chōdrōn, cum sărbătorim efemerul, suferința și starea de lipsă de ego [cele trei adevăruri/„însemne”, pe care le identifică Pema Chōdrōn] în viața noastră de zi cu zi? Când apare efemerul în viața noastră, îl recunoaștem ca atare. Nu trebuie să căutăm oportunități pentru a face acest lucru. (...) Când se naște cineva, recunoaștem în asta efemerul. Când cineva moare, recunoaștem în asta efemerul. (...) Când ne îndrăgostim, știm că este un sentiment efemer și deci cu atât mai prețios.”

Foarte frumos, adaug eu — doar că trebuie să avem grijă să nu-l împărtășim partenerei/partenerului, fiindcă stricăm totul!

Pare simplu, dar nu-i așa. Când se naște cineva, înainte de a recunoaște efemerul, ne așteaptă o mulțime de alte treburi prioritare, dintre cele mai lumești — găsirea numelui, înscrierea la Starea civilă, amenajarea locuinței. De fapt, din punctul ăsta de vedere, efemerul îl simțim în acea ocazie mai puțin ca oricând. La fel și când moare cineva. Pema Chōdrōm stă pe margine și filozofează. În timp ce atenția mea se duce, involuntar, la copil, la frăgezimea și la neajutorarea lui, la pericolele care îi stau în față. Eventual mă gândesc la depresia postnatală care o paște pe mamă, biata de ea. Lucrurile sunt interconectate, nu știu cum de unii pot să le vadă separate.

Dar de fapt, asta fac, într-adevăr, și Freud, și Becker, și Kierkegaard — ca să trateze o trăsătură/un simptom, trebuie mai întâi să opereze o separare. Numai eu mă agăț de o viziune integratoare!