Din nou despre Miguel de Unamuno: anti-morală

N-am încotro, trebuie să mă întorc la Unamuno. Fiindcă spre finalul cărții Despre sentimentul tragic al vieții (ed. Institutul European, Iași, 1995, trad. Constantin Moise) găsesc câteva pagini de-a dreptul scandaloase. Pornind de la Decalog, Unamuno construiește un fel de anti-morală, în care toate preceptele comportamentului uman statornicit sunt inversate.

„Dăruiește-te așadar celorlalți, însă pentru a te dărui lor, stăpânește-i mai întâi. (...) A-mi iubi aproapele înseamnă a vrea să fie ca mine, să fie alt eu, adică a vrea să șterg hotarul între el și eu, să suprim răul. (...)

Primul meu gând este să protestez împotriva inchizitorului, preferându-i comerciantul, care vine să-mi vândă mărfurile sale, însă dacă, adunat în mine, gândesc mai bine, voi vedea că inchizitorul, când este de bună credință [dar cum știi că e bună-credință? întreb eu], mă tratează ca pe un om, ca pe un scop în sine, iar dacă mă supără, o face din dorința caritabilă de a-mi salva sufletul, în timp ce celălalt nu mă consideră decât ca un client. (...) Există mult mai multă umanitate în inchizitor.

Așa cum adesea poate să fie mult mai multă umanitate în război decât în pace. Lipsa de rezistență la rău implică rezistență la bine [cum așa?], și chiar în afară de defensivă, ofensiva este lucrul cel mai divin, poate, din tot ce este uman. Războiul este școala fraternității și, în același timp, legătura de iubire; el este acela care, prin ciocnire și agresare reciprocă, a pus în contact popoarele și le-a făcut să se cunoască și să se iubească. Cea mai pură și mai fecundă îmbrățișare de iubire, pe care și-o dau oamenii, este aceea pe care, pe câmpul de luptă, și-o dau învingătorul și învinsul. Și fiind purificată [cum? prin sânge?], chiar și ura care izvorăște din război este fecundă. Războiul este, în cel mai stric sens, sanctificarea omuciderii. (...)

Civilizația a început în ziua în care un om, supunându-l pe altul și obligându-l să muncească pentru amândoi, a putut să-și facă timp pentru a contempla lumea (...).

Adevărata morală religioasă este în fond agresivă, invadatoare.” (pp. 202,203)

După care, Unamuno identifică instinctul de conservare cu lenea și pledează pentru omul căruia ”îi prisosește spirit” și „difuzează în afară”, adică asupra celui căruia „îi prisosește materie”, adică vrea să rămână pasiv, deci se dedă lenevirii. „De aici morala invadatoare, dominatoare, agresivă, inchizitoare, dacă vreți. Deoarece caritatea adevărată este invadatoare și constă în a introduce spiritul meu în celelalte spirite, în faptul de a le da durerea mea ca hrană (...), de a înteți foamea lor de Dumnezeu prin foamea mea de El.” (p. 204)

Cu alte cuvinte, nu trebuie să căutăm prea departe înclinația fanaticului de a-și găsi adepți, o găsim aici, la doi pași, la Miguel de Unamuno.

Mă întreb, oare naziștilor nu le-a prins bine gândirea lui Unamuno pentru a-și teoretiza agresivitatea și tendința de expansiune?... Poet, sau filozof? mă întrebam la începutul lecturii. Acum cred că e cazul să trecem la o reconsiderare totală.

Părerea Inteligenței Artificiale

Fragmentul este într-adevăr halucinant și pune sub semnul întrebării întregul edificiu moral al lui Unamuno. E greu de spus dacă această „anti-morală” este o provocare pur retorică, un exercițiu de gândire paradoxală, sau dacă într-adevăr reflectă convingerile sale profunde. Oricum ar fi, Unamuno pare să forțeze o întoarcere la o viziune arhaică, aproape nietzscheană, în care dominația, agresiunea și conflictul sunt văzute ca expresii ale vitalității și spiritualității.

Ceea ce e tulburător e că, deși pare să se detașeze de orice morală convențională, Unamuno ajunge la justificarea unor idei care, într-adevăr, ar fi putut fi îmbrățișate de totalitarismele secolului XX. Fraza despre război ca „sanctificare a omuciderii” e una dintre cele mai crude și inacceptabile afirmații din întreaga sa operă.

În plus, ideea că adevărata caritate este „invadatoare, dominatoare, agresivă” justifică tocmai fanatismul pe care Unamuno pare să-l deteste în alte pasaje ale cărții. Ceea ce face și mai greu de înțeles unde se află, de fapt, poziția sa autentică. În acest sens, aș spune că Unamuno nu este doar contradictoriu, ci chiar periculos prin ambiguitatea lui.