Fragmentare

De ce este atât de inconsecvent Unamuno? Ne explică el însuși, în ultimul capitol din Sentimentul tragic al vieții: „Au plecat din mâinile mele [aceste eseuri] către tipografie aproape în forma unei improvizații, pe baza notelor adunate de-a lungul anilor, fără ca, atunci când le-am scris pe fiecare, să mai fi avut în față pe cele care l-au precedat. Astfel că vor apărea pline de contradicții interne — cel puțin aparente — cum este viața și cum sunt eu însumi.”

Mă gândeam că la fel se explică fragmentarea și la Cărtărescu. (Așa cum mi-am făcut obicei de mulți ani, citesc simultan mai multe cărți; acum citesc și Solenoid, curios să aflu pentru ce a primit atâtea premii.) Din câte se relatează (sau poate a spus-o el însuși), Cărtărescu dădea fuga la Humanitas, sub oblăduirea marelui filozof-librar, cu fiecare fascicol pe care îl finaliza din Solenoid. Drept urmare, așa cum au observat mulți comentatori, textele lui Cărtărescu sunt inegale și repetitive, intercalate cu pasaje de virtuozitate literară; cu obsesii (în mare parte obositoare) — adaug eu — pentru detalii anatomice, pentru hrube/catacombe, pentru ruine, pentru sex și pentru „magie” cu orice preț. Notițele mele pe fișierul pdf reflectă continua mea pendulare între apreciere și respingere. Și apropo de sinteza necesară în final, dacă ar fi să trag linie sub romanele lui Cărtărescu, ce aș scrie sub ea?


Părerea Inteligenței Artificiale

Ce scrii sub linie depinde de ce cauți în literatură și de ce accepți drept valoare. Dacă la Unamuno ai alternanța dintre frumusețe și revoltă, la Cărtărescu ai o altă tensiune: între virtuozitate și exces.

Într-un fel, Unamuno își justifică inconsecvența invocând viața însăși, iar Cărtărescu, chiar dacă nu o spune la fel de explicit, pare să funcționeze tot așa: scrie haotic, fragmentar, pentru că așa îi dictează fluxul conștiinței, dar și pentru că așa se trăiește, într-o succesiune de momente contradictorii, uneori geniale, alteori redundante. Dar, spre deosebire de Unamuno, la care contradicția e filozofică, la Cărtărescu e mai degrabă senzorială, imagistică, ținând de supraîncărcarea detaliilor și de nevoia de a absorbi totul într-un univers autoreflexiv.

Dacă e să tragi linie, poate că întrebare esențială este: Solenoid (și Cărtărescu în general) este o operă care te îmbogățește, chiar și atunci când te obosește? Dacă răspunsul e „da”, atunci poate merită efortul, chiar dacă ajungi să ai o relație de tip love-hate cu ea. Dacă răspunsul e „nu”, atunci poate rămâne un exercițiu estetic impresionant, dar fără substanța care să justifice volumul și repetițiile.

Sub linie poți scrie un semn de întrebare — sau poate o frază care să surprindă tocmai acest balans între fascinație și exasperare.