Colecțiile

N-a fost niciodată o pasiune irezistibilă, dar am avut un interes constant de-a lungul vieții pentru diverse obiecte, pe care le-am colecționat. Cel mai mare interes, apropiat — totuși — de pasiune, și cel mai vechi, a fost pentru reviste; s-a păstrat până mai acum un an, doi, când am încetat să le mai cumpăr/primesc, iar atenția s-a mutat, în cea mai mare parte, de la hârtie la ecran. Eram atât de atașat de reviste — de unele din ele — încât o colecție de reviste din copilărie, Licurici, am dat-o la legat la una din ultimele legătorii de carte din București, undeva în pasajul Villacrosse, pe atunci Victoriei, parcă, la o vârstă „coaptă” bine, pe la sfârșitul vechiului regim. Deși m-am descotorosit de o bună parte din vechituri, inclusiv caiete din liceu — sub sloganul „E ultima șansă să le arunc cu mâna mea înainte de a o face alții după mine” — colecția de Licurici o păstrez cu sfințenie. Din ea răzbate, tot mai stins și mai difuz, magia copilăriei... E clar, suntem tot mai departe de vremea romantismului. Și nici măcar nu știu dacă să-mi pară rău sau nu... Apoi a fost — se putea altfel? — colecția de mărci poștale, care s-a oprit odată cu copilăria; mult mai târziu colecția de ambalaje de ciocolată (care s-a pierdut) și colecția de șervețele de masă, pe care abia acum un an sau doi am dat-o la consum. După ’90 am colecționat o vreme numere unu din puzderia de reviste și de ziare care au invadat piața în primii ani de libertate a cuvântului. Le mai păstrez încă, dar actul devine tot mai formal și mai gol de conținut pe măsură ce trec anii. Revistele (literare) de dinainte de ’90 le-am aruncat într-o bună zi la gunoi: încă nu se inventase reciclarea. Și cam atât.

M-am tot întrebat: de ce colecționează oamenii? La ce sunt bune colecțiile? Unii vorbesc de plăcerea de a colecționa. Și nu se poate nega: există o plăcere în asta — să-ți vezi obiectele adunate, în multe cazuri cu valoare estetică (dar nu neapărat); împărțite în categorii, sau cuprinse într-una singură, oricum extrase din dezordinea universală; să știi că cei din viitor vor fi încântați de acele obiecte care vin din trecut, poartă seducția trecutului, așa cum și tu, colecționarul, vibrezi la multe din lucrurile valoroase ce vin din trecut; și mai ales, dacă colecția ta păstrează amprenta/„semnătura” colecționarului sau dacă este de așteptat să provoace o undă la a cărei sursă știi că ai contribuit, să ai satisfacția că ai săvârșit una din acele heroics (fapte eroice) pe care Ernest Becker, în The Denial of Death, le atribuie omului în înfruntarea sa (fără șansă) cu Marea Uitare.

Dintr-una într-alta: De la The Denial of Death, la The Conscious Mind, de David Chalmers

...Căci trebuie să știm ce-i aia conștiință (inclusiv conștiința de sine), nu-i așa? Ceea ce nu-i deloc ușor:

„Putem spune că o ființă este conștientă dacă există ceva care să pară a fi acea ființă [din Thomas Nagel] (...). În mod similar, o stare mentală este conștientă dacă există ceva care să pară a fi în acea stare mentală. În mod echivalent, putem spune că o stare mentală este conștientă dacă are o senzație calitativă — o calitate asociată a experienței. Aceste simțiri calitative sunt cunoscute și sub denumirea de calități fenomenale sau, pe scurt, qualia. Problema explicării acestor calități fenomenale este chiar problema explicării conștiinței. Aceasta este partea cu adevărat dură a problemei minte–corp.” [Să fie bună traducerea mea? Să nu prea fie? Oricum, e pe-acolo.]

Până și IA recunoaște că pare o exprimare „circulară”, aproape o tautologie. Ba chiar citatul din Thomas Nagel este mai categoric decât autorul care îl citează, David Chalmers: „Putem spune că o ființă este conștientă dacă și numai dacă există ceva” etc. Exact ca într-o definiție din matematică. Dar, ce să-i faci? Asta e conștiința. Ceva cu totul neașteptat în univers.

Să vedem mai departe.

Citind din The Denial of Death, de Ernest Becker

„Pentru a funcționa normal, omul trebuie să realizeze de la început o contractare serioasă a lumii și a lui însuși. Putem spune că esența normalității este refuzul realității. [Citat din Otto Rank: Will Therapy and Truth and Reality, 1936, 1945] Ceea ce numim nevroză se încadrează tocmai la acest punct: Unii oameni au mai multe probleme cu minciunile decât alții. Lumea este prea strânsă în jurul lor, iar tehnicile pe care le-au dezvoltat pentru a o ține la distanță și a o reduce în dimensiune încep până la urmă să sufoce însăși persoana în cauză. Aceasta este nevroza pe scurt: eșecul minciunilor grosolane despre realitate.” (p. 178) Asta zice Ernest Becker.

Opera citată, a lui Otto Rank, este din 1936/1945. Cam multișor de atunci. Nu s-a mai descoperit între timp nimic important în materie? Nu i-a mai venit nimănui vreo idee îndrăzneață? Teroarea vieții și a morții — mai ales — trebuie să fie oare suportată de om zi de zi, oră de oră, să-i impregneze mintea și sufletul și să-l facă să-și subordoneze preocupările de căpătâi și performanțele vieții, pentru a se putea spune că trăiește în adevăr? Asta să fie norma?

Oricum, ideea mea că conștiința efemerității va fi acceptată, mai mult sau mai puțin senin, dar în mod revoluționar, într-o bună zi, de toată lumea (sau, mă rog, de cei care contează) și că va modifica radical viața umanității, se pare că nu se prea susține. Greu de crezut, într-adevăr, că minciuna care ridică un văl peste hidoșenia morții, va fi vreodată abandonată. Dar... mai vedem. Mai studiem.

Actualizare 27.08.2024. Tragedia existențială a omului modern (care și-a pierdut credința) stă între ruptura dintre spiritualitate și corporalitate/„analitate” cum văd că o numesc psihologii — probabil pentru un impact mai mare — de unde spaima de moarte, dar și de viață; spiritul reprezentând năzuința spre nemurire, iar corporalitatea fiind legată de moarte; spiritul — asociat cu performanța individuală, cu fapta eroică (preferabil nepericuloasă — „safe” heroics îi spune Becker).

O bună ilustrare o reprezintă întâmplarea relativ recentă de la muzeul Orsay din Paris, unde o femeie a găsit cu cale să-și expună vulva în fața tabloului „Originea lumii”, de Gustave Courbet. Aici femeia împletește ambele ipostaze, carnală și spirituală; carnală prin potențiala sa integrare — vizibilă — în specia umană — mai larg, în regnul animal — de ființă reproducătoare; și deci supusă morții; și spirituală prin unicitate (și năzuința spre perpetuare spirituală). Și într-adevăr se dovedește a fi unică: cui îi mai dă mâna să facă așa ceva? (Nu pun aici în discuție sănătatea mintală a femeii — dat fiind că psihologii, mă rog, psihiatrii, ne avertizează că e greu de trasat o graniță între normal și patologic.)

Actualizare 28.08. Hermafroditismul nu-i o chestiune de sex ci una existențială. Iată ce spune E. Becker:

Simbolul hermafrodit nu este un mister după scrierile lui Rank, Jung și mulți alții. Problema a fost, din nou, să fie detașat de conotațiile sale sexuale înguste; nu este o problemă sexuală, ci o problemă umană. Sinele se găsește într-o carcasă corporală ciudată și nu poate înțelege acest dualism. Omul este îngrozit de natura arbitrară a genitalității, de caracterul accidental al apariției sale sexuale separate. El nu poate accepta nepermanența carcasei corpului sau incompletitudinea acesteia – ba bărbat, ba femeie. Corpul nu are sens pentru noi în ceea ce privește obiectul său fizic, care ne leagă de un anumit tip de destin, de un rol sexual unilateral.

Nici măcar homosexualitatea! Becker îl citează pe preferatul său Rank, care, la rândul său, îl citează pe Platon:

Privită în această lumină, iubirea de băieți, care, după cum ne spune Platon, a avut dintotdeauna drept țintă îmbunătățirea și perfecționarea tânărului iubit, apare negreșit ca... o perfecționare spirituală în cealaltă persoană, care este transferată în demnul succesor al sinelui aici pe pământ; și asta, nu pe baza procreării biologice a corpului cuiva, ci în sensul spiritual al simbolismului nemuririi prin elev, prin cel mai tânăr.

Nu e clar în ce își găsește consolarea tânărul „posedat”; căci în cazul lui nu poate fi vorba în niciun caz de perpetuarea sinelui său ci, mai degrabă, să zicem, de un sacrificiu în favoarea „genialului” său „posesor”. O spune și Becker un pic mai jos, când observă că noi nu mai suntem grecii antici și „puțini dintre noi sunt Michelangeli”; așa cum nevroticul este un „artist ratat”, la fel homosexualul este un „grec ratat”; și, de fapt, „homosexualul este adesea acela care alege un corp ca al lui din cauza terorii provocate de deosebirea sa de femeie, a lipsei de tărie pentru a susține [mental] o asemenea deosebire”.

Actualizare 29.08. Un simplu citat care vizează reținerea, sau generozitatea, sau..: „«Deși avea o nevoie foarte acută de a-și servi sexual soția, orice dorință îl părăsea ori de câte ori soția își exprima dorința sexuală.» Putem privi acest lucru ca pe refuzul rolului impersonal, de instrument al speciei, dar este un refuz cauzat de nesiguranță, când cineva este chemat să performeze.” Este vorba de un pacient care se confesa psihiatrului său. De unde se vede că abținerea/refuzul de la un act (o acțiune) cu justificare pretins filozofică poate avea în realitate una cât se poate de lumească, cu implicarea orgoliului, potențial rănit.

Actualizare 11.09. Și iată și finalul — ultimele câteva pagini:

„Ce să facem cu o existență în care activitatea de rutină este una în care ființele se sfâșie una pe alta cu dinți de tot felul — mușcă, zdrumică carne, tulpini de plante, zdrobesc oase cu molarii, îngurgitând terciul cu lăcomie și încântare, încorporând esența alteia în propria structură și apoi excretând reziduul însoțit de duhoare și de gaze. Toată lumea se repede să-i înghită pe alții care sunt buni de mâncat. Țânțarii care se umflă cu sânge, viermii, albinele ucigașe care atacă cu o furie diabolică, rechinii care continuă să sfâșie și să înghită în timp ce li se scot propriile măruntaie — ca să nu mai vorbim de măcelul și de hăcuirea ce se întâmplă zilnic în «accidente naturale» de tot felul: un cutremur îngroapă de vii 70 de mii de oameni în Peru, automobile sunt distruse cât să faci din ele o piramidă de peste 50 de mii de bucăți pe an doar în SUA, un tsunami mătură un sfert de milion în Oceanul Indian. Existența este un spectacol de coșmar care are loc de sute de milioane de ani pe o planetă năclăită de sângele tuturor creaturilor sale. Cea mai sobră concluzie pe care am putea-o trage despre ceea ce se petrece de fapt pe planetă cam de trei miliarde de ani este că aceasta devine o vastă groapă de îngrășăminte. Dar soarele ne distrage atenția, încheagă mereu sângele uscat, făcând tot felul de lucruri să crească deasupra și, răspândind căldură, dă speranța ce vine odată cu confortul și cu expansiunea. „Questo sol m’arde, e questo m’innamora” , cum spune Michelangelo.
   Știința și religia converg într-o interpretare vizând atenuarea percepției acestui tip de adevăr, iar știința ne trădează atunci când încearcă să-și atribuie întregul adevăr al experienței trăite, exclusiv în termenii săi proprii. Aici se termină interpretarea oricărei psihologii behavioriste, a tuturor manipulărilor oamenilor și a întregului utopism coercitiv. Aceste tehnici încearcă să facă lumea altfel decât este, să legitimeze grotescul din ea, să inaugureze o condiție umană «corespunzătoare». Psihologul Kenneth Clark, în recentul său discurs prezidențial adresat Asociației Americane de Psihologie, a lansat o chemare la crearea unui nou tip de substanță chimică care să atenueze agresivitatea omului și să facă din lume un loc mai puțin periculos. Adepții lui Watson, ai lui Skinner, Pavlovienii — toți au formulele lor pentru a îndulcirea lucrurilor. Chiar și Freud – omul Iluminismului ce a fost, până la urmă — a vrut să vadă o lume mai sănătoasă și a părut dornic să înglobeze adevărul trăit în știință dacă ar fi fost posibil. La un moment dat s-a gândit că pentru a schimba cu adevărat lucrurile prin terapie, ar trebui ca terapia să ajungă la mase; și că singura modalitate de a face acest lucru ar fi să mixăm arama sugestiei cu aurul pur al psihanalizei. Cu alte cuvinte, să forțăm, prin transfer, o lume mai puțin rea. Dar Freud a știut mai bine, pe măsură ce a ajuns, treptat, să vadă că răul din lume nu se află doar în interiorul oamenilor, ci și în exterior, în natură – motiv pentru care a devenit mai realist și mai pesimist în lucrările sale de mai târziu.
   Problema cu toți manipulatorii din știință este că, cumva, nu iau viața suficient de în serios; în acest sens, toată știința este «burgheză», o treabă de birocrați. Eu cred că a lua viața în serios înseamnă ceva de genul acesta: că tot ce face omul pe această planetă trebuie făcut în adevărul trăit al terorii existenței, al grotescului, al vibrației surde a panicii răzbătând din orice. Altfel iese fals. Orice se realizează trebuie realizat în cadrul energiilor subiective ale oamenilor, fără îndulcire, cu implicarea deplină a pasiunii, viziunii, durerii, a fricii și a suferinței. De unde știm — ne întrebăm împreună cu Rilke — că partea ce ne revine din sensul universului ar putea să nu fie un ritm întru tristețe? Știința manipulativă, utopică, prin atenuarea sensibilității umane, i-ar lipsi totodată pe oameni de eroism în dorința lor arzătoare de victorie. Și știm că într-un mod foarte important acest lucru ne denaturează lupta, golindu-ne sufletește, împiedicându-ne să acumulăm maximul de experiență. Înseamnă sfârșitul umanului specific — sau chiar, trebuie s-o spunem, al organismicului specific.
   În modul misterios în care ne este dată viața în evoluție pe această planetă, ea forțează în direcția propriei extinderi. Nu o înțelegem pur și simplu pentru că nu cunoaștem scopul creației; simțim doar viața încordată în interiorul nostru și o vedem cum își manifestă violența față de alții în timp ce acei alții se devorează unul pe altul. Viața caută să se extindă într-o direcție necunoscută din motive necunoscute. Nici măcar psihologia n-ar trebui să se amestece în această vitalitate sacrosantă, conchide Rank. Acesta este sensul opțiunii sale pentru «irațional» ca bază pentru viață; este o opțiune bazată pe experiența empirică. Există o forță motrice în spatele unui mister pe care nu-l putem înțelege și aceasta cuprinde mai mult decât doar rațiunea. Înseamnă că imboldul către eroismul cosmic este sacru și misterios și nu trebuie analizat meticulos și supus rațiunii de către știință și secularism. În definitiv, știința este un credo care a încercat să absoarbă în ea și să nege frica de viață și de moarte; și este doar un pretendent, pe lângă alții, la spectrul de roluri în materie de eroism cosmic.
   Omul modern bea și se droghează fiindcă e prea conștient sau își petrece timpul la cumpărături, ceea ce este același lucru. Pe măsură ce starea de conștiență necesită [noi] tipuri de dăruire eroică pe care cultura lui nu i le mai oferă, societatea reușește să-l ajute să uite. Sau, alternativ, se îngroapă în psihologie, în credința că conștientizarea în sine va fi un fel de leac magic pentru problemele sale. Dar psihologia s-a născut odată cu destrămarea formelor de eroism social comun; aceasta nu poate fi depășită decât prin crearea de noi genuri de eroism care sunt în principiu chestiuni de credință și voință, de dedicare unei viziuni. (...) [Norman Brown] și-a dat seama că singura modalitate de a trece dincolo de contradicțiile naturale ale existenței este vechea cale a religiei: să-ți proiectezi problemele pe o figură divină, să fii vindecat printr-un dincolo atotcuprinzător și atotjustificator. A vorbi în acești termeni nu este deloc același lucru cu a vorbi în limbajul psihoterapeuților din zona religiei. Rank nu a fost nici atât de naiv, nici atât de mesianic: el a înțeles că orientarea oamenilor trebuie să fie mereu dincolo de trupul lor, trebuie să se întemeieze pe o reprimare viguroasă și spre ideologii, mituri ale transcendenței eroice ale imortalității în mod explicit.
   Putem concluziona că un proiect măreț precum construcția științific-mitică a victoriei asupra limitării umane nu este ceva care să poată fi realizat de știință. Mai mult chiar, vine din energiile vitale ale maselor de oameni care tremură de coșmarul existenței — și nici măcar nu stă la îndemâna omului să conceapă programe. Cine știe ce formă va lua impulsul spre înainte al vieții în timpul ce va să vină sau cu ce se va alege după căutarea noastră disperată. Din câte se pare, tot ce poate face oricare din noi este să dea formă — unui obiect sau nouă înșine — și să lase forma în confuzie, să o aducă ofrandă, ca să spunem așa, forței vitale.”

Și cam asta-i tot. Prin acest final, Ernest Becker neagă, după părerea mea, o bună parte din tot ce a construit de-a lungul acestui volum. „Negarea morții” rămâne o negare și nu ne lasă nicio speranță. Poate că nici nu există vreuna. Dacă Becker ar fi preluat mai mult din Tillich, poate că ar fi ieșit mai avantajat. Eu unul, trebuie să mărturisesc, n-am găsit ceea ce căutam — o modalitate de a sfida, în viață, sfârșitul inevitabil, valoarea actelor noastre mai puțin dependentă — sau deloc — de durata finită a tot ce există. Nu-i nimic, mai căutăm.

Ce e spiritualul? Dar efemerul?

Contează oare cât durează? Ore? Zile? Milenii?...

(Dar faptul că eu le pun pe blog îmi dovedește că, împotriva oricărei rațiuni, tot nu mă pot dezbăra de iluzia duratei.)

Citind din Frică și cutremur, de Søren Kierkegaard

„Interviu”/conversație cu... IA

Am ajuns la Søren Kierkegaard pornind de la The Denial of Death. Autorul, Ernest Becker, îi consacră lui Kierkegaard un întreg capitol și îi discută ideile filozofice în detaliu, considerându-l un de precursor al existențialismului.

De fapt, scopul meu era să încerc să-mi imaginez cum se va descurca omul într-o (posibilă) vreme viitoare, când va fi nevoit să renunțe la „propteaua” iluzorie a divinității. Un prim pas a fost (este) Ernest Becker (pe care tot IA mi l-a recomandat!).

Anxietatea, pe care o trăim cu toții, vine de la frica de moarte, dar pe care unii o „neagă” — vorba vine (v. „denial of death”), recurgând la diferite „tehnici” de supraviețuire (a se citi tertipuri/subterfugii). Dar dacă Becker, om serios și cât se poate de rațional, se vede nevoit să apeleze, printre alții (ba chiar, se pare, cu precădere) la Kierkegaard și să ia în serios contradicțiile și paradoxurile filozofiei sale, înseamnă că n-a avut de ales.

Kierkegaard face la tot pasul recurs la divinitate și „extrage” omniprezenta anxietate din imposibilitatea de a alege (să vedem mai departe — încă n-am terminat cartea!) între Absolut și Universal, respectiv între Posibilitate și Necesitate (v. mai jos răspunsurile IA), Absolutul și Posibilitatea fiind legate direct de spiritualitate și de credința în Dumnezeu, celelalte, opusul celor dintâi, de corporalitate, sau, mai nou de (pfui!) analitate. Oricum, nu văd niciun motiv să fiu reticent la o filozofie care face recurs la divinitate, cu atât mai mult cu cât nu pare să găsească salvarea în ea, atâta vreme cât știința modernă încă nu se descurcă cu spiritualitatea și cu conștiința; iar fizica se adâncește în profunzimi unde materialitatea pare să se topească în inefabilul spiritualului.

Am început prin a-l întreba pe IA dacă există și alți filozofi care îl consideră pe Kierkegaard un precursor al filozofiei existențialiste.

IA:

Da, Søren Kierkegaard este adesea considerat un precursor al existențialismului, iar această idee este susținută de mulți filozofi și cercetători. Ernest Becker este unul dintre aceștia, însă nu este singurul. Alți filozofi și critici care l-au considerat pe Kierkegaard un precursor al existențialismului includ: 1. Jean-Paul Sartre, unul dintre cei mai influenți existențialiști, îl recunoaște pe Kierkegaard ca o figură importantă în dezvoltarea gândirii existențialiste. Deși Sartre a dezvoltat propria sa formă de existențialism, distinctă de cea a lui Kierkegaard, el a fost influențat de ideile acestuia privind libertatea individuală, angoasa și responsabilitatea existențială. 2. Martin Heidegger, un alt pilon al existențialismului, deși nu se identifică în mod explicit cu eticheta de „existențialist”, a fost profund influențat de gândirea lui Kierkegaard. Heidegger apreciază contribuțiile lui Kierkegaard la înțelegerea anxietății și a modului în care individul se confruntă cu propria existență. În Ființă și timp, Heidegger explorează teme precum angoasa și autenticitatea, care au rădăcini clare în gândirea lui Kierkegaard. 3. Karl Jaspers, un alt filozof existențialist important, îl consideră pe Kierkegaard un precursor al existențialismului și îl include în rândul celor pe care îi numește „gânditori existențialiști”. Jaspers a fost atras de accentul lui Kierkegaard pe subiectivitate, individ și decizia personală, elemente centrale în propria sa filozofie existențialistă. 4. Gabriel Marcel, care este uneori asociat cu existențialismul creștin, a fost influențat de Kierkegaard în ceea ce privește ideea de credință și relația cu divinul. Marcel vede în Kierkegaard un precursor important al unei forme de existențialism care se preocupă de problematica credinței și a căutării de sens. 5. Simone de Beauvoir. Deși Simone de Beauvoir este mai cunoscută pentru contribuțiile sale la feminism și pentru lucrările sale existențialiste, ea recunoaște influența lui Kierkegaard asupra gândirii existențialiste, în special în ceea ce privește concepția sa despre libertate, alegere și etica personală. 6. Albert Camus, deși adesea considerat un „existențialist absurd” și nu un existențialist tradițional, a recunoscut importanța lui Kierkegaard în formarea gândirii existențialiste, în special în ce privește problema absurdului și confruntarea individului cu lipsa de sens a existenței.

Aceste figuri, printre altele, recunosc contribuția lui Kierkegaard la dezvoltarea existențialismului, fie prin influență directă, fie prin anticiparea temelor și preocupărilor care au devenit centrale în existențialismul secolului XX. Kierkegaard este văzut ca un pionier care a pus bazele reflecțiilor asupra subiectivității, libertății individuale, anxietății și relației cu divinul — toate acestea fiind teme centrale în existențialism.

Ce semnificație au în filozofia lui Kierkegaard conceptele de „Posibilitate” și de „Necesitate”?

IA:

În filozofia lui Søren Kierkegaard, „posibilitatea” și „necesitatea” sunt concepte fundamentale care joacă un rol esențial în înțelegerea existenței umane și a raportului omului cu libertatea, disperarea și credința. Aceste concepte sunt explorate mai ales în lucrările sale precum Frică și cutremur și Boala de moarte.

Posibilitatea reprezintă pentru Kierkegaard o categorie existențială legată de libertate și de modul în care individul se raportează la viitor. Posibilitatea este deschisă, incertă, și prin ea, omul experimentează o gamă largă de opțiuni și scenarii ipotetice. Acest lucru poate provoca anxietate sau „angoasă” (termen pe care îl folosește adesea), deoarece omul se confruntă cu necunoscutul și cu infinitatea de alegeri pe care le are la dispoziție. Anxietatea este văzută de Kierkegaard nu doar ca o teamă de ceea ce ar putea să se întâmple, ci mai ales ca o conștientizare profundă a libertății de a alege, care implică și riscul de a alege greșit.

Necesitatea este, în schimb, legată de ceea ce este inevitabil sau determinat. Este contrariul posibilității și limitează libertatea individului, prin faptul că impune anumite condiții asupra existenței sale. Necesitatea poate fi înțeleasă ca fiind legată de legile naturii, de destin, sau de orice altă forță care reduce numărul de opțiuni disponibile individului. În fața necesității, omul își poate găsi o anumită liniște, deoarece nu mai trebuie să se confrunte cu angoasa infinitelor posibilități, dar în același timp se simte constrâns și limitat.

Semnificația lor în filozofia lui Kierkegaard. În filozofia lui Kierkegaard, relația dintre posibilitate și necesitate este centrală pentru înțelegerea condiției umane. Omul trăiește într-o tensiune constantă între aceste două forțe. Pe de o parte, posibilitatea îi oferă libertate și potențial, dar îl și copleșește cu anxietate. Pe de altă parte, necesitatea oferă siguranță, dar și limitează libertatea.

Kierkegaard sugerează că adevărata existență autentică se manifestă printr-o alegere conștientă și responsabilă între aceste două forțe. Aceasta implică, în mod ideal, o „sinteză” a posibilității și necesității, ceea ce el numește „saltul în credință”. Acest salt în credință este modalitatea prin care individul depășește disperarea și găsește o relație autentică cu divinul. În acest sens, credința devine o soluție existențială care nu anulează nici libertatea, nici necesitatea, ci le integrează într-un mod profund și semnificativ pentru individ.

În concluzie, posibilitatea și necesitatea sunt două categorii care definesc modul în care omul trăiește și se raportează la existență. Ele sunt esențiale pentru înțelegerea condiției umane, a libertății și a modului în care individul poate atinge o existență autentică în viziunea lui Kierkegaard.

Văd că Kierkegaard e fascinat de povestea lui Avraam și a lui Isaac, pe care cel dintâi era cât pe-aci să-l sacrifice în numele iubirii pentru Dumnezeu. Prilej de a filozofa pe marginea suspendării teleologice a eticului. Pe vremea lui Kierkegaard era probabil o noutate (deși antică), dar azi eticul se suspendă teleologic la fiecare pas dacă e să vorbim nu doar de creștini ci mai ales de musulmani, care în demența (unora) lor, ucid la tot pasul, fără discernământ, în numele lui Allah, care nu le oprește brațul în ultima clipă, ca în povestea cu Avraam.

IA:

Ai pus în discuție o problemă complexă, care atinge mai multe dimensiuni: filozofică, teologică și etică, dar și politică și socială. Să începem cu Kierkegaard și „suspendarea teleologică a eticului”.

Kierkegaard și suspensia teleologică a eticului
Søren Kierkegaard, în Frică și cutremur, analizează povestea biblică a lui Avraam și Isaac pentru a explora natura credinței și relația dintre etic și religios. În acest context, „suspendarea teleologică a eticului” se referă la ideea că, într-un anumit cadru religios, porunca lui Dumnezeu poate suspenda normele etice universale. Avraam este pregătit să-și sacrifice fiul, ceea ce dintr-o perspectivă etică generală ar fi considerat o crimă. Totuși, el acționează pe baza unei credințe absolute în Dumnezeu, care transcende normele etice obișnuite. În acest fel, Avraam reprezintă figura „cavalerului credinței”, pentru care ascultarea de Dumnezeu justifică orice acțiune, oricât de contrară ar fi aceasta normelor etice umane.

Contextul contemporan și religia
Ai menționat că, în zilele noastre, această „suspendare teleologică a eticului” pare să fie aplicată într-un mod mai larg, nu doar în creștinism, ci și în alte religii, în special în contextul extremismului religios. Este adevărat că în unele cazuri de violență motivată religios, cum ar fi terorismul islamic, există indivizi care acționează în numele unei credințe că voința divină justifică violența, fără să mai existe un „oprit din ultimul moment”, cum s-a întâmplat în povestea lui Avraam.

Distincții și diferențe
Totuși, este important să facem distincția între ceea ce Kierkegaard descrie ca un act de credință profund personal și extremismul religios modern. În povestea lui Avraam, actul de credință este unul individual și se petrece într-un dialog interior cu divinitatea. În cazul extremismului religios modern, violența este adesea organizată și folosită ca instrument politic sau ideologic, nu doar ca o manifestare a unei credințe personale.

De asemenea:

1. Contextul istoric și social. Povestea lui Avraam are un context specific, care diferă fundamental de situațiile de violență religioasă modernă. Extremismul religios de astăzi este adesea legat de factori politici, economici și sociali, pe lângă cei religioși.

2. Intervenția divină vs. acțiunea umană. În povestea biblică, intervenția divină oprește actul de sacrificiu. În contrast, extremismul modern nu pare să cunoască sau să accepte o asemenea limită, fiind justificat adesea de interpretări radicale ale textelor religioase, fără a mai aștepta o „oprire” divină.

3. Interpretarea religioasă. În tradițiile religioase abrahamice, interpretarea textelor sacre este esențială. Mulți lideri religioși și teologi condamnă violența și o consideră o pervertire a mesajelor originale ale religiei. Kierkegaard însuși ar putea să nu fi fost de acord cu folosirea ideii sale de „suspendare teleologică a eticului” ca justificare pentru violență.

Concluzie. Suspensia teleologică a eticului, așa cum a fost descrisă de Kierkegaard, este un concept filozofic profund, care vizează înțelegerea credinței și a relației acesteia cu normele etice universale. Deși pot exista paralele între acest concept și anumite forme de extremism religios modern, diferențele sunt la fel de semnificative și merită să fie recunoscute.

Kierkegaard folosește două concepte, „Universalul” și „Absolutul”, pe care le consideră diferite. De ce diferite?

IA:

Søren Kierkegaard folosește conceptele de „Universal” și „Absolut” pentru a distinge între două nivele diferite de existență și de angajament etic sau religios, în special în contextul relației dintre individ și Dumnezeu.

1. Universalul. „Universalul” în filosofia lui Kierkegaard se referă la ordinea etică și rațională care este comună tuturor oamenilor. Acesta reprezintă normele morale și legile etice care sunt aplicabile în mod universal și care guvernează comportamentul uman în comunitate. Din punct de vedere hegelian (cu care Kierkegaard polemizează), „universalul” ar fi ceva ce transcende individualitatea, fiind asociat cu rațiunea și moralitatea colectivă.

În această paradigmă, individul este subordonat universalului, adică persoana trebuie să acționeze conform normelor etice general acceptate. Etica universală pune accent pe obligațiile și responsabilitățile față de ceilalți membri ai societății, iar acțiunile trebuie justificate în cadrul acestui sistem universal de valori.

2. Absolutul. „Absolutul” în gândirea lui Kierkegaard se referă la relația directă și personală dintre individ și Dumnezeu. Aceasta este o relație care transcende normele universale și legile etice. Spre deosebire de universal, absolutul nu este accesibil sau comprehensibil prin rațiunea umană sau prin norme morale general acceptate; este o relație de credință care poate implica paradoxuri și acte care nu pot fi justificate din punct de vedere etic.

Cel mai celebru exemplu dat de Kierkegaard pentru a ilustra diferența dintre universal și absolut este povestea biblică a sacrificiului lui Isaac de către Avraam. Conform eticii universale, actul lui Avraam de a încerca să-și sacrifice fiul ar fi considerat imoral și condamnabil. Totuși, din perspectiva credinței, care reprezintă absolutul, acest act este justificat ca un act de ascultare absolută față de Dumnezeu.

În acest caz, Avraam suspendă etica universală în favoarea unui imperativ religios absolut, ceea ce Kierkegaard numește „suspendarea teleologică a eticului”. Acesta este un punct central în gândirea lui Kierkegaard, pentru că arată cum, în relația cu Dumnezeu, individul poate fi chemat să acționeze dincolo de legile morale obișnuite, într-un domeniu care este dincolo de rațiune și înțelegere etică.

Diferența între Universal și Absolut. Diferența fundamentală între „Universal” și „Absolut” constă în faptul că Universalul reprezintă ordinea morală comună și rațională, în timp ce Absolutul este legat de relația unică și paradoxală a individului cu Dumnezeu, care poate transcende sau chiar contrazice normele etice universale. Pentru Kierkegaard, adevărata credință implică un salt în absolut, unde rațiunea și moralitatea nu mai sunt ghidurile principale, ci o relație personală cu divinul care nu poate fi judecată prin prisma normelor umane.

Dar „Universalul” — ordinea etică și rațională valabilă pentru oameni — nu este făcut tot de Dumnezeu? Cum, atunci, „Absolutul”, relația individ–Dumnezeu, se ridică peste — transcende — „Universalul”?

IA:

Aceasta este o întrebare profundă și foarte relevantă în contextul filosofiei lui Kierkegaard. Într-adevăr, dacă considerăm că „Universalul” (ordinea etică și rațională) este creat tot de Dumnezeu, apare o aparentă contradicție: cum poate „Absolutul” (relația individ–Dumnezeu) să se ridice deasupra a ceea ce este deja divin instituit?

1. Originea divină a Universalului. Kierkegaard recunoaște că „Universalul”, ca ordine etică și rațională, provine din voința divină și este în acord cu planul lui Dumnezeu pentru umanitate. Acesta guvernează viața socială și morală, asigurând o ordine stabilă și coerentă pentru conviețuirea umană. În acest sens, „Universalul” este divin în esență, pentru că reflectă principiile morale pe care Dumnezeu le-a instaurat pentru întreaga omenire.

2. Transcendența Absolutului. Cu toate acestea, Kierkegaard introduce ideea că relația personală și directă cu Dumnezeu poate transcende această ordine etică universală. Acest lucru se întâmplă deoarece, în anumite cazuri, individul poate fi chemat de Dumnezeu să îndeplinească o misiune sau să trăiască o experiență care nu se aliniază cu normele morale generale, ba chiar le poate contrazice.

Motivul acestei transcendențe constă în natura personală și unică a chemării divine. În exemplul lui Avraam și Isaac, Dumnezeu îi cere lui Avraam să facă ceva care, din punct de vedere moral universal, ar fi considerat inacceptabil (sacrificarea fiului său). Totuși, această cerință reprezintă un test al credinței, o chemare de la Dumnezeu care transcende etica obișnuită și cere o supunere totală, chiar și atunci când ceea ce se cere pare a fi în conflict cu ordinea etică divin instituită.

3. Relația paradoxală între Universal și Absolut. Această situație scoate în evidență un aspect central al gândirii lui Kierkegaard: paradoxul credinței. Pentru Kierkegaard, credința nu este pur și simplu o acceptare a unor adevăruri raționale sau morale, ci implică un „salt” într-o relație directă și personală cu Dumnezeu, care poate sfida logica și etica universală. Acest „salt al credinței” este ceea ce face ca Absolutul să fie deasupra Universalului.

Această transcendență nu înseamnă că ordinea morală universală este greșită sau că poate fi ignorată; mai degrabă, ea subliniază faptul că relația cu Dumnezeu este una care poate solicita individului o ascultare absolută și inefabilă, chiar și atunci când aceasta contravine normelor general acceptate. Pentru Kierkegaard, aceasta este esența credinței autentice: o relație cu divinul care nu poate fi complet cuprinsă de rațiune sau etică și care poate depăși chiar și legea morală universală instituită de Dumnezeu.

Astfel, Absolutul transcende Universalul deoarece chemarea individuală a credinței poate cere o supunere care merge dincolo de ceea ce este comun și rațional, într-o relație unică și directă cu Dumnezeu, care nu poate fi mediată de norme morale sau raționale.

Toată lumea vine cu unul și același exemplu: sacrificarea (nesăvârșită) a lui Isaac de către tatăl său Avraam. Dar aici văd cel puțin nouă contradicții. 1. Cererea lui Dumnezeu este de fapt o ispită, adică specifică Diavolului. 2. De ce Dumnezeu îl alege tocmai de Avraam? Îl iubește pe el mai mult decât ce ceilalți? Dumnezeu e deci părtinitor? 3. Dacă Dumnezeu nu-i părtinitor, atunci ar trebui să le ceară tuturor același sacrificiu. Iar dacă i-ar lăsa pe toți cei chemați să săvârșească sacrificiul, faptul s-ar banaliza pe de o parte. Iar pe de altă parte, dacă i-ar lăsa, ce s-ar mai alege de omenire? Câtă omenire ar mai rămâne, și câtă credință?

IA:

Ai ridicat niște întrebări foarte importante și complexe, care au fost discutate și dezbătute de-a lungul secolelor în teologie și filosofie. Fiecare dintre aceste puncte abordează dileme etice și teologice esențiale. Hai să le luăm pe rând.

1. Cererea lui Dumnezeu este de fapt o ispită, adică specifică Diavolului.
Este adevărat că în multe tradiții religioase, ispita este asociată cu Diavolul, iar Dumnezeu este văzut ca fiind sursa binelui. În cazul lui Avraam, cererea de a-l sacrifica pe Isaac poate părea mai degrabă o ispită decât un test, deoarece pune individul în fața unei dileme morale extreme.

Totuși, în tradiția biblică, acest act nu este văzut ca o ispită, ci ca un test al credinței. În Geneza 22:1, se menționează explicit că Dumnezeu l-a „pus la încercare” pe Avraam. Testul avea scopul de a verifica loialitatea absolută a lui Avraam față de Dumnezeu, nu de a-l corupe sau de a-l induce în eroare. Această distincție este esențială în teologia iudeo-creștină, unde Dumnezeu este văzut ca suveran și drept, având dreptul de a testa credința oamenilor, fără a acționa cu intenția de a-i ispiti.

2. De ce Dumnezeu îl alege tocmai pe Avraam? Îl iubește pe el mai mult decât pe ceilalți? Dumnezeu e deci părtinitor?
Faptul că Dumnezeu l-a ales pe Avraam nu implică neapărat părtinire. În tradiția biblică, Avraam este ales ca parte a planului divin pentru a deveni părintele unui mare popor, Israel, și, prin el, să fie binecuvântate toate neamurile pământului (Geneza 12:2–3). Alegerea lui Avraam este văzută mai degrabă ca o responsabilitate și o misiune decât ca un act de favorizare arbitrară.

În teologia biblică, Dumnezeu acționează după un plan care nu este întotdeauna comprehensibil pentru oameni, dar care este considerat drept și bun. Alegerea lui Avraam este o parte esențială a acestui plan. Părtinirea divină, în acest context, nu este văzută ca o favorizare a unui individ față de alții, ci ca o alegere pentru îndeplinirea unui scop divin mai mare.

3. Dacă Dumnezeu nu-i părtinitor, atunci ar trebui să le ceară tuturor același sacrificiu. Iar dacă i-ar lăsa pe toți cei chemați să săvârșească sacrificiul, faptul s-ar banaliza pe de o parte. Iar pe de altă parte, dacă i-ar lăsa, ce s-ar mai alege de omenire?
Aici apare întrebarea despre unicitatea chemării lui Avraam. În teologia creștină și iudaică, chemarea lui Avraam este unică și excepțională, nu ceva ce ar trebui să fie replicat de toți credincioșii. Aceasta tocmai pentru a evita banalizarea unui act atât de extrem și pentru a sublinia caracterul extraordinar al acestei experiențe de credință.

Dacă Dumnezeu ar cere același sacrificiu tuturor, actul ar pierde din semnificație și ar deveni o simplă formalitate, nu un test autentic al credinței. De asemenea, distrugerea omenirii prin sacrificii generalizate ar contraveni chiar planului divin de a perpetua viața și a binecuvânta pământul.

Scopul testului este, astfel, nu acela de a cere un sacrificiu fizic efectiv, ci de a dezvălui gradul de credință și de loialitate absolută față de Dumnezeu. Avraam este testat într-un mod extrem tocmai pentru a ilustra acest principiu. Însă testul lui Avraam nu este menit să fie un model de urmat pentru toți, ci o excepție care subliniază relația unică a acestui om cu Dumnezeu.

Concluzie:
Kierkegaard folosește această poveste nu pentru a sugera că toți ar trebui să treacă prin același test, ci pentru a arăta paradoxul credinței: uneori, credința adevărată poate părea în contradicție cu etica și rațiunea umană. Însă această poveste rămâne o excepție, un caz special în planul divin, menit să ilustreze limitele și potențialul credinței, nu o cerință generală aplicabilă tuturor oamenilor.

Apropo de familia tradițională

Tocmai ce-am văzut la televizor un chipeș tânăr lector (sau poate conferențiar) de la Facultatea de Litere a Universității București prezentându-se în fața unor elevi îmbrăcat ca o femeie. Fustiță mini, gentuță minionă cu lănțug petrecut pe după umăr, el însuși înalt și zvelt, cu picioare frumoase, albe și grațioase (presupun că rase), o frumusețe. L-a lăudat și „Dom’ profesor”, tot la tv, cu argumentul că, uite, scoțienii (bărbați) poartă kilt și că și la noi țăranii (bărbați), până prin secolul XIX nu se știe exact ce purtau, dar în niciun caz haine bărbătești, judecând după faptul că despre boieri spuneau că se îmbracă nemțește (adică, e de presupus, cu surtuc și nădragi). Una peste alta — în treacăt fie spus —, „Dom’ profesor” s-a arătat încă o dată în fruntea avangardei progresiștilor din România; de nu cumva din întreaga Europă.

Aud că junele conferențiar e însurat. Nu este însă clar dacă, în condițiile date, ea se consideră femeie sau bărbat. S-ar putea să se considere bărbat, și astfel cuplul ar putea să se încadreze perfect în definiția familiei tradiționale, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie. Doar că... invers.

Profit de ocazie pentru a atrage atenția revizioniștilor constituționali, care vor să introducă în Constituție definiția familiei tradiționale, constituită nu din soț și soție, ci dintr-un bărbat și o femeie. Se vede acum clar că nu-i de-ajuns. Păi uite cuplul cu pricina: el este bărbat dar se pretinde femeie; ea nu știm ce se pretinde, dar sunt șanse bune să se pretindă bărbat. Așa în articolul din Constituție ar trebui să se precizeze foarte clar că familia musai să fie constituită dintr-un bărbat care să-și asume (eventual prin declarație pe propria răspundere) sexul lui, și o femeie care să-și asume sexul ei. Că doar n-o să ne întoarcem la controlul sexului, ca în cazul Papilor (după incidentul cu Papesa Ioana), prin care un cardinal, examinând cu atenție prin „sedia stercoraria”, să ateste că... „Duos habet”.

Actualizare 27.07.2024. Am auzit o părere cum că persoana în cauză ar fi purtat îmbrăcăminte decentă și de bun-gust; cu alte cuvinte, nimic de obiectat. Aici mi l-aș imagina pe respectivul lector universitar mergând în patru labe, purtând o hăinuță tricotată (dacă, bineînțeles, ar fi frig afară), cu o zgardă elegantă, bătută în diamante, ținut în lesă de nevastă-sa, lătrând când și când (prietenos)... Ar fi îmbrăcat decent? De ce nu? Cu bun-gust? Păi da, hăinuța tricotată ar putea fi cât se poate de decentă, zgarda și lesa de asemenea. Problema e că persoana în cauză nu-i câine. Înainte de decență și bun-gust, să ne întrebăm de adecvare. Îmbrăcămintea nu e doar pentru a ne acoperi nuditatea ci și pentru a transmite un mesaj. Ce mesaj? Aici e aici.

Zbor în jos

Eram pe un loc înalt, într-o margine, dincolo de care o ceață luminoasă se învolbura, la picioarele mele, în bule translucide cu nuanțe de smarald, turcoaz și alb, nelăsând să se vadă fundul văii — dacă exista. Trebuia neapărat să sar, cu orice risc, și cu puține speranțe. Dar aveam acea șansă unică — acum, ori niciodată. Vibram tot, între un curaj nebun, spaimă și acea vagă speranță, eu, care o viață întreagă evitasem riscul.

Am ezitat doar atât cât să mă gândesc fugitiv că merită să risc. M-am avântat nebunește de pe acel loc înalt, cu brațele întinse, ca o pasăre, cu corpul arcuit și pieptul înainte... După câteva clipe de cădere lină, în nevăzut, am simțit pământul ferm sub picioare și am făcut câțiva pași, oprindu-mă... Apoi totul s-a repetat, cu același deznodământ. Era — a fost — prima și ultima mea șansă să-mi asum riscul, asta am simțit.

*

Când eram copil, într-o noapte din primii ani de viață, m-am înălțat deodată pe tricicletă, pedalând de zor, trecând lin peste casă, lăsând în urmă jgheaburi, țiglă, creasta acoperișului. Mi se pare firesc ca atunci, în copilărie, să mă fi înălțat în zbor, iar acum, la bătrânețe, să fi coborât.

Deșeu în politică, produs „premium” pentru scriitorii români: Varujan Vosganian, președinte al „Uniunii”

Cu o „largă majoritate”, Varujan Vosganian a fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor Români în locul defunctului Nicolae Manolescu. Că există o legătură între politică (de mahala) și literatură e lucru cunoscut de pe vremuri.

John Stuart Mill, Despre libertate. Spicuiri

Eseu publicat în 1859; tradus la Humanitas (ediția digitală) în 2014, de Adrian-Paul Iliescu

„Convingerea că adevărul, ca simplu adevăr, are o putere în sine, pe care eroarea nu o are, de a învinge temnița și rugul, este doar o mostră de sentimentalism găunos. (...) Avantajul de care se bucură în realitate adevărul constă în aceea că, atunci când o opinie este adevărată, ea poate fi înăbușită o dată, de două sau de mai multe ori, însă de-a lungul veacurilor se vor găsi în genere oameni care s-o redescopere, până când, la una dintre aceste reapariții ale opiniei adevărate, aceasta va nimeri o epocă în care, datorită împrejurărilor favorabile, va scăpa de persecuții, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista tuturor încercărilor ulterioare de a o suprima.”

[E foarte frumos. Întrebarea e cum rămâne cu cei care, înainte de venirea epocii, „peste veacuri”, rămân cu adevărul înăbușit în gură.]

„[E]ste un fapt atestat istoric acela că mulți dintre necredincioșii care au trăit în toate epocile au fost oameni de o deosebită integritate și onoare. (...) [D]acă cel care nu crede în viața de Apoi este neapărat mincinos, urmează că cei care cred în ea sunt feriți de minciună, dacă într-adevăr sunt, doar în virtutea fricii de iad.”

„La noi [în Anglia], opiniile eretice nu câștigă în mod vizibil teren, și nici măcar nu pierd, în răstimpul unui deceniu sau al unei generații; ele nu sunt niciodată trâmbițate în lung și-n lat, ci continuă să mocnească în cercurile înguste în care au izvorât [la „noi” nici măcar nu mocnesc], ale persoanelor care studiază și reflectează, fără a limpezi problemele generale ale omenirii aruncând asupra lor lumina adevărului, și nici măcar aruncând o lumină înșelătoare. Și astfel se menține o stare de lucruri foarte mulțumitoare pentru mintea unora, pentru că, în absenta oricărei acțiuni neplăcute de amendare sau întemnițare a cuiva, opiniile dominante rămân în aparență neatinse, și, în același timp, exercițiul reflecției în rândurile acelor disidenți ce suferă de boala de a gândi cu capul lor nu este interzis. (...) Dar prețul plătit pentru acest gen de pacificare intelectuală este sacrificarea întregului curaj moral al spiritului uman.” [Perfect adevărat. Subscriu. Se potrivește în România mănușă.]

„Originalitatea este tocmai lucrul al cărui folos mințile neoriginale nu-l pot sesiza. Ei nu-și dau seama la ce le-ar putea el servi; și nici n-au cum să-și dea seama, căci atunci n-ar mai putea fi vorba de originalitate. Primul serviciu pe care trebuie ca originalitatea să li-l facă este să le deschidă ochii; odată făcut acest lucru până la capăt, ar avea o șansă de a deveni ei înșiși originali. Până atunci, invitându-i să ia aminte că niciun lucru nu s-a făcut vreodată fără ca să-l fi făcut cineva primul și că tot ce este bun este rod al originalității, să le cerem doar să fie îndeajuns de modești pentru a admite că au mai rămas lucruri de făcut care necesită originalitate și să-i încredințăm că au cu atât mai mult nevoie de originalitate, cu cât sunt mai puțin conștienți de lipsa ei.”

„Tocmai pentru că tirania opiniei publice este de așa natură încât ea face din excentricitate un motiv de reproșuri, este de dorit ca, pentru a înfrânge această tiranie, oamenii să fie excentrici. Excentricitatea a abundat totdeauna atunci și acolo unde abundă forța de caracter; iar amploarea excentricității dintr-o societate a fost în genere proporțională cu cea a genialității, vigorii spirituale și curajului moral existent în ea. Că atât de putini oameni cutează astăzi să fie excentrici este principalul pericol al vremii noastre.”

[Se pare că vremurile s-au schimbat: dacă pe vremea lui Mill puțini oameni „cutezau” — precum o afirmă autorul — să fie excentrici, și asta le venea din forța de caracter, azi sunt o droaie, și n-au nicio treabă cu caracterul, iar să fie confundați cu geniile, niciun pericol.]

David Lodge, Bărbatul făcut din bucăți*: 90% sex, și 10% restul

De ce dintre atâția scriitori celebri din Anglia sau de aiurea David Lodge l-a ales tocmai pe H.G. Wells pentru a-l reconstrui „din bucăți” nu-i greu să-ți dai seama (după ce ai citit romanul). Și l-a reconstruit, vorba titlului unui roman tot de-al său, anterior: Meserie! Dacă însă a reușit să echilibreze părțile (The Man of Parts, titlul original), rămâne o întrebare cu răspuns incert. Și anume dacă sexul i-a fost dominanta vieții, așa cum rezultă din roman, sau poate nu sexul, ci implicarea în politică, sau în activismul civic, sau în însăși scrierea nenumăratelor sale romane. Sau, generic, în plasarea sa în contemporaneitatea zbuciumată a începutului de secol douăzeci.

„Prădător sexual asupra tinerelor inocente”, îl numește la un moment dat cineva. Iar numărul „victimelor” sale din rândurile sexului frumos ar fi fost — reportedly — de circa o sută. Dintre care majoritatea, marea majoritate, passades, i.e. iubiri trecătoare, în timp ce câteva au fost „iubirile vieții”. De acestea se ocupă David Lodge cu precădere. Jane, a doua sa soție, pe numele ei adevărat Amy Catherine Robbins, dispusă să accepte nu unul ci mai multe „triunghiuri conjugale”, după conjunctură, cu (aproape) oricare din amantele sale mărturisite, ba chiar să-i dea uneori și sfaturi; apoi: Rosamund Bland, Amber Reeves, E.M. Nesbit, Rebecca West, Odette Keun, baroana rusoaică Moura Budberg, presupus agent dublu al Rusiei Sovietice și al Marii Britanii — tuturor David Lodge le dedică pagini încântătoare, dovedind din plin că el însuși e la curent cu toate deliciile și amărăciunile iubirii, nu doar protagonistul.

Rămâne neclar cum numeroasele aventuri amoroase ale lui H.G. i-au alimentat operele. O fi fost vreo legătură secretă, cine știe — Lodge nu insistă pe acest aspect (și mărturisesc că nici nu văd cum ar fi putut-o face). Dar judecând după singurele două romane pe care le-am citit, Omul invizibil și Mașina timpului, primul în tinerețe (recitit) și celălalt chiar acum, ca „documentare”, legătura mai sus amintită rămâne discutabilă. Și e atât de dens sexul în întreaga poveste încât te întrebi dacă în viața romancierului mai rămânea loc și pentru altceva. Se pare totuși că da, de vreme ce, printre altele, Wells a călătorit de trei ori în Rusia, o dată înainte de revoluție și de două ori după, prin mijlocirea lui Maxim Gorki (care i-a fost amic).

Cât despre fragmentaritate (a cui o fi — a Bărbatului sau, implicit, a romanului), dacă ar fi s-o luăm de bună, Lodge îi atribuie protagonistului Wells afirmația următoare (de nu cumva chiar îl citează exact), care oferă explicația ultimă: „Suntem un mănunchi de părți incompatibile și inventăm povești despre noi înșine ca să mascăm realitatea. Unitatea mentală a individului este o ficțiune. În mașinăria umană există pur și simplu o multitudine de sisteme de comportament interconectate superficial, ce preiau controlul organismului și participă în comun la iluzia existenței unui eu unic. Am explicat asta într-o teză de doctorat, Despre substanța iluziei în continuitatea vieții individuale la metazoarele superioare, cu referință la specia Homo Sapiens, pe care am susținut-o cu succes la Universitatea din Londra în 1943.”

Iar dacă e să admitem fragmentaritatea romanului, nu putem să nu observăm un dialog, recursiv, dintre protagonist și un interlocutor neprecizat, care face — și el — deliciul romanului lui D.L. Un interlocutor care poate fi oricine: vocea conștiinței, vocea uneia din trecutele „victime” sexuale (vorba vine!), sau poate însăși Moartea (traducătoarea — Ona Frantz — se referă la un moment dat la respectivul interlocutor folosind pronumele „Ea”). Dialogul acoperă tot ce-i mai important din viața lui H.G.: „marile iubiri”, relații — și adversități — cu colegii de breaslă, inclusiv chestiuni de responsabilitate și regrete în urma viciilor de comportament și a scandalurilor — și au fost destule —, soluții literare/stilistice, convingeri, idei filozofice precum Dumnezeu și atotputernicia sa etc. Printre altele, rețin, dintr-o secvență finală, următoarea mărturisire de credință prilejuită de apariția romanului Mr. Britling Sees It Through (Dl Britling o scoate la capăt), în care Wells, ateul până atunci blamat de mulți, încearcă să se dea bine cu publicul, predominant credincios, în plin Război Mondial (Primul) afișând credința creștină:

„— Chiar ai crezut în balivernele alea religioase de la sfârșit? Sau a fost un truc dibaci prin care să reintri în grațiile publicului britanic?
— Am crezut cât am scris cartea — nici n-ar fi mers altfel. Nu poți să falsifici așa ceva. Scrisul la Domnul Britling a fost un fel de experiență religioasă pentru mine — ceea ce descrie William James drept «convertire» în tipuri de experiențe religioase. Când Britling se condamnă pentru faptul de-a fi un «scriitor slab, neghiob, prost informat și pripit în judecăți», e în aceeași măsură o mea culpa, nu doar a lui. M-am rușinat cu o parte din materialul bombastic și fudul pe care l-am scris despre război mai pe la început și am vrut să mărturisesc asta. Iar pe măsură ce scriam scena în care Britling încearcă s-o aline pe Letty, am simțit cum crește în mine tot acest limbaj religios — izvorât din copilărie, presupun, din evlavia mamei, împotriva căreia am reacționat în tinerețe, dar care acum îmi părea exact modul de exprimare potrivit.”

De unde se vede că scrisul, pentru a fi cu adevărat convingător, necesită dăruire totală, inclusiv convertire dacă e nevoie, fie ea și pe termen limitat.

Singurele care, atașate acestor dialoguri, subminează, într-o oarecare măsură, impresia de tot sudat cu măiestrie, sunt rezumatele unora dintre romanele lui H.G. Dar până la urmă prind și ele bine.

„Cât de înrobiți suntem propriilor noastre organe genitale, ce cantitate de timp și energie și suflet risipim pentru a plănui unirea lor cu ale altora și apoi pentru a o tăinui”, trage concluzia Rebecca West, una dintre marile iubiri (trecute) ale lui Wells, după ce, în calitate de ziaristă la procesul de la Nürnberg, avusese o aventură cu un procuror american, în spiritul iubirii libere teoretizate de H.G., dar practicate de el mai mult în avantajul său. Faptul că diminuarea și apoi dispariția interesul pentru romancier a apărut încă din timpul vieții sale și s-a desăvârșit apoi după moartea sa ne poate duce la ideea că „părțile” Bărbatului au fost inspirat alese, dat fiind faptul că totuși forța și durata operei unui scriitor se datorează măiestriei scriitoricești și nu unor detalii ale vieții sale private. Oricum, plăcerea lecturii din David Lodge rămâne, probabil pe termen mai lung decât durata faimei lui Herbert George Wells.

*David Lodge, Bărbatul făcut din bucăți, de David Lodge, ed. Polirom, 2011, traducerea (excelentă) a Onei Frantz

Pe înserat

Cum stăm cu creativitatea la vârste înaintate?

Întâmplător, mi-au căzut ochii pe David Lodge, cu al său Bărbat făcut din bucăți (pe care m-am apucat să-l citesc). Aflu din biografia sa că ultimul roman și l-a publicat în 2016, deci acum opt ani; în timp ce ultimele memorii și le-a publicat mult mai recent, în 2021 — Lodge având vârsta de 89 de ani. Îmi amintesc din biografia lui Jean Sibelius, care a trăit aproape 92 de ani, o frază care suna cam așa: „I-a supraviețuit operei sale cu douăzeci și cinci de ani”; cu alte cuvinte, în ultimii douăzeci și cinci de ani n-a mai compus nimic. (Asta, deoarece se afirmă că îndeobște creația este aceea care îl ține pe om în viață.) Dar nici Jerome David Salinger n-a fost foarte harnic în ultima parte a vieții: din câte îmi amintesc, nici el n-a mai scris nimic în ultimii douăzeci și cinci de ani; dar a trăit 91... N-am de gând să întreprind vreun studiu pe subiectul ultimelor creații la vârsta senectuții: nu mai am nici energie nici motivație pentru așa ceva.

Totdeauna mi s-a părut firesc ca autorii ajunși la vârste înaintate să-și încheie cariera cu memorii, considerând că au acumulat destulă experiență de viață și destulă înțelepciune pentru a fi capabili să-și „ordoneze” retroactiv faptele, gândurile și ideile (consumate), de o manieră echilibrată și fără puseurile de trufie proprii vârstelor „înaripate”. E pentru prima oară când mi se pare că văd principalul motiv pentru care se întâmplă asta: vioiciunea în declin a spiritului — ca să nu spun vioiciunea pierdută —, inventivitatea diminuată, incapacitatea de a duce, pe termen lung (de unde lung?), povara structurii sofisticate pe care o presupune opera de ficțiune care se respectă. Și nici anii de „gestație” a operei nu mai au de unde să fie destui la număr. Îți mai rămân la îndemână textele de mici dimensiuni, „notațiile”, începuturile (pentru preîntâmpinarea depresiilor), sau, așa cum i se întâmplă de ani de zile unui critic literar notoriu, cugetările; unele din ele chiar drăguțe. Alții nu mai sunt în stare să producă nici măcar texte scurte, articole, și le toot repetă, săptămână de săptămână, pe cele de acum zece ani, de acum cin’șpe ani, de acum douăzeci de ani... Și mai rămân la îndemână, bineînțeles, memoriile. Oarecum. Pentru cei ce consideră că viața le-a fost exemplară.

Au înflorit și macii orientali

Lee Smolin: Revoluția neterminată a lui Einstein

Care este deci revoluția neterminată a lui Einstein? E vorba de unificarea fizicii cuantice cu spațiul-timp și — doi — de înțelegerea fizicii cuantice. Despre cel de-al doilea deziderat, celebrul Richard Feynman afirmă, citat în mottoul cărții, nu știu dacă răspicat sau doar provocator, că nimeni nu înțelege mecanica cuantică. Dacă e adevărat, asta e oarecum încurajator pentru noi ceilalți, care (tot) încercăm să ne facem o idee despre cât de adânc a reușit fizica ultimelor decenii să sape în profunzimile Inexplicabilului cosmic și pământean.

Dacă Feynman se referă la înțelegere, „fondatorul” Niels Bohr se pronunță în privința fundamentelor înseși. Referindu-se la principiul „complementarității” (dualitatea undă–particulă; sau — conform ideilor sale extinse — dualitatea viață–fizică, sau energie–cauzalitate, ba chiar și dualitatea cunoaștere–înțelepciune — v. p. 111), el spune: „Nici particulele, nici undele nu sunt atribute ale naturii. Ele sunt doar idei în mintea noastră, pe care le impunem lumii naturale.” (p. 109) Și adaugă: „Ceea ce observăm nu e niciodată electronul însuși; e doar răspunsul dispozitivelor noastre experimentale [de dimensiuni] mari la electronii minusculi, invizibili.”

La finalul cărții, Lee Smolin își pune întrebarea: „De ce continuăm să scriem articol după articol despre abordări ale căror deficiențe sunt evidente de decenii, și aproape niciunul care să propună noi completări ale mecanicii cuantice?” (p. 301) Și recunoaște franc: „Uneori mă simt profund nemulțumit de lipsa unui progres clar în fizica fundamentală în ultima jumătate de secol.” Deci ceva nu merge bine. Nici în fizică!

Cartea lui Smolin mi se pare una dintre cele mai complicate și mai ambițioase din câte au apărut la noi în ultimii ani (și au apărut destule), accesibilă, cred, doar celor cu adevărat atinși de morbul fizicii și deci dispuși să accepte o serioasă bătaie de cap. Revoluția neterminată a lui Einstein* nu-i o expunere „standard” ci una mai degrabă „personalizată”: Smolin prezintă o mulțime de idei și de teorii proprii sau ale colaboratorilor și cunoscuților săi, mai mult sau mai puțin „consacrate”; dar nu mai puțin incitante.

Rețin o serie de idei esențiale. Disputa (nu știu dacă aprinsă sau nu) dintre realiști și antirealiști este una din ele. De aici, aplecarea spre înțelegerea/definirea realului. Este amintit Carlo Rovelli (care cititorilor de fizică popularizată din România a început să le fie cunoscut, presupun) ne propune ca realul să fie definit „în raport cu o divizare a lumii care definește un observator”. Ideea cu observatorul pare a fi un adevărat trouble-fête, care îi divizează pe fizicieni — și nu doar de azi, de ieri. Ideea care ne oferă, in extremis, o mângâiere la descurajarea noastră de a cunoaște universul până în străfunduri dat fiind că noi facem parte, vrând-nevrând, din sistem și deci nu știm (și probabil nu vom ști niciodată) ce este lumea în realitate. Căci n-o putem vedea din afară.

În fond, fizica își propune să elucideze în final misterul lumii în care trăim. Ceea ce năzuim cu toții. Mă rog, o parte din noi.

Apropo de realiști și antirealiști, în jurul cărora se învârte aproape toată „narațiunea”: se vehiculează termenii „ființabilă” (beable) și „observabilă”, primul fiind favoritul realiștilor, iar al doilea favoritul antirealiștilor, care nu admit altă realitate decât strict ceea ce ne pot indica instrumentele de măsură; în asociere cu ideea că în profunzime totul e nimic alta decât informație. De la Wheeler citire: „Fizica dă naștere participării observatorului, participarea observatorului dă naștere informației, iar informația dă naștere fizicii.” (p. 212)

Rețin de asemenea o interpretare inedită (pentru mine) a principiului incertitudinii al lui Heisenberg în corelație cu dualitatea particulă–undă: posibilitatea de a localiza o particulă, cu consecința nedeterminării impulsului este, să admitem, intuitivă. Dar ce înseamnă să cunoști impulsul și să nu știi unde e localizată particula? Singurul răspuns posibil duce la ipostaza de undă a particulei.

Și apropo de real, Smolin discută o propunere a lui Heisenberg și Abner Shimony de a include posibilul în ceea ce se cheamă realitate, „deoarece în fizica cuantică posibilul influențează viitorul realului. O circumstanță — explică Smolin — poate fi reală în două moduri. Poate fi reală efectiv (...). Dar ceva real poate fi de asemenea «posibil» sau «potențial». (...) Lucrurile reale în sensul că sunt posibile nu se supun legii terțului exclus, dar ele trebuie considerate parte a realității fiindcă pot să influențeze actualul.” Este și varianta Everett a mecanicii cuantice (pe care unii o consideră cea principală), în care, posibilul fiind real, toate ramurile posibile ale undei pilot sunt reale, ceea ce conduce la „Interpretarea Lumilor Multiple”, orice realitate având un număr nesfârșit de còpii, inclusiv fiecare din noi înșine. O consecință neașteptată a acestei abordări — observă Smolin — este că „anularea distincției dintre posibilitate și realitate reduce motivația de a lucra pentru ameliorarea lumii noastre”. (p. 200) De unde se poate deduce că filozofia (cuantică) anti-realistă poate fi uneori mai convenabilă.

O idee care mi se pare interesantă este că antirealismul unor fizicieni din Europa anilor 1920 se încadrează într-o „mișcare culturală mai amplă care a adoptat iraționalismul ca răspuns la masacrul din tranșee de care generația lor avusese parte recent”. (p. 142) Nu întâmplător, avangarda în artele figurative, în teatru și în literatură a apărut cam în aceeași perioadă, îmi permit să adaug.

Rețin de asemenea ideea lui Smolin că principiul conform căruia „singura teorie completă a fizicii trebuie să fie o teorie cosmologică, deoarece universul este singurul sistem care nu are nimic în exteriorul său”. Drept care „o teorie a întregului univers ar trebui să fie foarte diferită de teoriile asupra unor părți ale universului”. (p. 253)

Rețin în sfârșit tentativa lui Lee Smolin de redefinire a gravitației: „Am postulat că motivul pentru care două corpuri interacționează mai puternic când sunt mai apropiate în spațiu este că în acest caz perspectivele asupra restului universului sunt similare. Cu alte cuvinte, propun să explicăm principiul caracterului local ca rezultat al unui principiu mai profund al similarității perspectivelor.” (pp. 291–2) (Iar mai încolo adaugă o explicație: „Perspectivele similare interacționează între ele, ca urmare a obligației [?] de a evolua în direcția unei diversități tot mai mari” — p. 294). Ei bine, dacă Smolin postulează, nu te poți pune cu postulatele. Probabil că fizicianul american se așteaptă la o confirmare în viitor. Adică în „perspectivă”. Să însemne oare asta că suntem în fața unei încercări de redefinire a forței gravitaționale? Ce-i drept, e greu de explicat ce înseamnă cu adevărat atracția gravitațională și, mai general, forța. Dar prin postulări în genul asemănării „perspectivelor” mă îndoiesc să iasă ceva bun. Dar, de! se pare că în lumea noastră (nu pe deplin rațională) nu avem altă cale decât să postulăm.

*Ed. Humanitas, 2023, trad. Walter Fotescu

A înflorit și gutuiul japonez

Anul ăsta, mai devreme. De, încălzirea globală...

PIN-ul la 85 de ani

După ce-am pus cumpărăturile în cărucior, am anunțat-o pe casieriță, plin de glorie (ca de obicei), că plătesc cu cardul. Am scos cardul, triumfător, dar... Am rămas cu el în aer (și cu ochii — probabil — ațintiți în gol). Casierița, intuind cauza ezitării, m-a fixat c-un zâmbet sceptic-amuzat: — Nu mai știți pinul... Mi se blocase mintea. — L-am uitat, am mărturisit spăsit. Și nu, n-am intrat în pământ de rușine. Mi se mai întâmplase de atâtea ori, chiar și cu destul de mulți ani în urmă, când nu putea exista nicio suspiciune legată de vârstă. Dar fusese — atunci — doar o ezitare de moment. Acum nu, era definitiv, sau, oricum, de lungă durată: nu-mi mai aduceam aminte pinul.

O familie de trei care așteptau la casă, un el și o ea de vârstă mijlocie, și o adolescentă coaptă, de bună seamă fiica lor, s-au pornit să se hlizească la mine aruncându-mi priviri laterale. Casierița se hlizea și ea și a pomenit ceva, amuzat-indulgent, de pensionari (probabil, „O s-ajungem și noi pensionari”, sau ceva de genul ăsta), în timp ce cei trei de dincolo de casă continuau să se hlizească. Decent. Decent și malițios.

N-are importanță cum am ieșit din impas. Plictiseala e că n-am uitat incidentul. A fost ceva rușinos? Nicidecum. Nici dacă vârsta ar fi fost cauza uitării pinului, n-ar fi fost ceva de disprețuit. Nici vorbă. Dar nu era vârsta, eram sigur de asta. N-aveam nimic să-mi reproșez. Dar ei știau asta? Știau că nu fusese decât o mică festă de-a memoriei?... Or fi continuat să comenteze între ei în drum spre casă, și poate un timp și acasă, și poate că aveau să mai povestească și prin vecini. Că ce? Că eu uitasem pinul? Care eu? Pentru ei eu nu eram decât un client oarecare. Un necunoscut. Un pensionar fără nume. Iar ei, ei ce erau pentru mine? Trei clienți oarecare, trei necunoscuți. Care ar fi făcut bine să se abțină să se hlizească la mine pentru că uitasem — pe moment — un nenorocit de pin. Nu i-aș fi putut reîntâlni vreodată nici dacă aș fi vrut. La fel, nici ei pe mine.

Ar fi trebuit să-mi fie jenă? De ce și de cine să-mi fie jenă? De mine, care eram pentru ei un vârstnic anonim? Un hodorog de pensionar? Necunoscut și unul, necunoscuți și ceilalți. Să-mi fie jenă pentru cei din categoria mea? Pentru pensionari? Pentru cei de la o anumită vârstă în sus. Puteam eu să mă consider reprezentativ pentru vreo categorie?... Toate datele convergeau spre absența oricărui motiv de jenă. Și totuși...

Ce bune-s visele câteodată...

Eram pe podul peste râul Colentina, priveam spre lac și discutam cu cineva. Îi spuneam ce bine e că făcuseră în sfârșit lucrările necesare și lacul nu mai era o baltă îngustă ci se înfățișa ca o adevărată întindere de apă. Malul se vedea, lung, în depărtare și circula un vaporaș pentru traversare. Traversam apa cu vaporașul, alunecam peste apă și îi admiram limpezimea în soare. Fața apei era presărată cu plante acvatice ca niște smocuri de un verde crud, iar printre ele se vedea fundul lacului, cu soare și umbre. M-am gândit ce bine ar fi dacă oamenii și-ar da osteneala să se îngrijească și toate apele de pe pământ ar fi la fel de limpezi.

(Cine crede că nu visăm gânduri se înșeală.)

Dar nu toți oamenii avuseseră răbdare să aștepte vaporașul. Îi vedeam pe mulți că merg cu picioarele pe fund. Apa era mică. Mergeau cu pantaloni și încălțări prin apa adâncă doar până la genunchi. Erau din ce în ce mai mulți și păreau că se bucură că umblă prin apă, era pentru ei ca o plimbare. Către mal l-am întâlnit și pe tata, același Omuleț-Tata pe care îl știam. Acum că era ud la picioare, trebuia să se ducă mai repede acasă, să se schimbe. Păi sigur, l-am certat, acum când eu abia mă pregăteam să încep plimbarea, trebuie să merg cu tine acasă.

Treaz apoi, sau pe jumătate treaz, m-am gândit că visele te fac mai bun, tot așa cum o carte se presupune că trebuie să te facă mai bun după ce-o citești.

Două relații cu Internetul: Andrei Pleșu vs. Solomon Marcus

(Dacă tot se poartă reciclarea publicistică, fie-mi permis să re-postez un articol vechi, din 6 sept. 2009, publicat inițial pe blogul meu „Impresii și opinii”, între timp închis.)

Două personalități ale vieții culturale din România — două puncte de vedere diametral opuse asupra acestui mirific instrument al secolului numit Internet. Andrei Pleșu îl dezavuează punându-i în cârcă toate relele lumii. Solomon Marcus își exprimă față de Internet entuziasmul său fără rezerve.

Am extras din frânturi de texte publicate de cei doi (Andrei Pleșu: „Cultura de Internet”, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 oct. 2008; și Solomon Marcus: Ion Zubașcu: „Cu Solomon Marcus, despre splendoarea culturală a matematicii”, Vatra, 5–6, 2009, p. 184} și i-am pus astfel în dialog, deși un asemenea dialog n-a existat ca atare.

Andrei Pleșu: „Internetul e pe măsura acelora care cred că a fi cultivat înseamnă, pur și simplu, a ști. Cunoașterea ca depozit, inteligența ca exercițiu al memoriei, interogația redusă la strictă dexteritate mecanică și la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket și efortul de cunoaștere într-o subspecie a shopping-ului.”

Solomon Marcus: „Am întâlnit intelectuali valoroși care sunt prizonieri ai acestei temeri că internetul e un pericol pentru cultură. L-am auzit la o emisiune pe Neagu Djuvara spunând că ne pierdem identitatea prin integrare. Dar internetul e o revoluție. Că găsești prostii pe internet nu e un argument. Parisul n-ar merita nici doi bani pentru cartierele sale rău famate.”

A.P.: „Dar a fi cultivat nu înseamnă a ști, înseamnă a ști să cauți. Nu a ști să utilizezi o «mașină de căutare», ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale. Cultura nu te îmbogățește prin ceea ce îți livrează în mod expres, ci prin aventura drumului, prin barocul tatonărilor. Cultura e facultatea de a decide ce e de făcut când nu știi ceva: cum să pui întrebarea, la ce ușă să bați, în care orizont să te miști. Cultura te îmbogățește și prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o țopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcțiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atât de ușor, începi să-ți închipui că deții cu adevărat ceea ce ai găsit. Impostura e, de aceea, paguba subiacentă a culturii de Internet. Bunul dobândit fără efort, parada de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știința neasimilată, neprelucrată organic, creează impresia penibilă a falsului, a jongleriei stângace. Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet. Campionii ei păcălesc lumea, dar se păcălesc pe ei înșiși. Încep să creadă că știu, că emană miresme subtile, când, de fapt, miros a Google de la o poștă.”

S.M.: „Apoi, problema bibliografiei: dai un simplu clic și ai într-o clipă sute de lucrări pe o temă dată. Înainte, aș fi pierdut ani de zile să strâng aceeași bibliografie.”

A.P.: „Cultura de Internet amenință să devină cultura viitorului. Ea face victime încă de pe băncile școlii, dar se instalează, vanitos, și în creiere mai tomnatice, grăbite să vândă ceea ce n-au cumpărat niciodată. Îmi pică ochii, din când în când, pe verbiajul bălțat al unei mici vedete de televiziune, pentru care laptop-ul pare să fie mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită. Din instrument util, calculatorul portabil a devenit un substitut de personalitate, o excrescență schizoidă care își domină utilizatorul. Omul vrea să epateze, să etaleze cunoștințe fenomenale, să arate, mă-nțelegi, prostimii cât e de deștept. Vreți să auziți ceva despre Olympia (pronunție ezitantă) a lui Edouard (pronunțat cu un «d» final sonor) Manet? Ascultați la mine! Urmează platitudinile curente, culese din Wikipedia și din alte cotloane digitale, de unde trebuie să rezulte că vorbitorul și-a tocit coatele și și-a mâncat tinerețile studiind asiduu istoria artei. Nu-i nimic — îmi spun. Insul a făcut, totuși, de bine, de rău, un efort. Și decât să nu știi nimic, mai bine să înveți câte ceva, fie și de pe Internet. Atâta doar: când ești în faza de învățare, nu se cade să adopți, țanțoș, postura învățătorului.”

S.M.: „E nevoie de o educație a frecventării internetului. Trebuie să educăm tânăra generație pentru o utilizare corectă. Aici e viitorul.
Fără internet, nu puteți afla noul vânt care bate în lume. Cine nu utilizează internetul e un infirm!”

Sigur, fiecare are dreptul la opinie. Mă întreb totuși de ce este A.P. atât de pornit împotriva internetului. Căci textul publicat în Dilema veche, reprodus aproape în totalitate, fragmentat, în cadrul dialogului imaginat mai sus, nu este o simplă opinie despre internet ci o veritabilă demonizare proferată de iubitorul de îngeri, plină de iritare și ură ambalată în sarcasm... Era să zic fără precedent, dacă nu mi-aș fi amintit că multe, dacă nu majoritatea textelor filozofului moralei minime (mă refer la cele pe care mi-au căzut ochii — departe de mine pretenția de a i le fi citit pe toate, asta ar mai lipsi!) n-au fost argumentații în sens academic-cartezian (nici măcar postmodernist!) cât mai ales produse impresioniste de umoare, și anume de mal-humeur de cele mai multe ori. Fiindcă se pare că asta e umoarea curentă a filozofului.

Nici nu știu de ce, până la urmă, A.P. s-a făcut foc și pară, acum câțiva ani, la o suspiciune, bazată mai mult pe impresie, a lui Gabriel Andreescu privind o prezumtivă aservire a lui A.P. față de fostul regim comunist; ba chiar l-a acționat în instanță (și, în plus, a și câștigat procesul contra lui G.A. obținând daune minima-morale de 50 milioane de lei, după ce pretinsese daune maxima-morale de 1 (un) miliard de lei!), când același A.P. îl desființează, într-un articol intitulat, semnificativ, „O lighioană”, pe Sergiu Andon, fără a produce o singură probă care să incrimineze prestația acestuia. (Nu că aș avea vreo simpatie pentru avocatul fostului securist Dan Voiculescu, Doamne ferește.) Totul se rezumă la o colecție de impresii, evident dezagreabile, pe care S.A. i le produce: antipatia ca argumentație.

Revenind la Internet, textul lui Pleșu îmi pare de o impecabilă rea-credință și de un fanatism perfect. „Cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ”, spune A.P. Observăm imediat că „zelul cumulativ” este expresia sa depreciativă pentru studiu, pe care A.P. îl contrapune inspirației și febrilității spirituale, către care se îndreaptă simpatia vădită a autorului, sugerându-ne că producțiile sale eseistice poartă marca febrilității (și a inspirației, desigur). Pentru A.P. cultura se rezumă, pare-se, la umanioare. Mai exact, la zona pur speculativă a acestora (care se poate dispensa fără probleme de „zel cumulativ”). Cultura rigorii, pe care o practică un Solomon Marcus, nu se pune la socoteală (pentru A.P.). „Dansul e mai aproape de firea ei [a culturii] decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață” Ca să vezi! Febrilitate, dans... Și din nou aceeași antipatie irepresibilă pentru studiu și asimilarea de cunoștințe, sugerată prin noi expresii depreciative: „săpătură harnică” (harnică dar — nu-i așa? — tot săpătură; adică investigație în straturi inferioare) și „achiziție hrăpăreață”!
A.P. asociază cultura cu dansul, de ce? Fără îndoială, pentru a crea o imagine seducătoare acelei culturi care îi este accesibilă lui, omului care cândva îl țintuia la stâlpul infamiei pe specialist întru strălucirea universalistului în care, iată, (i se pare că) se regăsește.

Iar dacă era să caute în mass-media exemple negative pentru utilizatori (superficiali) ai Internetului, se pare că acea mică vedetă tv, care pronunță ezitant Olympia și i se aude „d”-ul final de la Edouard Manet, cade ca o adevărată pleașcă pe capul lui Pleșu, cu „verbiajul ei bălțat” și cu laptopul care îi este „mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită”. (Orice, numai instrument de lucru nu.)

Internetul, în viziunea lui Pleșu „nu încurajează dansul” (iarăși, dansul!) ci „butonada”. „Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet.” Etc. etc. etc.

Mi-aș permite, în încheiere, un exemplu personal de „butonadă”, de „bun dobândit fără efort, paradă de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știință neasimilată, neprelucrată organic, (...) de fals și de jonglerie stângace” (altă răbufnire viscerală a filozofului din textul cu pricina).

Am văzut deunăzi un film TV, biografic, „A Beautiful Mind”, despre John Nash, laureat al premiului Nobel pentru economie, despre care, spre rușinea mea, nu auzisem. Ce să fac? — a trebuit să „butonez”, și anume pe detestabila Wikipedia. Unde, pe lângă datele strict biografice ale matematicianului John Nash, am întâlnit câteva dintre conceptele create de acesta, printre care „Nash Equilibrium”. Cum nu cunoșteam conceptul, am „butonat”, în continuare, pe linkul respectiv, informându-mă („săpând hrăpăreț”) despre concept. (Am comis, recunosc, această „trișerie intelectuală”.) De acolo, alte linkuri m-au purtat spre „Prisoner's dilemma”, „Battle of the sexes” (cu totul altceva decât ar putea crede, judecând după termeni, cei ce anatemizează Internetul), „Auction theory”. De la „battle of the sexes” am ajuns la „payoff matrix”. Și uite-așa... Dar toate astea țin deja de curiozitatea specialistului de două parale. Universalistul (Pleșu), cu a sa „efervescență spirituală”, stă undeva (și dansează dezinvolt) mult deasupra nimicurilor riguroase. Nu mai spun ce-am dezgropat pe Wikipedia, ca să nu mă fac de râs cu „vidul meu cognitiv”, „neprelucrat organic”.

Tinerețea tatei

„Ia uite la tata ce mai aleargă!” am râs eu privind în urma lui. Ninsese abundent toată noaptea, și dimineață troiene mari acopereau întreaga curte. Mama și cu mine stăteam la ferestruică, privindu-l cum pleacă la serviciu, și cum aleargă primii pași pe aleea încă necurățată, ca să iasă mai repede la zăpada mai mică din mijlocul curții. „E tânăr”, a zis mama. Aveam vreo doisprezece ani, cred, iar tata mai avea câțiva ani până să iasă la pensie. „Ei, tânăr!” am persiflat-o eu, grosolan. „De ce nu”, a spus mama.

E ciudat că n-am uitat mica întâmplare după atâția ani. Sau nu e? Spuneam ce gândesc? Dar de ce gândeam așa? Nu ne învață nimeni să evităm să fim grosolani prin simpla abținere de la comentarii răutăcioase complet gratuite..

Post scriptum. Studenți la Fizică, pe la sfârșitul anilor ’50, am intrat, un coleg și cu mine, într-un mic anticariat din apropiere de Piața Sfântul Gheorghe. Doritori de cărți vechi (evit cuvântul însetați ca fiind bombastic). Am tot scos cărți de prin rafturi, le-am tot răsfoit, le-am pus la loc, nici nu cred că aveam bani de cumpărat. La sfârșit, când tocmai dădeam să ieșim pe ușă, anticarul ne-a aruncat peste umăr c-un rânjet sarcastic: „Mulțumesc că mi-ați scuturat praful!” Avea o figură de intelectual „subțire”, dar se vede treaba că se contaminase repede de grobianismul regimului... Alții nu știu de la ce se contaminează — din anturaj, din familie, sau pur și simplu se nasc cu grobianismul în sânge.

Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru

Am căpătat obiceiul să ascultăm în fiecare seară, de la ora 23.30, treizeci de minute de muzică simfonică românească contemporană, pe care ni le oferă Radio România Muzical. Sâmbătă seară am ascultat Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru... Ce pot să spun? Impresionant. Ceea ce am observat în primul rând este că au fost foarte multe replici ale cutremurului. Ceea ce cu siguranță corespunde caracterului gradual al realității (și care face totodată ca o simfonie serioasă să nu dureze mai puțin de treizeci de minute). Apoi: autorul a sondat cu succes nu doar fragmentarea dizarmonică a lumii exterioare, așa cum știm cu toții, dar — ceea ce nu s-a văzut ci este rodul imaginației inspirate a compozitorului — și profunzimea la fel de dizarmonică a adâncurilor pământului. Câteva accente vesele, în cel mai rău caz relaxate, spre sfârșit, au marcat intrarea în scenă a câinilor salvatori. Scormonirea este intercalată cu accente tragice căci au fost, desigur, și persoane găsite, pentru care nu s-a mai putut face nimic. Tot pe la sfârșit am sesizat și sunetul ambulanțelor, sosite un pic cam târziu după părerea mea. Nu poți să spui că totul e bine când se termină cu bine. Nu, nu s-a terminat cu bine. Cutremurul și simfonia aferentă ne-au zdruncinat pe toți. Apreciez în mod deosebit că simfonia apucă să se termine înainte de sosirea secretarului general al partidului la fața locului.