Zbor în jos

Eram pe un loc înalt, într-o margine, dincolo de care o ceață luminoasă se învolbura, la picioarele mele, în bule translucide cu nuanțe de smarald, turcoaz și alb, nelăsând să se vadă fundul văii — dacă exista. Trebuia neapărat să sar, cu orice risc, și cu puține speranțe. Dar aveam acea șansă unică — acum, ori niciodată. Vibram tot, între un curaj nebun, spaimă și acea vagă speranță, eu, care o viață întreagă evitasem riscul.

Am ezitat doar atât cât să mă gândesc fugitiv că merită să risc. M-am avântat nebunește de pe acel loc înalt, cu brațele întinse, ca o pasăre, cu corpul arcuit și pieptul înainte... După câteva clipe de cădere lină, în nevăzut, am simțit pământul ferm sub picioare și am făcut câțiva pași, oprindu-mă... Apoi totul s-a repetat, cu același deznodământ. Era — a fost — prima și ultima mea șansă să-mi asum riscul, asta am simțit.

*

Când eram copil, într-o noapte din primii ani de viață, m-am înălțat deodată pe tricicletă, pedalând de zor, trecând lin peste casă, lăsând în urmă jgheaburi, țiglă, creasta acoperișului. Mi se pare firesc ca atunci, în copilărie, să mă fi înălțat în zbor, iar acum, la bătrânețe, să fi coborât.