„Convingerea că adevărul, ca simplu adevăr, are o putere în sine, pe care eroarea nu o are, de a învinge temnița și rugul, este doar o mostră de sentimentalism găunos. (...) Avantajul de care se bucură în realitate adevărul constă în aceea că, atunci când o opinie este adevărată, ea poate fi înăbușită o dată, de două sau de mai multe ori, însă de-a lungul veacurilor se vor găsi în genere oameni care s-o redescopere, până când, la una dintre aceste reapariții ale opiniei adevărate, aceasta va nimeri o epocă în care, datorită împrejurărilor favorabile, va scăpa de persecuții, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista tuturor încercărilor ulterioare de a o suprima.”
[E foarte frumos. Întrebarea e cum rămâne cu cei care, înainte de venirea epocii, „peste veacuri”, rămân cu adevărul înăbușit în gură.]
„[E]ste un fapt atestat istoric acela că mulți dintre necredincioșii care au trăit în toate epocile au fost oameni de o deosebită integritate și onoare. (...) [D]acă cel care nu crede în viața de Apoi este neapărat mincinos, urmează că cei care cred în ea sunt feriți de minciună, dacă într-adevăr sunt, doar în virtutea fricii de iad.”
„La noi [în Anglia], opiniile eretice nu câștigă în mod vizibil teren, și nici măcar nu pierd, în răstimpul unui deceniu sau al unei generații; ele nu sunt niciodată trâmbițate în lung și-n lat, ci continuă să mocnească în cercurile înguste în care au izvorât [la „noi” nici măcar nu mocnesc], ale persoanelor care studiază și reflectează, fără a limpezi problemele generale ale omenirii aruncând asupra lor lumina adevărului, și nici măcar aruncând o lumină înșelătoare. Și astfel se menține o stare de lucruri foarte mulțumitoare pentru mintea unora, pentru că, în absenta oricărei acțiuni neplăcute de amendare sau întemnițare a cuiva, opiniile dominante rămân în aparență neatinse, și, în același timp, exercițiul reflecției în rândurile acelor disidenți ce suferă de boala de a gândi cu capul lor nu este interzis. (...) Dar prețul plătit pentru acest gen de pacificare intelectuală este sacrificarea întregului curaj moral al spiritului uman.” [Perfect adevărat. Subscriu. Se potrivește în România mănușă.]
„Originalitatea este tocmai lucrul al cărui folos mințile neoriginale nu-l pot sesiza. Ei nu-și dau seama la ce le-ar putea el servi; și nici n-au cum să-și dea seama, căci atunci n-ar mai putea fi vorba de originalitate. Primul serviciu pe care trebuie ca originalitatea să li-l facă este să le deschidă ochii; odată făcut acest lucru până la capăt, ar avea o șansă de a deveni ei înșiși originali. Până atunci, invitându-i să ia aminte că niciun lucru nu s-a făcut vreodată fără ca să-l fi făcut cineva primul și că tot ce este bun este rod al originalității, să le cerem doar să fie îndeajuns de modești pentru a admite că au mai rămas lucruri de făcut care necesită originalitate și să-i încredințăm că au cu atât mai mult nevoie de originalitate, cu cât sunt mai puțin conștienți de lipsa ei.”
„Tocmai pentru că tirania opiniei publice este de așa natură încât ea face din excentricitate un motiv de reproșuri, este de dorit ca, pentru a înfrânge această tiranie, oamenii să fie excentrici. Excentricitatea a abundat totdeauna atunci și acolo unde abundă forța de caracter; iar amploarea excentricității dintr-o societate a fost în genere proporțională cu cea a genialității, vigorii spirituale și curajului moral existent în ea. Că atât de putini oameni cutează astăzi să fie excentrici este principalul pericol al vremii noastre.”
[Se pare că vremurile s-au schimbat: dacă pe vremea lui Mill puțini oameni „cutezau” — precum o afirmă autorul — să fie excentrici, și asta le venea din forța de caracter, azi sunt o droaie, și n-au nicio treabă cu caracterul, iar să fie confundați cu geniile, niciun pericol.]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu