Citind din The Denial of Death, de Ernest Becker

„Pentru a funcționa normal, omul trebuie să realizeze de la început o contractare serioasă a lumii și a lui însuși. Putem spune că esența normalității este refuzul realității. [Citat din Otto Rank: Will Therapy and Truth and Reality, 1936, 1945] Ceea ce numim nevroză se încadrează tocmai la acest punct: Unii oameni au mai multe probleme cu minciunile decât alții. Lumea este prea strânsă în jurul lor, iar tehnicile pe care le-au dezvoltat pentru a o ține la distanță și a o reduce în dimensiune încep până la urmă să sufoce însăși persoana în cauză. Aceasta este nevroza pe scurt: eșecul minciunilor grosolane despre realitate.” (p. 178) Asta zice Ernest Becker.

Opera citată, a lui Otto Rank, este din 1936/1945. Cam multișor de atunci. Nu s-a mai descoperit nimic important în materie de atunci? Nu i-a mai venit nimănui vreo idee îndrăzneață? Teroarea vieții și a morții — mai ales — trebuie să fie oare suportată de om zi de zi, oră de oră, să-i impregneze mintea și sufletul și să-l facă să-și subordoneze preocupările de căpătâi și performanțele vieții, pentru a se putea spune că trăiește în adevăr? Asta să fie norma?

Oricum, ideea mea că conștiința efemerității va fi acceptată, mai mult sau mai puțin senin, dar în mod revoluționar, într-o bună zi, de toată lumea (sau, mă rog, de cei care contează) și că va modifica radical viața umanității, se pare că nu se prea susține. Greu de crezut, într-adevăr, că minciuna care ridică un văl peste hidoșenia morții, va fi vreodată abandonată. Dar... mai vedem. Mai studiem.

Actualizare 27.08.2024. Tragedia existențială a omului modern (care și-a pierdut credința) stă între ruptura dintre spiritualitate și corporalitate/„analitate” cum văd că o numesc psihologii — probabil pentru un impact mai mare — de unde spaima de moarte, dar și de viață; spiritul reprezentând năzuința spre nemurire, iar corporalitatea fiind legată de moarte; spiritul — asociat cu performanța individuală, cu fapta eroică (preferabil nepericuloasă — „safe” heroics îi spune Becker).

O bună ilustrare o reprezintă întâmplarea relativ recentă de la muzeul Orsay din Paris, unde o femeie a găsit care a găsit cu cale să-și expună vulva în fața tabloului „Originea lumii”, de Gustave Courbet. Aici femeia împletește ambele ipostaze, carnală și spirituală; carnală prin potențiala sa integrare — vizibilă — în specia umană — mai larg, în regnul animal — de ființă reproducătoare; și deci supusă morții; și spirituală prin unicitate (și năzuința spre perpetuare spirituală). Și într-adevăr se dovedește a fi unică; fiindcă cui îi mai dă mâna să face așa ceva? (Nu pun aici în discuție sănătatea mintală a femeii — dat fiind tot psihologii, mă rog, psihiatrii, ne avertizează că a greu de trasat o graniță între normal și patologic.)

Actualizare 28.08. Hermafroditismul nu-i o chestiune de sex ci una existențială. Iată ce spune E. Becker:

Simbolul hermafrodit nu este un mister după scrierile lui Rank, Jung și mulți alții. Problema a fost, din nou, să fie detașat de conotațiile sale sexuale înguste; nu este o problemă sexuală, ci o problemă umană. Sinele se găsește într-o carcasă corporală ciudată și nu poate înțelege acest dualism. Omul este îngrozit de natura arbitrară a genitalității, de caracterul accidental al apariției sale sexuale separate. El nu poate accepta nepermanența carcasei corpului sau incompletitudinea acesteia – ba bărbat, ba femeie. Corpul nu are sens pentru noi în ceea ce privește obiectul său fizic, care ne leagă de un anumit tip de destin, de un rol sexual unilateral.

Nici măcar homosexualitatea! Becker îl citează pe preferatul său Rank, care, la rândul său, îl citează pe Platon:

Privită în această lumină, iubirea de băieți, care, după cum ne spune Platon, a avut dintotdeauna drept țintă îmbunătățirea și perfecționarea tânărului iubit, apare negreșit ca... o perfecționare spirituală în cealaltă persoană, care este transferată în demnul succesor al sinelui aici pe pământ; și asta, nu pe baza procreării biologice a corpului cuiva, ci în sensul spiritual al simbolismului nemuririi prin elev, prin cel mai tânăr.

Nu e clar în ce își găsește consolarea tânărul „posedat”; căci în cazul lui nu poate fi vorba în niciun caz de perpetuarea sinelui său ci, mai degrabă, să zicem, de un sacrificiu în favoarea „genialului” său „posesor”. O spune și Becker un pic mai jos, când observă că noi nu mai suntem grecii antici și „puțini dintre noi sunt Micheangeli”; așa cum nevroticul este un „artist ratat”, la fel homosexualul este un „grec ratat”; și, de fapt, „homosexualul este adesea acela care alege un corp ca al lui din cauza terorii provocate de deosebirea sa de femeie, a lipsei de tărie pentru a susține [mental] o asemenea deosebire”. ”.

Actualizare 29.08. Un simplu citat care vizează reținerea, sau generozitatea, sau..: „«Deși avea o nevoie foarte acută de a-și servi sexual soția, orice dorință îl părăsea ori de câte ori soția își exprima dorința sexuală.» Putem privi acest lucru ca pe refuzul rolului impersonal, de instrument al speciei, dar este un refuz cauzat de nesiguranță, când cineva este chemat să performeze.” Este vorba de un pacient care se confesa psihiatrului său. De unde se vede că abținerea/refuzul de la un act (o acțiune) cu justificare pretins filozofică poate avea în realitate una cât se poate de lumească, cu implicarea orgoliului, potențial rănit.

Actualizare 11.09. Și iată și finalul — ultimele câteva pagini:

„Ce să facem cu o existență în care activitatea de rutină este una în care ființele se sfâșie una pe alta cu dinți de tot felul — mușcă, zdrumică carne, tulpini de plante, zdrobesc oase cu molarii, îngurgitând terciul cu lăcomie și încântare, încorporând esența alteia în propria structură și apoi excretând reziduul însoțit de duhoare și de gaze. Toată lumea se repede să-i înghită pe alții care sunt buni de mâncat. Țânțarii care se umflă cu sânge, viermii, albinele ucigașe care atacă cu o furie diabolică, rechinii care continuă să sfâșie și să înghită în timp ce li se scot propriile măruntaie — ca să nu mai vorbim de măcelul și de hăcuirea ce se întâmplă zilnic în «accidente naturale» de tot felul: un cutremur îngroapă de vii 70 de mii de oameni în Peru, automobile sunt distruse cât să faci din ele o piramidă de peste 50 de mii de bucăți pe an doar în SUA, un tsunami mătură un sfert de milion în Oceanul Indian. Existența este un spectacol de coșmar care are loc de sute de milioane de ani pe o planetă năclăită de sângele tuturor creaturilor sale. Cea mai sobră concluzie pe care am putea-o trage despre ceea ce se petrece de fapt pe planetă cam de trei miliarde de ani este că aceasta devine o vastă groapă de îngrășăminte. Dar soarele ne distrage atenția, încheagă mereu sângele uscat, făcând tot felul de lucruri să crească deasupra și, răspândind căldură, dă speranța ce vine odată cu confortul și cu expansiunea. „Questo sol m’arde, e questo m’innamora” , cum spune Michelangelo.
   Știința și religia converg într-o interpretare vizând atenuarea percepției acestui tip de adevăr, iar știința ne trădează atunci când încearcă să-și atribuie întregul adevăr al experienței trăite, exclusiv în termenii săi proprii. Aici se termină interpretarea oricărei psihologii behavioriste, a tuturor manipulărilor oamenilor și a întregului utopism coercitiv. Aceste tehnici încearcă să facă lumea altfel decât este, să legitimeze grotescul din ea, să inaugureze o condiție umană «corespunzătoare». Psihologul Kenneth Clark, în recentul său discurs prezidențial adresat Asociației Americane de Psihologie, a lansat o chemare la crearea unui nou tip de substanță chimică care să atenueze agresivitatea omului și să facă din lume un loc mai puțin periculos. Adepții lui Watson, ai lui Skinner, Pavlovienii — toți au formulele lor pentru a îndulcirea lucrurilor. Chiar și Freud – omul Iluminismului ce a fost, până la urmă — a vrut să vadă o lume mai sănătoasă și a părut dornic să înglobeze adevărul trăit în știință dacă ar fi fost posibil. La un moment dat s-a gândit că pentru a schimba cu adevărat lucrurile prin terapie, ar trebui ca terapia să ajungă la mase; și că singura modalitate de a face acest lucru ar fi să mixăm arama sugestiei cu aurul pur al psihanalizei. Cu alte cuvinte, să forțăm, prin transfer, o lume mai puțin rea. Dar Freud a știut mai bine, pe măsură ce a ajuns, treptat, să vadă că răul din lume nu se află doar în interiorul oamenilor, ci și în exterior, în natură – motiv pentru care a devenit mai realist și mai pesimist în lucrările sale de mai târziu.
   Problema cu toți manipulatorii din știință este că, cumva, nu iau viața suficient de în serios; în acest sens, toată știința este «burgheză», o treabă de birocrați. Eu cred că a lua viața în serios înseamnă ceva de genul acesta: că tot ce face omul pe această planetă trebuie făcut în adevărul trăit al terorii existenței, al grotescului, al vibrației surde a panicii răzbătând din orice. Altfel iese fals. Orice se realizează trebuie realizat în cadrul energiilor subiective ale oamenilor, fără îndulcire, cu implicarea deplină a pasiunii, viziunii, durerii, a fricii și a suferinței. De unde știm — ne întrebăm împreună cu Rilke — că partea ce ne revine din sensul universului ar putea să nu fie un ritm întru tristețe? Știința manipulativă, utopică, prin atenuarea sensibilității umane, i-ar lipsi totodată pe oameni de eroism în dorința lor arzătoare de victorie. Și știm că într-un mod foarte important acest lucru ne denaturează lupta, golindu-ne sufletește, împiedicându-ne să acumulăm maximul de experiență. Înseamnă sfârșitul umanului specific — sau chiar, trebuie s-o spunem, al organismicului specific.
   În modul misterios în care ne este dată viața în evoluție pe această planetă, ea forțează în direcția propriei extinderi. Nu o înțelegem pur și simplu pentru că nu cunoaștem scopul creației; simțim doar viața încordată în interiorul nostru și o vedem cum își manifestă violența față de alții în timp ce acei alții se devorează unul pe altul. Viața caută să se extindă într-o direcție necunoscută din motive necunoscute. Nici măcar psihologia n-ar trebui să se amestece în această vitalitate sacrosantă, conchide Rank. Acesta este sensul opțiunii sale pentru «irațional» ca bază pentru viață; este o opțiune bazată pe experiența empirică. Există o forță motrice în spatele unui mister pe care nu-l putem înțelege și aceasta cuprinde mai mult decât doar rațiunea. Înseamnă că imboldul către eroismul cosmic este sacru și misterios și nu trebuie analizat meticulos și supus rațiunii de către știință și secularism. În definitiv, știința este un credo care a încercat să absoarbă în ea și să nege frica de viață și de moarte; și este doar un pretendent, pe lângă alții, la spectrul de roluri în materie de eroism cosmic.
   Omul modern bea și se droghează fiindcă e prea conștient sau își petrece timpul la cumpărături, ceea ce este același lucru. Pe măsură ce starea de conștiență necesită [noi] tipuri de dăruire eroică pe care cultura lui nu i le mai oferă, societatea reușește să-l ajute să uite. Sau, alternativ, se îngroapă în psihologie, în credința că conștientizarea în sine va fi un fel de leac magic pentru problemele sale. Dar psihologia s-a născut odată cu destrămarea formelor de eroism social comun; aceasta nu poate fi depășită decât prin crearea de noi genuri de eroism care sunt în principiu chestiuni de credință și voință, de dedicare unei viziuni. (...) [Norman Brown] și-a dat seama că singura modalitate de a trece dincolo de contradicțiile naturale ale existenței este vechea cale a religiei: să-ți proiectezi problemele pe o figură divină, să fii vindecat printr-un dincolo atotcuprinzător și atotjustificator. A vorbi în acești termeni nu este deloc același lucru cu a vorbi în limbajul psihoterapeuților din zona religiei. Rank nu a fost nici atât de naiv, nici atât de mesianic: el a înțeles că orientarea oamenilor trebuie să fie mereu dincolo de trupul lor, trebuie să se întemeieze pe o reprimare viguroasă și spre ideologii, mituri ale transcendenței eroice ale imortalității în mod explicit.
   Putem concluziona că un proiect măreț precum construcția științific-mitică a victoriei asupra limitării umane nu este ceva care să poată fi realizat de știință. Mai mult chiar, vine din energiile vitale ale maselor de oameni care tremură de coșmarul existenței — și nici măcar nu stă la îndemâna omului să conceapă programe. Cine știe ce formă va lua impulsul spre înainte al vieții în timpul ce va să vină sau cu ce se va alege după căutarea noastră disperată. Din câte se pare, tot ce poate face oricare din noi este să dea formă — unui obiect sau nouă înșine — și să lase forma în confuzie, să o aducă ofrandă, ca să spunem așa, forței vitale.”

Și cam asta-i tot. Prin acest final, Ernest Becker neagă, după părerea mea, o bună parte din tot de a construit de-a lungul acestui volum. „Negarea morții” rămâne o negare și nu ne lasă nicio speranță. Poate că nici nu există vreuna. Dacă Becker ar fi preluat mai mult din Tillich, poate că ar fi ieșit mai avantajat. Eu unul, trebuie să mărturisesc, n-am găsit ceea ce căutam — o modalitate de a sfida, în viață, sfârșitul inevitabil, valoarea actelor noastre mai puțin dependentă — sau deloc — de durata finită a tot ce există. Nu-i nimic, mai căutăm.