Colecțiile

N-a fost niciodată o pasiune irezistibilă, dar am avut un interes constant de-a lungul vieții pentru diverse obiecte, pe care le-am colecționat. Cel mai mare interes, apropiat — totuși — de pasiune, și cel mai vechi, a fost pentru reviste; s-a păstrat până mai acum un an, doi, când am încetat să le mai cumpăr/primesc, iar atenția s-a mutat, în cea mai mare parte, de la hârtie la ecran. Eram atât de atașat de reviste — de unele din ele — încât o colecție de reviste din copilărie, Licurici, am dat-o la legat la una din ultimele legătorii de carte din București, undeva în pasajul Villacrosse, pe atunci Victoriei, parcă, la o vârstă „coaptă” bine, pe la sfârșitul vechiului regim. Deși m-am descotorosit de o bună parte din vechituri, inclusiv caiete din liceu — sub sloganul „E ultima șansă să le arunc cu mâna mea înainte de a o face alții după mine” — colecția de Licurici o păstrez cu sfințenie. Din ea răzbate, tot mai stins și mai difuz, magia copilăriei... E clar, suntem tot mai de parte de vremea romantismului. Și nici măcar nu știu dacă să-mi pară rău sau nu... Apoi a fost — se putea altfel? — colecția de mărci poștale, care s-a oprit odată cu copilăria; mult mai târziu colecția de ambalaje de ciocolată (care s-a pierdut) și colecția de șervețele de masă, pe care abia acum un an sau doi am dat-o la consum. După ’90 am colecționat o vreme numere unu din puzderia de reviste și de ziare care au invadat piața în primii ani de libertate a cuvântului. Le mai păstrez încă, dar actul devine tot mai formal și mai gol de conținut pe măsură ce trec anii. Revistele (literare) de dinainte de ’90 le-am aruncat într-o bună zi la gunoi: încă nu se inventase reciclarea. Și cam atât.

M-am tot întrebat: de ce colecționează oamenii? La ce sunt bune colecțiile? Unii vorbesc de plăcerea de a colecționa. Și nu se poate nega: există o plăcere în asta — să-ți vezi obiectele adunate, în multe cazuri cu valoare estetică (dar nu neapărat); împărțite în categorii, sau cuprinse într-una singură, oricum extrase din dezordinea universală; să știi că cei din viitor vor fi încântați de acele obiecte care vin din trecut, poartă seducția trecutului, așa cum și tu, colecționarul, vibrezi la multe din lucrurile valoroase ce vin din trecut; și mai ales, dacă colecția ta păstrează amprenta/„semnătura” colecționarului sau dacă este de așteptat să provoace o undă la a cărei sursă știi că ai contribuit, să ai satisfacția că ai săvârșit una din acele heroics (fapte eroice) pe care Ernest Becker, în The Denial of Death, le atribuie omului în înfruntarea sa (fără șansă) cu Marea Uitare.