Motan, sau lecția de (anti)existențialism practic

Motanul nostru, pe nume Motan, fără coadă și bătrân de (cine mai știe) doisprezece ani (treisprezece?), e bolnav de-adevăratelea. A fost dus la veterinar, i s-au făcut analize și i s-a descoperit FIV — HIV-ul felinelor —, din fericire pentru noi, netransmisibil la om, leucemie și, evident, imunitate scăzută; ceea îl predispune la infecții de tot felul. Drept care i s-a pus la dispoziție coliba din fundul curții, în exclusivitate. Tot ce este orizontal și accesibil lui a fost acoperit cu folie de plastic, la parter, mansarda considerându-se că nu-l (mai) interesează, neavând putere — nici chef — să urce scara. Coliba i-a fost pusă la dispoziție lui Motan și în ultimii doi sau trei ani, odată cu răcirea vremii. Anul ăsta însă Motan a fost instalat acolo mult mai devreme, în septembrie, din cauza bolii. Asta nu înseamnă că nu iese pe-afară, că nu mai umblă prin curte sau că i-a pierit definitiv pofta de mâncare. Nu, Motan are perioade cu o poftă teribilă de mâncare, ca în zilele lui bune, iar blana i s-a mai netezit, după ce în ultima vreme, din cauza FIV, avusese un aspect ciufulit și năpârlit. Cât mai durează? Prognosticul medicului veterinar e rezervat. Vrând-nevrând, Motan, la fel ca noi toți, va fi nevoit la un moment dat, să se confrunte cu ne-ființa.

Problema mea e că și mie îmi place teribil coliba (nici nu sunt sigur că Motan o apreciază în sine; vreau să spun, altfel ca pe un lucru practic care îi oferă adăpost și cadru vital). Eu am apreciat-o și o apreciez în sine, și obișnuiesc să petrec acolo ore, întins pe canapea și având în față două dintre multele noastre etajere cu cărți, dedicându-mă lecturii sau, dacă nu, formelor, geometriei și culorilor cotoarelor de carte, pe care, spre a fi contemplarea deplină, abia dacă încerc să le deosebesc între ele, ca să mă pot bucura de cotorul-în-sine, și de cartea-în-sine; ca să mai vorbesc de culori și de armonii coloristice de ale căror reprezentări mintale — qualia — mă las toropit ca tot omul care nu a găsit încă dezlegarea reprezentării mintale.

Dar problema principală, în cazul de față, este că, deși tânjesc după colibă (care, vorba aia, nu-mi mai aparține), nu aș putea nicio clipă să mă gândesc că l-aș fi putut lăsa pe Motan să sufere afară, în frig și în ploaie și în ce-o mai veni doar pentru plăcerea mea de a sta în colibă. De ce? În primul rând pentru că procedând astfel, cu indiferență, față de Motan, aș pierde — parțial — respectul de sine. Ceea ce ar periclita în mod semnificativ afirmarea-de-sine, ca ființă-în-sine. Fiindcă aici intervine și noțiunea de valoare-în-sine a vieții, chit că-i vorba de Motan, de mine, de alți motani, sau de oricare creatură din acest univers. E adevărat, viața lui Motan, la fel ca și viața oricărui pet din preajma omului, are și (pentru unii, mai ales) valoarea de companie, ba chiar terapeutică, după unii. Dar aici, ca pentru unul care s-a lăsat în ultimii ani captivat în totalitate de existențialism, contează unicitatea individului, fie că-i vorba de Motan sau de mine însumi. Și nu e sigur că e lipsit de sens să vorbim de afirmarea-de-sine a lui Motan, fie și într-o formă inconștientă. Pentru că, trebuie să accentuăm, existențialismul admite ca posibil și așa ceva.