Studiul existențialismului și oboseala din vis

Aud că Freud nu se prea mai poartă, deja de ceva vreme. Asta, printre psihologi, psihiatri și psihoterapeuți. Eu, cum nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, și cu atât mai puțin psihoterapeut, dar am ceva lecturi din Freud, am rămas fidel liniei trasate de el în interpretarea simbolistică viselor. Dar nu totdeauna visele trebuie să aibă o anumită simbolistică, ci pot reflecta pur și simplu întâmplări sau situații banale, cotidiene, cum am citit zilele trecute într-un articol. Și tot zilele trecut am citit un alt articol, despre cât de eficace este urcatul treptelor pentru cei care vor să „ardă” calorii (printre altele, și cazul meu, mă rog, în măsura posibilităților).

Azi-noapte trebuia să fac un referat — sau un raport — despre niște date neprecizate privindu-i pe membrii Camerei Deputaților, sau oricum, ceva în legătură cu parlamentarii, „bucată cu bucată”. Și asta, în calitate de colaborator al unui prieten de-al meu implicat la vârf, până mai ieri, în viața civică. Tot din motive neprecizate, pentru a obține datele în cauză trebuia să fac neîncetat naveta între două încăperi despărțite între ele printr-o scară impunătoare, mă rog, ca la Parlament. În treacăt fie spus, mă și miram că rezist la un asemenea efort — sus, jos și iar sus, pe scară. (V. mai sus) La un moment dat mi-a venit o idee, sau poate cineva mi-a sugerat: Vezi mai întâi lista la zi a parlamentarilor ca să nu muncești degeaba fiindcă unii din ei s-ar putea să nu mai fie parlamentari.

Prietenul meu activistul civic a venit și mi-a spus: Vezi că astăzi se poate vizita Parlamentul, gratis. E foarte frumos, mochetă pe jos și foarte multă lume, toți sunt veseli și binedispuși. Deși mi-am imaginat imediat sala uriașă plină de lume binedispusă, i-am răspuns cu regret: Nu pot, trebuie să termin urgent lucrarea. Când ai termen? m-a întrebat el? Cinsprezece, i-am răspuns.

Drept care, dând curs ideii — sau sugestiei — de a verifica ce parlamentari sunt în funcție în prezent, a trebuit s-o iau pe o pantă domoală care urca spre clădirea Parlamentului (așa cum este și în realitate). Doar că la un moment dat m-am trezit în fața unui urcuș atât de abrupt încât era practic insurmontabil. Abia dacă, într-un final, am întrezărit un loc de trecere, îngust, cu povârniș ceva mai domol, undeva spre un gard.

Și aici m-am trezit. (Ca să fie mai de efect, ar trebui să spun — să mint: „lac de nădușeală”; dar nu, nu m-am trezit lac de nădușeală; ci doar îngândurat.)

Bineînțeles, datorită lui Freud, știu ce era efortul meu de a face un referat despre parlamentari: este efortul meu (nesăbuit, la vârsta mea) de a studia, mă rog, de a mă familiariza cu filozofia existențialistă; și de a și scrie, în final — așa mi-am propus —, un eseu despre finitudinea existenței și despre un posibil — și iluzoriu — loc pe care l-ar putea căpăta efemerul, acceptat în viața cotidiană.