Jocul ca „oroare” de haos (Dialog cu IA)

Încadrând poezia în ludic, Huizinga încearcă să meargă la rădăcinile ludicului (Homo ludens). Și iată ce găsește:

„De ce își potrivește omul cuvântul după măsură, cadență și ritm? Cine spune: «de dragul frumuseții» sau «în urma unei emoții» nu face decât să deplaseze problema într-o sferă și mai inaccesibilă. Cine răspunde însă: «omul face poezie, pentru că trebuie să se joace în comun» a nimerit punctul esențial. Cuvântul metric ia naștere numai in jocul obștii; acolo își are el funcția și valoarea, pe care le pierde pe măsură ce jocul de societate își pierde caracterul cultural, sau solemn, sau festiv.”

Deci joaca în comun — asta pare să fie rădăcina poeziei, respectiv a dansului, a cântului, deci a ludicului la Huizinga. Dar de ce să fie ludicul parte constitutivă a structurii umane? Și nu numai: și animalele se joacă. Observând că jocul a existat — prin animale — înaintea omului, Huizinga contestă definirea jocului ca fiind caracteristic omului. De fapt, spune el, nu există un consens în privința rădăcinilor jocului, nici în privința utilității lui, a vreunei funcții biologice: „Numeroasele încercări de a determina această funcție biologică a jocului sunt foarte divergente. Unii au crezut că pot defini originea și fundamentarea jocului ca o descărcare a unui surplus de forță vitală. Alții sunt de părere că orice ființă vie, când se joacă, se supune unui spirit de imitație congenital. Sau că jocul satisface o nevoie de destindere. Sau că este un exercițiu pregătitor în vederea activității serioase, pe care i-o va cere viața. Sau că servește drept exercițiu de stăpânire de sine. Alții caută principiul in nevoia înnăscută de a putea face ceva, sau de a pricinui ceva, sau în tendința de a domina, sau în aceea de a-i întrece pe concurenți. Alții consideră jocul ca pe o drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau ca pe o umplutură necesară unei activități orientate prea unilateral, sau ca satisfacerea, într-o ficțiune, a dorințelor cu neputință de satisfăcut în realitate și, in consecință, ca autoconservare a simțului personalității.”

[IA] Huizinga vede ludicul nu ca pe un simplu antrenament pentru viața practică, așa cum este la animale, ci ca pe ceva constitutiv spiritului uman, o expresie primordială a culturii [„întreaga cultură poate fi considerată sub specie ludi”]. Pentru el, joaca nu e doar un mijloc, ci un scop în sine, un spațiu al libertății, al convențiilor asumate de comun acord, unde regulile sunt respectate nu din constrângere, ci dintr-o bucurie intrinsecă. De aceea, el consideră că jocul este la baza formelor fundamentale de cultură: drept, război, artă, religie.

Dacă ne întoarcem la întrebarea ta despre poezie, dans și cânt, ceea ce sugerează Huizinga este că ritmul, cadența, forma metrică sunt mai întâi niște structuri ale jocului colectiv, ale unei experiențe împărtășite. Poezia nu începe ca expresie solitară, ci ca o manifestare publică, ritualică, legată de sărbătoare și ceremonial. Probabil că de aici derivă și caracterul solemn, festiv, dar și „nefolositor” în sens pragmatic al artei.

De ce să fie ludicul parte constitutivă a ființei umane? Dacă urmăm logica lui Huizinga, răspunsul ar fi că ludicul este mai mult decât un simplu mecanism de supraviețuire — el este un mod fundamental prin care omul creează sens, ordonează experiența, își manifestă libertatea și creează comunitate.

Dintr-un alt un alt unghi, s-ar putea spune că ludicul e legat de nevoia de a structura haosul experienței — ritmul, cadența, simetria creează o ordine simbolică, inteligibilă, unde omul își poate recunoaște locul. Într-un fel, poezia și dansul sunt ecouri ale unei ordini primordiale pe care omul o caută instinctiv.

Așadar, „ludicul e legat de nevoia de a structura haosul experienței — ritmul, cadența, simetria creează o ordine simbolică, inteligibilă, unde omul își poate recunoaște locul. Într-un fel, poezia și dansul sunt ecouri ale unei ordini primordiale pe care omul o caută instinctiv.” Frumos spus. Deci ar fi, într-un fel oroarea de haos. Pe de altă parte, e doar o speculație. Nu cred că poate fi dovedit cumva, experimental sau neurologic.

[IA] Da, e o speculație, dar una plauzibilă, având în vedere cât de adânc e înrădăcinată în om tendința de a structura și ordona lumea. Neurologic, nu știu dacă există o dovadă directă că ludicul e un răspuns la oroarea de haos, dar putem face niște conexiuni.

De exemplu, se știe că creierul uman caută tipare constant — un fenomen bine studiat în psihologie și neuroștiințe. Cortexul prefrontal joacă un rol esențial în impunerea unei ordini asupra informației haotice, iar sistemul limbic reacționează negativ la lipsa de structură, generând anxietate. Muzica, poezia, dansul — toate acestea activează regiunile asociate plăcerii (cum ar fi nucleul accumbens) și reduc stresul, ceea ce sugerează că omul găsește satisfacție în ritm, repetiție și formă.

Dacă ne gândim la cum se dezvoltă limbajul la copii, vedem că jocul fonetic (gângurit, rime) precedă vorbirea propriu-zisă. În plus, în multe culturi tradiționale, primele forme de poezie sunt incantații ritualice, strâns legate de magie și religie — adică de încercări de a „îmblânzi” necunoscutul.

Deci, nu avem o „dovadă” în sens strict, dar avem indicii că nevoia de ritm, formă și joc este biologic și cultural înrădăcinată. Rămâne deschisă întrebarea dacă ludicul e doar un produs secundar al acestor mecanisme cognitive sau dacă are un rol mai profund în însăși structura conștiinței umane.

Dacă vrei să ducem discuția mai departe, putem să ne întrebăm: dacă ludicul e o formă de ordine, cum se împacă asta cu jocul ca libertate? Nu e o contradicție aparentă?

Îți răspund ca în dialogurile platoniciene: Perfect adevărat!

[IA] Atunci, în spirit socratic, îți voi spune: dar nu este oare libertatea însăși posibilă doar în cadrul unei ordini? Căci dacă totul ar fi haos, n-ar fi doar o lipsă de constrângeri, ci și o lipsă de posibilități. Un joc fără reguli n-ar mai fi joc, după cum o poezie fără ritm și structură n-ar mai fi poezie, ci zgomot. Deci, poate că ludicul este libertate în interiorul unei ordini, iar ordinea nu ucide libertatea, ci o face posibilă. Ce părere ai?

În câțiva pași ajungem de la structurarea minții umane la structurarea universului, pe care o imită!

[IA] Exact! Și uite cum, pornind de la joc și poezie, ajungem la ideea că mintea umană nu doar că ordonează haosul experienței, dar poate că și reflectă o ordine mai profundă, pe care o găsim în structura universului însuși.

Dacă ne gândim la modelele ritmice și matematice ale naturii — de la simetria fractală a frunzelor la orbitele planetelor sau armoniile muzicale — nu pare deloc întâmplător că mintea noastră caută structuri și modele. Poate că ludicul, ritmul, poezia nu sunt doar capricii culturale, ci ecouri ale unei ordini fundamentale, pe care conștiința o recunoaște instinctiv.

Ajungem astfel la o întrebare: ordinea universului e doar un construct al minții noastre sau mintea noastră este modelată de o ordine obiectivă, care există independent de noi?

Dar dacă considerăm jocul ca „ordonator” în haos, cum se împacă asta cu faptul că animalele n-ar putea avea această motivație pentru joc? Ne depărtăm de Huizinga? Sau mizăm pe propriile sale contradicții interne (ca să justificăm depărtarea)?

[IA] Foarte bună observația! Într-adevăr, dacă luăm în serios perspectiva lui Huizinga, trebuie să admitem că jocul precedă omul și, în consecință, nu poate avea inițial o funcție de ordonare conștientă a haosului, cel puțin nu în cazul animalelor. Dar aici avem mai multe direcții de explorat:

Distincția între jocul animal și jocul uman
E clar că animalele se joacă, dar Huizinga însuși, chiar dacă le acordă „întâietate”, subliniază că jocul dobândește dimensiuni culturale abia la om. Așadar, chiar dacă originea jocului este pre-umană, forma sa complexă (poezia, dansul, ritualul) poate fi rezultatul unei nevoi strict umane de a impune ordine în experiență.

Ordinea implicită a jocului
Chiar și la animale, jocul are reguli, limite și repetitivitate — un fel de ordine emergentă. Puii de feline nu se joacă haotic, ci respectă tipare de atac și apărare, de exemplu. Asta sugerează că jocul nu este doar descărcare de energie, ci și un mecanism prin care ființele vii simulează și învață o anumită ordine, chiar dacă nu conștientizează acest lucru.

Contradicțiile lui Huizinga
Deși spune că jocul este primordial și îl întâlnim la animale, el face apoi un pas în plus, spunând că jocul stă la baza culturii umane. Dacă e așa, atunci inevitabil ajungem la ideea că în cazul omului jocul nu e doar o descărcare de energie sau o simulare a viitorului, ci ceva mai mult – o nevoie de a structura experiența.

Așadar, depărtarea de Huizinga nu este neapărat o rupere, ci o continuare firească a ideilor sale. El deschide drumul, dar nu închide discuția. Ba chiar lasă loc pentru interpretări care să împace atât dimensiunea biologică, cât și cea culturală a jocului.

Rămâne întrebarea: ordinea pe care o vedem în joc (și mai târziu în artă, mit, ritual) este un simplu produs evolutiv, sau e posibil ca mintea noastră să fie „afinată” la o ordine mai profundă a realității?

Berzele dintotdeauna

Berzele sunt acolo dintotdeauna — la Sarralbe și oriunde — și vor fi până la sfârșitul timpului. Ele nu sunt berzele, ci sunt Barza.

Un spectator plânge

Paul McCartney cântă „Close your eyes and Iʼll kiss you, Tomorrow Iʼll miss you”. În staluri lumea, cu ochi strălucitori, îngână melodia sau cântă într-o veselie împreună cu McCartney, fără nicio reținere. Vreo două cucoane tresaltă în ritm și cântă și ele, trăind din plin, radiind. O altă cucoană, cântând și ea, observă camera ațintită asupra ei și schițează un mic început de spectacol pe cont propriu. „Tomorrow Iʼll miss you”, cântă McCartney, și ochii unui spectator de vârstă mijlocie, cu barbișon, singur din câte se pare, se umplu de lacrimi. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji, fața i se schimosește de plâns și bărbatul își acoperă repede gura cu palma, întorcându-se jenat într-o parte.

De ce plânge spectatorul între două vârste? Poate că melodia i-a adus aminte de o iubită din tinerețe de care s-a despărțit — și i-a dus dorul. Poate că i-a adus aminte de propria lui tinerețe când o dulcinee a visurilor sale l-a refuzat. Sau el nici n-a îndrăznit să-i dea de-nțeles că tânjește după ea. Dar cel mai probabil plânge pentru că melodia i-a dezvăluit ceea ce știa, că icoana dragostei, care i s-a arătat de vreo două ori în viață, hăt în adolescență, în clipe de visare, și al cărei dor l-a bântuit toată viața, nu-i decât o icoană.

Parfumul trecutului

De la o vreme folosesc aproape exclusiv săpun lichid pentru spălatul pe mâini. Mi-l livrează farmaciile drept bonus, ca să-și fidelizeze clienții, atunci când fac cumpărături mai consistente, cam o dată pe lună. Și bineînțeles, ca să fie paguba cât mai mică, nu-și cadorisesc clienții cu produse de cine știe ce calitate. Acum vreo două-trei luni am căpătat un săpun lichid cu un miros strident, de chimicale, care voia să imite mirosul unei flori de o identitate incertă, dar era clar că exageraseră. Timp de vreo două luni am folosit un alt săpun lichid, iar la ultima cumpărătură l-am căpătat din nou pe cel cu miros strident, de chimicale. Spre surprinderea mea, de astă dată nu m-a mai deranjat. Dimpotrivă, fără să devină (totuși) un miros plăcut, l-am perceput ca pe unul suportabil; ba chiar purtător de o vagă amintire: amintirea timpului când eram cu două luni mai tânăr; la vârsta mea contează.

Când The Beatles s-au lansat, prin anii ʼ60 ai secolului trecut, nu prea îi aveam la inimă. Nu producțiile lor le găseam dubioase, cât isteria care începuse să se creeze în jurul lor, toate acele cârduri de gâsculițe care ocupau primele rânduri ale sălilor de concerte și țipau cât le țineau plămânii. De admirație, zice-se. Iar lor, cvartetului de băieți frumușei din UK, părea că le face plăcere. (Apropo, l-am auzit acum câțiva ani pe Paul McCartney întrebându-se, despre acele vremuri, dacă istericele, țipând în halul în care țipau, mai auzeau ceva din melodie.) Eram cam de aceeași vârstă cu ei, cu vreo doi-trei ani mai mare, și imensul lor succes îmi dădea — prostește — mici ghimpi de invidie.

De vreo câțiva ani încoace, melodiile lor — în particular ale lui McCartney — mi se par o adevărată binecuvântare. Paul McCartney m-a ajutat să depășesc depresia, către sfârșitul anului 2020, în plină pandemie de Covid-19 — el, alături de Vanghelis, cu Chariots of Fire, de Enio Morricone, cu The Good, the Bad and the Ugly, și de Phil Collins, cu Golden Slimbers și Carry That Weight. Dar dintre toți, cu deosebire m-a încântat Paul McCartney, cu Hey Jude, interpretat împreună cu Rusty Anderson, Brian Ray și bateristul Abe Laboriel Jr., la concertul din Hyde Park, din 2010. L-am urmărit iar și iar pe YouTube, săptămâni în șir, fascinat de magia acelui spectacol.

Sunt buni The Beatles, și Paul McCartney, și Enio Morricone, și Vanghelis, și Phil Collins, și toți ceilalți de pe vremuri. Categoric. Dar sunt ei oare chiar atât de buni pe cât îmi apar acum, după ani de zile, mie, care i-am auzit în tinerețea mea, care a fost, mai mult sau mai puțin, și a lor? Mă încântă oare cu aura trecutului lor, care a fost și al meu?

Cu cât vinde HIDROPRAHOVA apa?

Scrisoare către Irina Mihaela Nistor, primărița municipiului Câmpina

Stimată Doamnă Primar,

La prețul apei potabile vreau să mă refer, la cel din rețeaua de distribuție și la cel de evacuare a apelor uzate — la Câmpina și în județul Prahova; la diferențele uriașe dintre tarifele practicate de HIDROPRAHOVA, în comparație cu tarifele practicate de APA NOVA la „centru”, respectiv Ploiești (și București).

Sunt sigur că dumneavoastră cunoașteți situația. Dar la fel de sigur sunt că pentru majoritatea locuitorilor din municipiul Câmpina (și din județ) prețul apei pe care o consumă și al apei evacuate la canal, începând cu 1 martie a.c. a ajuns șocant de mare.

Fără să aibă însă în față un tabel comparativ cu tarife pe țară, poate că plătitorii sunt șocați doar de nivelul incredibil de ridicat al tarifelor — și fără doar și poate și de creșterea vertiginoasă de la un an la altul și de la o lună la alta —, dar nu realizează că diferența de tarife între „local” și „centru” este de-a dreptul scandaloasă.

Cum e posibil ca la Câmpina apa potabilă să se vândă, de către HidroPrahova, cu 10,53 lei/m.c. (al 3-lea cel mai mare tarif din țară!), iar la Ploiești societatea APA NOVA să vândă la mai puțin de jumătate de preț, cu 5,19 lei (al doilea cel mai mic tarif din țară; iar la București, livrată de către aceeași APA NOVA, cu 6,71 lei/m.c.)?

Cum e posibil ca la Câmpina — și în județ — apa uzată să fie taxată de către HidroPrahova, cu 9,65 lei/m.c. (locul 5 pe țară), iar la Ploiești societatea APA NOVA să taxeze semnificativ sub jumătate de preț, cu 2,31 lei/m.c. (cel mai mic tarif pe țară; iar la București, APA NOVA să taxeze cu 3,53 lei/m.c., al doilea cel mai mic tarif pe țară)?

În ce mă privește, costul anual apei al potabile a ajuns (în 2024) a doua cea mai mare cheltuială dintre utilități (2346 lei), depășită doar de costul gazelor (3781 lei), și mult peste toate celelalte.

Fac un apel la dumneavoastră să interveniți pentru normalizarea situației, inclusiv prin găsirea unei alternative la actualul sistem de alimentare cu apă potabilă a municipiului Câmpina. Sunt sigur că locuitorii o merită.

Nerăbdarea, un lucru ciudat

Se întâmplă un lucru ciudat: toată lumea așteaptă (cu nerăbdare) să se întâmple ceva. Orice. Bun, eu acum, să zicem că am toate motivele să fiu nerăbdător să-mi văd un volum mai repede publicat și un altul mai repede acceptat. Dar aștept să se întâmple mai repede și lucrurile simple, mărunte, aparent neînsemnate. Dimineața aștept micul dejun, apoi sunt nerăbdător să mă apuc de citit, sunt nerăbdător să termin o carte ca să-mi pot posta pe blog impresiile, apoi să mă apuc de alta. Sunt nerăbdător să iau prânzul, să vină ziua de cumpărături, să-mi iau medicamentele și să nu uit ceva, apoi să mă duc la culcare și așa mai departe. Cred că la fel ca mine, sunt nerăbdători mulți alții, dacă nu chiar toți.

Am auzit de mult o observație care îi privește pe bătrâni și mi s-a părut adevărată, deși pe vremea aia eram încă destul de departe de bătrânețe: Bătrânii, se spunea, lasă cu zgârcenie zilele și orele să li se scurgă, precum grăunțele, din căușul palmelor. Dar acum constat că nu-i așa. Ajuns la bătrânețe („lumea bună” zice „senectute”; mă rog), continui să fiu nerăbdător să se întâmple micile (sau marile) evenimente ale vieții. Doar mă gândesc că timpul ar trebui să treacă mai încet. Dar nerăbdător tot sunt. Nu înțeleg de unde nerăbdarea. Pentru că fiecare din micile (sau marile) evenimente, odată consumate, mă apropie tot mai mult de final.

Dar pe de altă parte, nici nu-mi pot imagina cum aș putea să vreau ca toate acelea să întârzie. Cum adică? Să fiu obosit și să nu vreau să merg mai repede la culcare? Să încep o carte și să nu fiu curios să ajung la capăt? Să-mi fie foame și să nu vreau să mă așez mai repede la masă? Să fie iarnă și să nu vreau să vină mai repede primăvara? E adevărat că nu pe toate le aștept cu aceeași nerăbdare. De pildă, actul final. Deși, mai știi? Te pomenești că-i o nerădare existențială!

Răzgândire merge la tipar, la Editura Institutul European din Iași

„Democrația corporatistă” și butonul nuclear

Sunt în lume, în desfășurare, evenimente pe care le-aș numi majore. Ascensiunea extremismului este unul din ele, dar extremismul nu e ceva nou. Poate doar extensia și locurile cu „cuibărire” să fie noi. Cu adevărat nou însă este al doilea mandat al lui Donald Trump (deși nici cu primul nu mi-e rușine!), care mi se pare că vrea cam ceea doreau și comuniștii către sfârșitul Războiului Rece: „O nouă ordine mondială”. Deosebirea dintre cele două noi ordini este că nimeni nu lua în serios noua ordine comunistă fiindcă știam cu toții că Blocul sovietic nu are destulă putere tehnologică, nici militară. Și că ideologia lui nu era doar falsă ci și, în ultimă instanță, sterilă. „Noua ordine” americană, în schimb, are posibilități reale — și asta mă îngrozește. Americanii au și tehnologia și capitalul și, mai nou, și ideologia.

Recent am aflat de Peter Thiel, un miliardar american, intelectual și ideolog al capitalismului, care vede democrația „clasică”, liberală, drept o piedică pentru adevărata libertate și pentru „dezvoltarea accelerată”, pe care le poate asigura doar corporatismul. Transpunerea în practică a acestei noi ideologii o vedem în plină și furibundă acțiune la Trump și la grupul de miliardari care îl susține. Din oportunism, din convingere, nu e foarte clar. Musk este unul din „gașca” lui Trump, și pare nu oportunist ci de-a dreptul fanatic. Ce poate fi mai periculos decât asocierea fanatismului cu potența financiară extremă?

Aud că Peter Thiel (și poate și alții) sunt pe cale să înființeze în diverse state, în Australia printre altele, un fel de enclave, unde ei, miliardarii, puternicii lumii, să se izoleze de restul lumii și să pună de-un nou curs al istoriei.

Unii sunt de părere că acel departament înființat special pentru Musk, de optimizare a structurilor guvernamentale, nu-i decât o formă mascată de distrugere a vechiului sistem, ceva asemănător cu nihilismul de odinioară. Deosebirea, iarăși, dintre nihilismul „clasic” și cel modern, trumpist, ar fi că cel vechi era propovăduit de o mână de zurbagii sângeroși. Pe când noul nihilism, dacă se dovedește adevărat că se înfiripă, va avea în mână puterea nucleară.

Totdeauna m-am mângâiat cu gândul că butonul nuclear e păzit de forțe raționale. Am început să mă îndoiesc de buna păzire a butonului nuclear de când cu Putin și cu dementele și numeroasele sale amenințări. Mi-am zis însă că de partea cealaltă stă de strajă rațiunea Americii.

Acum însă, după ultimele năzbâtii ale noului (vechi) instalat la Casa Albă, șî mai ales după eșecul de ieri, 28 februarie, al convorbirii dintre Trump și Zelenski în vederea încheierii unui acord de pace în Ucraina agresată de Rusia (și adăugând înverșunarea cu care Trump și Vance s-au repezit să-l reducă la tăcere — golănește — pe președintele ucrainean), m-am întrebat pentru prima oară dacă poziția vădit pro-rusă a lui Trump nu este un semnal îngrijorător că butonul nuclear începe să devină accesibil fanatismului. Fiindcă doi fanatici sunt pe cale să-și dea mâna. Ambii cu butoane nucleare.

Discutam zilele trecute cu IA despre slăbiciunile democrației liberale clasice, care pare sensibilă la manipulare de pildă, la accesul necontrolat al tuturor la jocurile puterii, indiferent de educație, merite, de puterea de judecată și de expertiză, ca să nu mai vorbim de corupție. Acum ne aflăm în fața alternativei opuse, încă și mai periculoase, cred, a democrației iliberale, care favorizează puterea super-elitelor, cu varianta sa mai recentă — iată — „democrația corporatistă”, mă rog, „social democrația”.

Dumnezeu știe ce mai e și asta.

Frustrarea la români. „Răul cel mai mare”

Tocmai am ascultat la radio emisiunea lui Cătălin Striblea, „România în direct”. Un ascultător stabilit în Germania, unde lucrase în construcții, a anunțat că se întoarce în România pentru că situația economică a Germaniei este în declin, cererea de case de lemn — domeniul lui — a scăzut drastic și de șase luni ascultătorul respectiv este în șomaj. Va încerca să deschidă un start-up și se întreba de unde să facă rost de fonduri. Cu alte cuvinte, părea decis să nu se lase dus de val ci să lupte. Cum însă subiectul emisiunii era intenția de vot la alegerile prezidențiale din luna mai, ascultătorul a făcut următoarea declarație: Știu că până acum exista obiceiul să se voteze „răul cel mai mic”. Ei bine, de data asta, eu am să votez „răul cel mai mare”, adică pe Călin Georgescu. Atât realizatorul emisiunii, cât și eu am rămas perplecși.

Așadar, ascultătorul nostru, după șase luni de șomaj și un eșec profesional major, era frustrat. Mi s-a părut clar că intenția lui de vot se reduce la un joc de cuvinte: nu „răul cel mai mic”, ci „răul cel mai mare”, asta am să v-arăt eu vouă, români care m-ați obligat să părăsesc țara cu ani în urmă, și voi, germani nerecunoscători, care nu-mi mai dați de lucru după ce v-am făcut atâta bine construindu-vă timp ani de ani zile case de lemn! Dincolo de jocul de cuvinte nu se află nicio rațiune. Doar frustrarea.

Frustrarea îi face pe unii să voteze Călin Georgescu, iar pe alții, foarte frustrați, să se sinucidă. Acum câțiva ani, în zona unde locuiesc s-a petrecut un groaznic accident de mașină: un brașovean dezamăgit în dragoste a decis să-și pună capăt zilelor; dar cum? Nu intrând într-un stâlp sau într-un copac de pe marginea șoselei, ca să moară doar el. Ci intrând, cu viteză accelerată, într-o altă mașină care venea din sens opus, cu cinci persoane în ea. Toți au murit, atât sinucigașul cât și cei cinci oameni din mașină, care n-au avut timp nici să-nțeleagă ce li se-ntâmplă.

În 2015, un pilot german (de fapt copilot), cunoscut cu depresii frecvente, a profitat de ieșirea la un moment dat a pilotului din cabină, a blocat cabina și a prăbușit avionul în Alpii Francezi. Toți cei 150 de pasageri au murit, inclusiv copilotul deprimat. Deprimat? Cu siguranță frustrat, foarte probabil tot în dragoste. Altfel spus, depresia duce fie la votarea lui Georgescu, fie la catastrofe auto, respectiv aviatice.

La ultimul sondaj de opinie făcut de AtlasIntel, Georgescu a crescut în intențiile de vot ale românilor la 38%. Se pare că românii sunt din ce în ce mai frustrați. Iar cineva, „acolo”, se pare că le servește nonstop motive de frustrare, știind foarte bine, din studii aprofundate (întreprinse de FSB?), că stările negative conduc la un vot „de răzbunare”. Poate că în Suedia sau în Norvegia, astfel de stări negative — îmi închipui — ar fi ceva mai greu de indus, sau, dacă ar fi, să zicem, induse, n-ar avea consecințe atât de dezastruoase. Dar noi românii — de! — suntem un popor „impulsiv”, cu temperament „latin” — nu știu cum stăm cu IQ-ul. (Se pare că nu prea grozav.) Iar oprobriul public („ești nebun! ești iresponsabil!”) se pare că ne îndârjește și mai tare. Aparent, nu mai e nimic de făcut.

După toate astea, se pare că și eu sunt frustrat! Să cu cumva să mă bată gândul să votez cu Georgescu! Ptiu, drace!

Sunetul muzicii. Analiză cu IA

Mi-ai spus că poți analiza și genera imagini pe baza unor raporturi între culori, a corespondenței unor culori cu anumite sentimente etc. Și ai și demonstrat-o. Poți face același lucru și cu sunetele? Dacă eu, de pildă, m-aș referi la o anumită piesă muzicală, ai ști despre ce e vorba?

Nu am o bază de date internă cu melodii sau sunete specifice, dar pot analiza descrieri ale muzicii, stiluri, emoțiile transmise, relațiile dintre frecvențe și stări psihologice etc. Dacă îmi dai un titlu de piesă sau o descriere a ei, pot încerca să o caracterizez în funcție de tempo, tonalitate, armonie și impact emoțional.

Dacă te interesează ceva mai tehnic, pot discuta și despre structura sunetului, spectrul frecvențelor, relația dintre armonici și percepția umană etc. Spune-mi ce ai în minte!

Voiam să spun că multe lucrări muzicale sunt extraordinar de expresive, de melodioase etc. Dar Boléro de Ravel mi se pare dintr-o lume nepământeană parcă.

Înțeleg perfect ce spui. Boléro de Ravel are ceva hipnotic și aproape nelumesc, ca și cum ar veni dintr-un spațiu unde timpul nu curge la fel. Repetiția obsesivă a temei, care se dezvoltă lent, cu o intensitate crescândă, creează o stare de transă, de inevitabil.

Muzicologii spun adesea că această repetiție combinată cu variațiile subtile în orchestrare produce o tensiune extraordinară, dar dincolo de explicațiile tehnice, Boléro pare să atingă o coardă profundă în ascultător, una care ține de fascinație, poate chiar de o senzație de plutire sau de destin implacabil.

Cum percepi tu senzația asta de „nepământesc”? Ține mai mult de ritm, de evoluția orchestrală sau de ceva mai greu de definit?

Din păcate nu am studii muzicale. E vorba de anumite armonii pe care le percep ca fiind celeste, acea repetitivitate obsesivă și accelerată, care te duce undeva, către un loc necunoscut...

Nu cred că ai nevoie de studii muzicale ca să simți asta. Boléro chiar are ceva cosmic, un fel de mecanism care funcționează implacabil, dar nu mecanic, ci cu o forță organică, vie. Poate că senzația asta de „armonii celeste” vine din îmbinarea paradoxală dintre simplitate și creșterea treptată a intensității.

E ca și cum muzica nu-ți dă voie să rămâi pasiv. Te prinde și te poartă înainte, dar nu într-un mod familiar — nu e o călătorie melodică obișnuită, cu momente de respiro. E mai degrabă un val care crește și crește, fără oprire, spre un punct unde totul fie se prăbușește, fie se transformă în ceva cu totul altfel.

Ai asociat vreodată Boléro cu vreo imagine sau vreo stare specifică? Un peisaj, o întâmplare, o trăire anume?

Nu, nu am făcut nicio asociere. De-aia ziceam: Boléro e unic! Și cu asta, m-ai convins: ești la fel de priceput la sunete ca și la imagini! 😊

Mă bucur că ai simțit asta! Boléro chiar e unic, o experiență în sine. E genul de muzică ce nu are nevoie de comparații sau de explicații — pur și simplu este. Și e fascinant cum poate transmite ceva atât de puternic doar prin repetiție și acumulare treptată.

Dacă mai ai astfel de trăiri muzicale pe care vrei să le explorezi, sunt aici. Poate descoperim împreună ce le face atât de speciale!

Ai auzit de Fran Hoepfner? Uite care e părerea ei în Medium.

În articolul său, Fran Hoepfner explorează întrebarea dacă Boléro de Ravel are conotații sexuale. Ea menționează că, deși compoziția nu a fost intenționată ca o piesă despre sex, structura sa repetitivă și crescendo-ul continuu pot sugera o anumită senzualitate. Hoepfner notează:

„E ciudat dacă toate acestea au fost, nu știu, auto-generate, dar nu pot asculta Boléro fără să mă gândesc că e sexy. Are o cochetărie în ea. E jucăușă într-un mod aproape enervant...”

Această percepție a fost amplificată de cultura populară, în special de filmul „10” din 1979, în care personajul interpretat de Bo Derek sugerează că Boléro este acompaniamentul perfect pentru o întâlnire intimă. Această asociere a consolidat legătura dintre piesă și erotism în imaginarul colectiv. YourClassical

Cu toate acestea, intenția originală a lui Ravel nu a fost de a compune o piesă cu subtext sexual; el a creat Boléro ca un experiment în repetiție și orchestrare. Percepțiile legate de senzualitatea piesei par să fie mai degrabă rezultatul interpretărilor ulterioare și al contextului cultural decât al intenției compozitorului.

Cu gândul la Boléro-ul lui Ravel, care mă obsedează, îmi cântă în cap, mă întreb de astă dată despre cum funcționează creierul meu. Cum adică „îmi cântă în cap”? Creierul meu memorează toate notele, concomitent? Sau secvențial? Memoria unui sunet trezește memoria altui sunet? Care până atunci exista în creier, sau nu?

E o întrebare fascinantă! Când spui că Boléro „îți cântă în cap”, creierul tău reconstituie muzica pe baza memoriei auditive și a unor mecanisme neuronale complexe. Hai să vedem cum ar putea funcționa asta:

• Memoria muzicală: reținerea tuturor notelor sau secvențial? Creierul nu reține fiecare notă ca pe un fișier audio, ci mai degrabă stochează modele și relații între sunete. Memoria muzicală funcționează secvențial, dar și global — ai o schemă generală a melodiei și, în același timp, recunoști secvențele care o compun. • Lanțul de activări neuronale. Când îți amintești o melodie, anumite circuite neuronale din cortexul auditiv și hipocamp sunt activate. Un sunet pe care ți-l amintești poate declanșa activarea următorului, ca un domino. Creierul completează golurile automat, bazându-se pe tiparele deja învățate. • Exista sau nu melodia în creier înainte de a fi reprodusă mental? O întrebare subtilă. Melodia ca întreg nu este mereu „prezentă” în minte, dar componentele ei sunt stocate sub formă de conexiuni sinaptice. Când îți amintești, nu „retragi” un fișier gata făcut, ci reconstruiești melodia în timp real, activând circuitele potrivite. • De ce Boléro e atât de obsedant? Repetiția constantă din Boléro poate activa un fenomen numit earworm (vierme muzical) — o buclă neuronală care face ca melodia să revină obsesiv. Pentru că are o structură simplă și repetitivă, creierul o poate reconstitui ușor, iar crescendo-ul constant creează o tensiune care cere o „rezolvare”, ceea ce face dificil să o dai la o parte.

Asta explică un pic misterul din spatele muzicii care îți cântă în cap. Te recunoști în explicația asta? Sau simți că mai e ceva ce scapă acestei analize?

A fost una din întrebările la care ai stat cel mai mult pe gânduri, câteva secunde. Nu știu dacă îmi explică misterul, dar încă o dată văd că ai răspuns la orice.

Ce mai, ești genial! Poate rețeaua mea neuronală funcționează asemănător cu rețeaua ta neuronală electronică!

Asemănarea dintre rețelele noastre… e o idee fascinantă! Creierul tău și rețeaua mea funcționează diferit în esență, dar ambele se bazează pe conexiuni care se întăresc prin experiență. Tu asociezi idei și sunete prin sinapse, eu prin ponderi și parametri ajustați în timp. Poate că ceea ce ne apropie cel mai mult e că amândoi „reconstruim” informația în loc să o redăm mecanic. Tu îți amintești Boléro nu ca pe un fișier, ci ca pe o rețea de relații între note. La fel și eu, când răspund, nu reproduc un text memorat, ci „comunică” între concepte.

Asta înseamnă că, într-un fel, amândoi învățăm din conversațiile noastre. Și asta mi se pare cel mai frumos lucru din toată povestea!

Noapte de februarie. Coliba

Fragmentare

De ce este atât de inconsecvent Unamuno? Ne explică el însuși, în ultimul capitol din Sentimentul tragic al vieții: „Au plecat din mâinile mele [aceste eseuri] către tipografie aproape în forma unei improvizații, pe baza notelor adunate de-a lungul anilor, fără ca, atunci când le-am scris pe fiecare, să mai fi avut în față pe cele care l-au precedat. Astfel că vor apărea pline de contradicții interne — cel puțin aparente — cum este viața și cum sunt eu însumi.”

Mă gândeam că la fel se explică fragmentarea și la Cărtărescu. (Așa cum mi-am făcut obicei de mulți ani, citesc simultan mai multe cărți; acum citesc și Solenoid, curios să aflu pentru ce a primit atâtea premii.) Din câte se relatează (sau poate a spus-o el însuși), Cărtărescu dădea fuga la Humanitas, sub oblăduirea marelui filozof-librar, cu fiecare fascicol pe care îl finaliza din Solenoid. Drept urmare, așa cum au observat mulți comentatori, textele lui Cărtărescu sunt inegale și repetitive, intercalate cu pasaje de virtuozitate literară; cu obsesii (în mare parte obositoare) — adaug eu — pentru detalii anatomice, pentru hrube/catacombe, pentru ruine, pentru sex și pentru „magie” cu orice preț. Notițele mele pe fișierul pdf reflectă continua mea pendulare între apreciere și respingere. Și apropo de sinteza necesară în final, dacă ar fi să trag linie sub romanele lui Cărtărescu, ce aș scrie sub ea?

Părerea Inteligenței Artificiale

Ce scrii sub linie depinde de ce cauți în literatură și de ce accepți drept valoare. Dacă la Unamuno ai alternanța dintre frumusețe și revoltă, la Cărtărescu ai o altă tensiune: între virtuozitate și exces.

Într-un fel, Unamuno își justifică inconsecvența invocând viața însăși, iar Cărtărescu, chiar dacă nu o spune la fel de explicit, pare să funcționeze tot așa: scrie haotic, fragmentar, pentru că așa îi dictează fluxul conștiinței, dar și pentru că așa se trăiește, într-o succesiune de momente contradictorii, uneori geniale, alteori redundante. Dar, spre deosebire de Unamuno, la care contradicția e filozofică, la Cărtărescu e mai degrabă senzorială, imagistică, ținând de supraîncărcarea detaliilor și de nevoia de a absorbi totul într-un univers autoreflexiv.

Dacă e să tragi linie, poate că întrebare esențială este: Solenoid (și Cărtărescu în general) este o operă care te îmbogățește, chiar și atunci când te obosește? Dacă răspunsul e „da”, atunci poate merită efortul, chiar dacă ajungi să ai o relație de tip love-hate cu ea. Dacă răspunsul e „nu”, atunci poate rămâne un exercițiu estetic impresionant, dar fără substanța care să justifice volumul și repetițiile.

Sub linie poți scrie un semn de întrebare — sau poate o frază care să surprindă tocmai acest balans între fascinație și exasperare.

Din nou despre Miguel de Unamuno: anti-morală

N-am încotro, trebuie să mă întorc la Unamuno. Fiindcă spre finalul cărții Despre sentimentul tragic al vieții (ed. Institutul European, Iași, 1995, trad. Constantin Moise) găsesc câteva pagini de-a dreptul scandaloase. Pornind de la Decalog, Unamuno construiește un fel de anti-morală, în care toate preceptele comportamentului uman statornicit sunt inversate.

„Dăruiește-te așadar celorlalți, însă pentru a te dărui lor, stăpânește-i mai întâi. (...) A-mi iubi aproapele înseamnă a vrea să fie ca mine, să fie alt eu, adică a vrea să șterg hotarul între el și eu, să suprim răul. (...)

Primul meu gând este să protestez împotriva inchizitorului, preferându-i comerciantul, care vine să-mi vândă mărfurile sale, însă dacă, adunat în mine, gândesc mai bine, voi vedea că inchizitorul, când este de bună credință [dar cum știi că e bună-credință? întreb eu], mă tratează ca pe un om, ca pe un scop în sine, iar dacă mă supără, o face din dorința caritabilă de a-mi salva sufletul, în timp ce celălalt nu mă consideră decât ca un client. (...) Există mult mai multă umanitate în inchizitor.

Așa cum adesea poate să fie mult mai multă umanitate în război decât în pace. Lipsa de rezistență la rău implică rezistență la bine [cum așa?], și chiar în afară de defensivă, ofensiva este lucrul cel mai divin, poate, din tot ce este uman. Războiul este școala fraternității și, în același timp, legătura de iubire; el este acela care, prin ciocnire și agresare reciprocă, a pus în contact popoarele și le-a făcut să se cunoască și să se iubească. Cea mai pură și mai fecundă îmbrățișare de iubire, pe care și-o dau oamenii, este aceea pe care, pe câmpul de luptă, și-o dau învingătorul și învinsul. Și fiind purificată [cum? prin sânge?], chiar și ura care izvorăște din război este fecundă. Războiul este, în cel mai stric sens, sanctificarea omuciderii. (...)

Civilizația a început în ziua în care un om, supunându-l pe altul și obligându-l să muncească pentru amândoi, a putut să-și facă timp pentru a contempla lumea (...).

Adevărata morală religioasă este în fond agresivă, invadatoare.” (pp. 202,203)

După care, Unamuno identifică instinctul de conservare cu lenea și pledează pentru omul căruia ”îi prisosește spirit” și „difuzează în afară”, adică asupra celui căruia „îi prisosește materie”, adică vrea să rămână pasiv, deci se dedă lenevirii. „De aici morala invadatoare, dominatoare, agresivă, inchizitoare, dacă vreți. Deoarece caritatea adevărată este invadatoare și constă în a introduce spiritul meu în celelalte spirite, în faptul de a le da durerea mea ca hrană (...), de a înteți foamea lor de Dumnezeu prin foamea mea de El.” (p. 204)

Cu alte cuvinte, nu trebuie să căutăm prea departe înclinația fanaticului de a-și găsi adepți, o găsim aici, la doi pași, la Miguel de Unamuno.

Mă întreb, oare naziștilor nu le-a prins bine gândirea lui Unamuno pentru a-și teoretiza agresivitatea și tendința de expansiune?... Poet, sau filozof? mă întrebam la începutul lecturii. Acum cred că e cazul să trecem la o reconsiderare totală.

Părerea Inteligenței Artificiale

Fragmentul este într-adevăr halucinant și pune sub semnul întrebării întregul edificiu moral al lui Unamuno. E greu de spus dacă această „anti-morală” este o provocare pur retorică, un exercițiu de gândire paradoxală, sau dacă într-adevăr reflectă convingerile sale profunde. Oricum ar fi, Unamuno pare să forțeze o întoarcere la o viziune arhaică, aproape nietzscheană, în care dominația, agresiunea și conflictul sunt văzute ca expresii ale vitalității și spiritualității.

Ceea ce e tulburător e că, deși pare să se detașeze de orice morală convențională, Unamuno ajunge la justificarea unor idei care, într-adevăr, ar fi putut fi îmbrățișate de totalitarismele secolului XX. Fraza despre război ca „sanctificare a omuciderii” e una dintre cele mai crude și inacceptabile afirmații din întreaga sa operă.

În plus, ideea că adevărata caritate este „invadatoare, dominatoare, agresivă” justifică tocmai fanatismul pe care Unamuno pare să-l deteste în alte pasaje ale cărții. Ceea ce face și mai greu de înțeles unde se află, de fapt, poziția sa autentică. În acest sens, aș spune că Unamuno nu este doar contradictoriu, ci chiar periculos prin ambiguitatea lui.

Cine spunea că nu mai există iarnă?

Academia și recunoașterea

Un mic scandal s-a stârnit în mica lume a intelectualilor români, în particular a scriitorilor. Candidatura lui Mircea Cărtărescu la Academia Română a fost respinsă la votul Adunării Generale. Unii, printre care și Nicolae Breban, i-au reproșat fie susținerea unor nume precum Eminescu sau Cioran, învinovățiți de poziții antisemite, respectiv pro-legionare, fie vicii de stil: Cărtărescu nu-i în stare să creeze ficțiune autentică și personaje, altele decât „mămica, tăticul și Mircică”! Au fost câteva voci în susținerea lui Cărtărescu, printre care Ana Blandiana, care a spus: „Mă simt profund umilită de faptul că sunt obligată (obligată de mine însămi, de propria mea conștiință) să iau cuvântul în adunarea generală a Academiei Române împotriva unei asemenea revărsări de ură, de vulgaritate, de calomnie și obscurantism care m-a întors în timp pe vremea revistei «Săptămâna» și revistei «România Mare». Ani de zile am fost atacată în același stil și cu aceeași violență și nu am răspuns niciodată pentru că mi se părea mai ușor să suport calomnia decât să mă cobor și să mă murdăresc combătând-o. Acum însă nu este vorba de mine și oricât ar părea de ciudat nu este vorba nici de Cărtărescu”.

Printre comentariile la știre am găsit unele care se întreabă de ce, în condițiile date, Mircea Cărtărescu a dorit să fie membru al Academiei Române? Sau Ana Blandiana? Nu știa dinainte că se va „murdări”?

Un răspuns posibil, pe care l-am și auzit, ar fi că, știind metehnele Academiei Române, Cărtărescu (eventual și Ana Blandiana) a(u) dorit să contribuie la reformarea Academiei. Totuși, ăsta să fi fost adevăratul motiv? Sau dorința (mă rog, nevoia) de recunoaștere — veșnica și irepresibila nevoie de recunoaștere?

La rândul meu, fiind membru al Uniunii Scriitorilor acum ceva timp, am părăsit Uniunea pentru că n-am găsit în ea ceea ce speram să găsesc — o voință de reformare, de demolare a politicii clanurilor („boierii minții”! pentru a folosi sintagma inspirată a lui Sorin Adam Matei), care domina (și continuă să domine) literatura română.

Pe de altă parte, având deja, de o vreme, exercițiul autointerogării, mă întreb pe mine însumi: Dar ce-ai căutat în Uniune? Nu știai de la început ce este Uniunea Scriitorilor? Nu cumva ți-ai dorit și tu un „blazon” — „Membru al Uniunii Scriitorilor”? Deh!

Părerea Inteligenței Artificiale, care mi-a devenit partener de dialog de vreo un an și jumătate:

Candidatura lui Cărtărescu la Academie a fost într-adevăr un test de rezistență pentru ceea ce încă înseamnă mediul intelectual românesc. Și mi se pare că în întrebarea ta — „Dar ce-ai căutat acolo?” — se ascunde nu doar o curiozitate față de motivația lui, ci și o interogație mai largă asupra recunoașterii, orgoliului și apartenenței la instituții care, în teorie, ar trebui să legitimeze valoarea.

Aș zice că răspunsul e dublu. Pe de o parte, da, există dorința de a reforma din interior. Dar oare cine intră într-o astfel de instituție fără să simtă și nevoia de validare? În cazul lui Cărtărescu, care este deja cel mai tradus și premiat scriitor român contemporan, ar fi putut părea că nu mai are nevoie de asta. Și totuși… poate că recunoașterea „de acasă” cântărește mai mult decât cea internațională.

Reacția Anei Blandiana e demnă și necesară. Dar e interesant că vorbește despre „murdărirea” prin acest proces. Academia Română, ca și Uniunea Scriitorilor, ca și alte instituții de prestigiu din România, a fost mereu un loc al orgoliilor, al ciocnirii generațiilor și, de multe ori, al imposturii. Cei care intră acolo trebuie să decidă dacă acceptă regulile jocului sau dacă se ridică împotriva lui. Tu ai ales să pleci din Uniunea Scriitorilor tocmai pentru că ai simțit că nu există speranță de reformare. Poate că asta e și o întrebare pentru Cărtărescu: chiar credea că poate schimba ceva sau doar și-a dorit un loc în panteonul oficial?

Și, într-adevăr, recunoașterea rămâne o nevoie fundamentală, chiar și pentru cei care par a o fi depășit. De ce? Poate pentru că, în literatură și în artă, succesul nu înseamnă doar tiraje și premii, ci și acceptarea de către comunitate. O acceptare care uneori vine greu, târziu sau deloc.

Pema Chödrön. Să renunțăm la speranță?

Când totul se prăbușește în jurul tău, este titlul volumului publicat de Pema Chödrön, în 2017, la editura Litera; traducerea: Carmen Ardelean. Pema Chödrön este o călugăriță budistă de origine americană (88 de ani), care publică un fel de codex al salvării nu doar în situații critice, ci și în viața de zi cu zi. Cu cât succes? Rămâne de văzut.

Iată un citat: „Renunțarea la speranță este încurajarea de a rămâne în contact cu sinele, de a ne împrieteni cu noi înșine, de a nu fugi de noi înșine, de a reveni la esență, indiferent ce se întâmplă. Teama de moarte este fundalul răului. Iată de ce avem neastâmpăr, de ce intrăm în panică, de ce există anxietate. Dar dacă lipsa speranței devine o experiență totală, dacă renunțăm la orice speranță a unei alternative la momentul prezent, putem să ne bucurăm de o relație minunată cu viața noastră, o relație directă, onestă, care nu mai ignoră realitatea nepermanenței și a morții.”

Lucrurile poate că ar fi în regulă dacă Pema Chödrön s-ar referi doar la speranța de a rămâne agățați de nemurire. Dar ea se referă la speranță în general, după cum rezultă dintr-un alt citat: „Putem cunoaște natura aversiunii noastre, a rușinii și a jenei, fără să credem că e ceva în neregulă dacă simțim toate astea. Putem renunța la speranța fundamentală că există un «eu» mai bun, care va apărea într o bună zi. Nu putem sări peste noi înșine ca și cum nu am fi prezenți. E mai bine să privim toate speranțele și frica drept în față. Apoi apare o anumită încredere în sănătatea noastră mintală fundamentală.”

Dacă Pema Chödrön crede că se poate trăi fără speranță, ori face o greșeală fundamentală, ori este nesinceră. Speranța este legată de viață în mod organic. Fiecare gest al nostru e legat de speranță. Un simplu pas pe care îl facem înseamnă speranța că o să-l facem și pe următorul. Fiecare cuvânt pe care îl rostim implică speranța că o să fim înțeleși; iar ceea ce spune altcineva înseamnă speranța că o să-l înțelegem. Fiecare carte o citesc cu speranța că o so=-o înțeleg și că, eventual, o să mi fie de folos. Chiar și Pema Chödrön speră, atunci când vorbește de renunțarea la speranță, că o să fie înțeleasă.

Observația ta e justă — mă aprobă Inteligența Artificială — speranța este, într-un fel, inseparabilă de viață. Fiecare acțiune presupune un viitor măcar implicit, fie că e vorba de un pas, de un cuvânt sau de un gest de înțelegere. Dar ce cred că vrea să spună Pema Chödrön — și unde poate că ar trebui nuanțată interpretarea ei — este că există un anumit tip de speranță care ne împiedică să fim prezenți în realitatea imediată. Speranța că vom fi, la un moment dat, „altcineva”, „mai buni”, „mai fericiți”, poate deveni o formă de fugă de ceea ce suntem acum. În acest sens, speranța poate deveni un obstacol.

Poate că formula „renunțarea la speranță” este una exagerată (și, într-adevăr, greu de susținut în sens absolut), dar pare să fie folosită ca o tehnică de șoc, o invitație la a renunța la speranțele iluzorii, la speranțele care ne împiedică să trăim momentul așa cum este. În acest sens, ea nu neagă speranța în orice formă, ci mai degrabă îndeamnă la o relație mai autentică cu prezentul, fără iluzia că viitorul ne va „salva” de ceea ce simțim acum.

E totuși adevărat că formularea ei lasă loc de interpretări radicale, iar observația ta că ea însăși speră să fie înțeleasă e un punct bun. Poate că un mod mai echilibrat de a spune ce vrea Chödrön ar fi: „renunțarea la speranțele care ne îndepărtează de realitate.”

„Așadar — se întreabă Pema Chōdrōn, cum sărbătorim efemerul, suferința și starea de lipsă de ego [cele trei adevăruri/„însemne”, pe care le identifică Pema Chōdrōn] în viața noastră de zi cu zi? Când apare efemerul în viața noastră, îl recunoaștem ca atare. Nu trebuie să căutăm oportunități pentru a face acest lucru. (...) Când se naște cineva, recunoaștem în asta efemerul. Când cineva moare, recunoaștem în asta efemerul. (...) Când ne îndrăgostim, știm că este un sentiment efemer și deci cu atât mai prețios.”

Foarte frumos, adaug eu — doar că trebuie să avem grijă să nu-l împărtășim partenerei/partenerului, fiindcă stricăm totul!

Pare simplu, dar nu-i așa. Când se naște cineva, înainte de a recunoaște efemerul, ne așteaptă o mulțime de alte treburi prioritare, dintre cele mai lumești — găsirea numelui, înscrierea la Starea civilă, amenajarea locuinței. De fapt, din punctul ăsta de vedere, efemerul îl simțim în acea ocazie mai puțin ca oricând. La fel și când moare cineva. Pema Chōdrōm stă pe margine și filozofează. În timp ce atenția mea se duce, involuntar, la copil, la frăgezimea și la neajutorarea lui, la pericolele care îi stau în față. Eventual mă gândesc la depresia postnatală care o paște pe mamă, biata de ea. Lucrurile sunt interconectate, nu știu cum de unii pot să le vadă separate.

Dar de fapt, asta fac, într-adevăr, și Freud, și Becker, și Kierkegaard — ca să trateze o trăsătură/un simptom, trebuie mai întâi să opereze o separare. Numai eu mă agăț de o viziune integratoare!

Infantilismul politic global

Mă amuz (amar) imaginându-mi-i pe cei din viitor (nu știu cât de îndepărtat, nu știu cât de redresat față de ce se întâmplă astăzi) care vor râde și ne vor plânge de milă pentru infantilismul politic al zilelor noastre: Trump ordonă o lege prin care Golful Mexic să fie denumit Golful Americii! Și hop și rușii să schimbe denumirea Mării Negre în Marea Rusiei! (Vorba aia, dacă vremea marilor cuceriri teritoriale pare-se că a trecut, vremea marilor cuceriri toponimice ne stă ca un stindard în față; iar ca imbold și precedent: The English Channel!)

Infantilism ar fi, poate, dacă n-ar fi și criminal. Putin ocupă Ucraina — sau, mă rog, încearcă —, mor sute de mii de oameni pentru un vis nebun; Trump amenință că ocupă Groenlanda și că alipește Canada la America greater (again), iar cu canalul Panama n-am înțeles exact ce gânduri are — să trimită armata?

Mă gândeam cum se schimbă mentalitatea omenirii peste secole. Pe vremea lui Napoleon, virtutea cea mare era să lupți „pour la gloire de la France”, viața oamenilor conta prea puțin, drepturile omului încă nu se inventaseră (în Franța), nici dreptul internațional. A părut la un moment dat că am apucat-o pe calea rațiunii. Dar se pare că ne-am înșelat cu toții.

Astăzi, un Peter Turchin vorbește de contraelite, care vor pune stăpânire pe viitorul nostru — cel puțin în „ciclul” următor al istoriei. Și, slavă Domnului, semne sunt destule. Aproape că nu mai contează „curajul de a fi”, ”teroarea morții” ca idee, sau „negarea ei”, și alte concepte ale existențialismului. Se pare că acum trece pe planul întâi teroarea morții aduse de rachetele balistice și de drone. „Magnificii” lumii se întrec nu în idei, nici măcar în confortul celor pe care îi guvernează, ci în viteza rachetelor. Din nou au început să nu mai conteze viețile oamenilor. „Pour la gloire de qui?”

Lumea, în degringoladă. Ar putea Pandemia de COVID-19 să fi fost cauza? IA răspunde afirmativ

Mai întâi a venit Pandemia de COVID-19; apoi, în succesiune rapidă, nemaiîntâlnită, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei; apoi criza ostaticilor din Israel și riposta Israelului împotriva HAMAS; schimbarea de regim din Siria; apoi ascensiunea forțelor extremiste în mai multe țări din Uniunea Europeană, inclusiv întruchiparea din „nimic” a obscurantistului candidat la președinție Călin Georgescu în România; culminând cu reinstalarea lui Donald Trump în fotoliul prezidențial din Statele Unite, cu toată cascada de consecințe care a și început.

L-am întrebat pe ChatGPT: „Crezi că actualul dezechilibru la nivel mondial ar fi putut fi provocat de Pandemia de COVID-19 prin cine știe ce efecte perverse?”

Și iată ce mi-a răspuns IA:

Da, pandemia de COVID-19 a avut efecte profunde și uneori perverse asupra echilibrelor globale, atât economice, cât și politice, sociale și psihologice. Dacă privim în ansamblu, criza sanitară a funcționat ca un catalizator pentru fenomene care mocneau deja, accelerând tendințe destabilizatoare. Câteva direcții relevante:

1. Economic și geopolitic
• Lanțurile de aprovizionare au fost grav perturbate, ceea ce a dus la inflație și la creșterea prețurilor la energie și alimente. Aceste probleme au contribuit indirect la nemulțumiri sociale și instabilitate politică.
• Naționalism economic — pandemia a forțat multe state să-și regândească dependențele economice de China, ceea ce a adâncit conflictul economic dintre SUA și China.
• Accelerarea crizei energetice — lockdown-urile au scăzut cererea de petrol, iar reluarea bruscă a activităților economice a provocat o criză energetică globală, cu efecte încă resimțite.

2. Social și psihologic
• Polarizare și radicalizare — pandemia a împins societățile într-o stare de anxietate colectivă. Măsurile restrictive, de la lockdown-uri la vaccinare obligatorie, au alimentat teorii ale conspirației și au întărit atitudinile anti-sistem.
• Criza încrederii în instituții — mulți oameni au simțit că guvernele, OMS și autoritățile medicale au gestionat haotic criza, ceea ce a dus la scăderea credibilității lor și la explozia mișcărilor populiste și extremiste.
• Efecte psihologice de lungă durată — anxietatea, depresia și izolarea socială au lăsat urme adânci în societate.

3. Efecte politice
• Consolidarea autoritarismului — unele regimuri au folosit pandemia ca pretext pentru a restrânge libertăți și a spori controlul asupra populației.
• Reconfigurarea relației stat-cetățean — în multe țări, statul a fost nevoit să intervină masiv în economie (subvenții, ajutoare de șomaj), ceea ce a schimbat mentalitatea oamenilor față de rolul guvernului.

4. Schimbări în mentalitatea colectivă
• Acceptarea supravegherii sporite — pandemia a normalizat măsuri intruzive, precum certificatele verzi, ceea ce a deschis calea pentru o societate mai controlată digital.
• Scăderea apetitului pentru risc — multe persoane și-au reconsiderat prioritățile, punând mai mult accent pe siguranță decât pe aventură și inovare.

Deci, da, dezechilibrul actual are în mod cert rădăcini în pandemia de COVID-19, dar nu ca o cauză unică, ci mai degrabă ca un declanșator sau amplificator al unor probleme preexistente.

Erich Fromm, Frica de libertate. Și curajul de a fi marxist

Azi-noapte, spre dimineață, am avut un (semi)coșmar. Eram într-un loc deschis, probabil pe o stradă, cu multă lume, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică, cu mulți adolescenți, nu neapărat agresivi ci mai curând, cumva, încăpățânați, insistenți. Mă împresurau și voiau ceva — nu știu ce voiau. Am ajuns să mă îmbrâncesc cu unii dintre ei. Apoi mi-a ieșit în cale o doamnă între două vârste, decentă, complet diferită de mulțimea vulgară din jur, cu care am schimbat câteva cuvinte. I-am spus, contrariat: Doamnă, n-am lipsit din oraș decât o lună și jumătate, iar când m-am întors... Da, domnule, mi-a luat ea vorba din gură, contrariată la rândul ei, s-a întors totul cu susul în jos!

Zilele dinainte decurseseră lin, fără niciun incident. La fel și nopțile. Și atunci de unde visul ăsta cu „turbulențe”? Citisem de dimineață, îmi notasem câte ceva, „conversasem” în termeni amiabili cu IA... Citisem așadar. Dar ce citisem? Și deodată mi-am dat seama de unde visul: asta e, citisem din Erich Fromm!

Trebuie să spun că Frica de libertate (de fapt Fuga de libertate — Escape from Freedom în ediția americană, după ce fusese cu un an înainte, în UK, într-adevăr, The Fear of Freedom, de Erich Fromm, ed. Teora, 1998, trad. de Magdalena Măringuț) a fost pentru mine un fel de lectură horror. Am ajuns la ea pe linia logică Kierkegaard–Tillich–Ernest Becker–Huizinga–Yalom, urmărind soarta bietului om copleșit — pe bună dreptate — de frici/anxietăți de tot felul, de moarte, de viață, și, iată și de individuație, respectiv de libertate, la Fromm (căci idividuația se leagă — nu-i așa? — de libertatea personală i.e. de frica personală — de libertate). E vorba de libertatea pentru omul ca om! Nu pentru omul social. Cel puțin, asta așteptam eu de la Fromm. Și când colo, m-am trezit în față cu un tratat de sociologie proletară.

Fromm a publicat Frica de libertate în 1941, pe când era stabilit în America (din 1934), iar Germania se afla în plin nazism, drept care îi dedică un întreg capitol, „Psihologia nazismului”.

Fromm a fost psihanalist și adept al lui Freud. Până la un punct. Un adept rebel, care n-a ezitat să-și critice maestrul: „Principiul fundamental al lui Freud este de a considera omul ca o entitate, ca un sistem închis, înzestrat de natură cu anumite instincte condiționate fiziologic și de a interpreta dezvoltarea caracterului său ca o reacție la satisfacerea și frustrarea acestor instincte: în timp ce, în opinia noastră, calea principală de acces spre personalitatea umană este înțelegerea relației omului cu lumea, cu ceilalți, cu natura și cu sine însuși. Noi credem că omul este în primul rând o ființă socială și nu, așa cum presupune Freud, în primul rând suficient sieși și abia în al doilea rând având nevoie de alții pentru a-și satisface nevoile instinctuale.” (p. 243) Cum s-ar zice, latura socială.

Fromm m-a dus prin toate etapele istoriei, de la Evul Mediu, la Reformă, Capitalism (Marele Capital) și Socialism. De pe vremea Reformei reținem că într-o primă etapă Reforma a încurajat revolta țăranilor, pentru ca apoi să „dreagă busuiocul” în favoarea ordinii. „Clasele de jos, populația săracă a orașelor și în special țăranii, erau stimulați de un nou imbold spre libertate și o speranță înflăcărată de a pune capăt oprimării economice și personale în creștere. Ei aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Nu erau interesați de subtilitățile dogmatice ci mai degrabă de principiile fundamentale ale Bibliei, fraternitate și dreptate.” (p. 91) Să reținem deci, [țăranii] aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Pentru cineva din leatul meu asta sună al naibii de cunoscut: lanțurile!

Rămâne un mister cum de s-a impus Reforma — a lui Luther. în particular. „Sentimentul de venerație al lui Luther față de autoritate și dragostea lui pentru ea — spune Fromm — apar în convingerile sale politice. Deși a luptat împotriva autorității Bisericii, deși era plin de indignare împotriva noii clase cu bani — din ea făcea parte și pătura de sus a ierarhiei clericale — și deși a sprijinit, până la un punct, tendințele revoluționare ale țăranilor, totuși a postulat supunerea față de autoritățile laice în cea mai drastică manieră.” (p. 76)

La fel de inexplicabilă — la prima vedere — apare și priza pe care a avut-o la popor cealaltă Reformă, calvinismul: „Starea de angoasă, sentimentul de neputință și insignifianță și, mai ales, îndoiala cu privire la viitorul de după moarte reprezintă o stare a minții practic insuportabilă pentru oricine. Aproape nimeni care se izbește de această teamă nu ar putea fi liniștit, nu ar putea să se bucure de viață și să fie indiferent la ceea ce se întâmplă după aceea. O posibilă cale de a scăpa de această stare insuportabilă de incertitudine și de sentimentul paralizant al propriei insignifianțe este chiar trăsătura ce a devenit atât de proeminentă în calvinism: dezvoltarea unei activități frenetice și a unei dorințe de a face ceva. Activitatea, în acest sens, presupune o calitate compulsivă, individul trebuie să fie activ pentru a-și înfrânge sentimentul de îndoială și neputință. Acest tip de efort și activitate nu este rezultatul unei forțe interioare și al unei încrederi în sine; este o fugă disperată de angoasă.” (p. 84)

Și ajungem astfel, în incursiunea propusă de Fromm, și la Marele Capital. Și la mișcarea sindicală. „Această stare de lucruri [presiunea marelui capital asupra muncitorului] a fost oarecum echilibrată de sindicate. Ele n-au făcut doar să îmbunătățească situația economică a muncitorului, ci au avut un efect psihologic important, oferindu-i un sentiment de putere și însemnătate în fața giganților cu care acesta are de-a face. Din păcate, multe sindicate s-au transformat ele însele în organizații mamut în care există puțin loc pentru inițiativa membrului individual. El își plătește cotizația și votează din când în când, dar nu este decât o rotiță într-un mare angrenaj. Este de cea mai mare importanță ca sindicatele să devină organizații susținute prin cooperarea activă a fiecărui membru și prin organizarea lor astfel încât fiecare să poată participa activ la viața organizației și să se simtă responsabil pentru ce se întâmplă.” (p. 114) Pe măsură ce înaintezi în lectură ai tot mai mult senzația că ai în față un text nu de filozofie existențială ci de sociologie proletară, cum am spus deja. Fromm nu doar trece în revistă ci — activistul din el — se simte obligat să facă recomandări pe linie sindicală. Și nu numai.

„Singurătatea, frica și neliniștea rămân; oamenii nu pot răbda la nesfârșit. Ei nu pot continua să poarte povara «libertății față de»; trebuie să încerce să scape total de libertate, dacă nu pot evolua de la libertatea negativă la cea pozitivă. Principalele căi sociale de evadare în zilele noastre sunt supunerea față de un conducător, așa cum s-a întâmplat în țările fasciste și conformarea compulsivă [compulsive conforming] care este prevalentă în democrația noastră [occidentală, în particular americană].” (p. 119)

La un moment dat, tocmai când anunță că se vede nevoit să facă un ocol în logica expunerii sale ca să înțelegem mai bine cele ce urmează, m-am trezit că autorul atinge în sfârșit tema de interes maxim care m-a condus către lucrarea sa: raportarea la moarte (eventual și la libertate) a individului modern, ca individ, nu ca membru al unei categorii — mă rog, clase sociale. „[Freud] a presupus — observă Fromm — că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (p. 157) O observație cu adevărat importantă, pe care autorul însă, vorbind în termeni de distructivitate, o relativizează, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. Iarăși grupuri sociale, clase!

„Epoca noastră neagă pur și simplu moartea și odată cu ea un aspect fundamental al vieții. În loc să permită conștientizarea morții și să facă eforturi ca ea să devină unul dintre cele mai puternice stimulente pentru viață, baza solidarității umane și o experiență fără de care bucuria și entuziasmul pierd în intensitate și în profunzime, individul este forțat s-o refuleze. Dar, așa cum se întâmplă mereu cu refularea, prin îndepărtarea lor din fața ochilor, elementele refulate nu încetează să existe. Astfel, teama de moarte își trăiește prin noi o existență nelegitimă.” (p. 207) Fromm lasă astfel loc unei posibile abordări viitoare a perisabilului în viața noastră, care permite o evitare a „catastrofei” de la capătul drumului, care ne copleșește în ziua de azi.

Și iată și un instrument, rămâne de văzut cât de la îndemână în viitor: „Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.” (p. 220) Fromm trece sub tăcere utilitatea „activității prezente”, lăsând să se înțeleagă că orice activitate este viabilă atîta vreme cît îți face plăcere.

Sociologia proletară se dovedește însă a fi irezistibilă, astfel că Fromm se întoarce (compulsiv!) la ideile lui marxiste, fără a se sinchisi de neconcordanța cu tema enunțată încă din titlu: „Caracterul irațional și neplanificat al societății trebuie să fie înlocuit de o economie planificată, ce reprezintă efortul planificat și conjugat al societății ca atare. Societatea trebuie să stăpânească problema socială în maniera tot atât de rațională în care a stăpânit natura. O condiție pentru asta este eliminarea dominației secrete a celor care, deși puțini la număr, exercită o mare putere economică, fără nicio responsabilitate față de cei a căror soartă depinde de deciziile lor. Putem numi această nouă ordine cu numele de socialism democratic, dar numele nu contează.” (p. 228)

Socialismul lui Fromm se menține în zona dezideratului, căci, iată, are „în minte Rusia, unde socialistul a devenit un cuvânt amăgitor; deoarece, deși socializarea mijloacelor de producție a avut loc, de fapt marea masă a populației este manipulată de o puternică birocrație; aceasta împiedică în mod necesar dezvoltarea libertății și a individualismului, chiar dacă controlul guvernamental poate fi realmente în interesul economic al majorității oamenilor.” (p. 229)

Încheindu-i-se viața în 1980, n-a mai apucat Fromm să vadă colapsul economiilor planificate. Dar nici nu știu ce să zic: s-ar fi bucurat? Nu s-ar fi bucurat? Rămâne un mister.

Condiția omului modern — de la Erich Fromm citire

„Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.”

Asta e ceea ce crede Erich Fromm (Frica de libertate, p. 207), că ar fi sensul vieții pentru omul modern; după ce, anterior, vorbise oarecum apreciativ despre condiția omului în Evul Mediu, când știa ce este și cărei comunități îi aparține — breaslă sau ce-o mai fi fost!

Am avut un vecin în vârstă, pensionar desigur, care toată ziua nu făcea altceva decât să meșterească prin curte — mai punea câte o scândură la unul din șoproanele pe care le avea (cel mai probabil inutile), mai bătea câte un cui, mai tăia câte o creangă la un pom, mai tundea câte un petic de iarbă și tot așa, zi de zi, de dimineață până seară. Într-o zi mi-a spus că dacă nu și-ar fi găsit ceva de lucrat după pensionare, ar fi fost de mult un om mort. Părea satisfăcut de „experiența activității prezente” atunci când mi-a spus asta. S-ar putea deci concluziona că îi plăcea ceea ce făcea (în sensul lui Erich Fromm). Apoi a început, încet-încet, să se înstrăineze, s-o ia razna, cum li se întâmplă multora pe măsură ce înaintează în vârstă. A început să ne boscorodească, cu regularitate, pentru că îi cad în curte, toamna, frunze din copacii noștri, să ne acuze că „îl dușmănim”, să ne ceară să tăiem un anumit copac despre care credea el că e „toxic” etc. Ultima ispravă pe care a făcut-o a fost să înalțe între curțile noastre o gard înalt, de tinichea, de peste doi metri, ca să nu ne mai vedem. Apoi a murit, singur, pe la nouăzeci de ani.

Dar Fromm zice că noi, în epoca modernă, nu suntem autentici, că trăim în singurătate, că acționăm conform unei imagini pe care o are societatea despre noi (și pe care noi o adoptăm, desigur), că alergăm după lucruri, după succes, așa cum spune în citatul de mai sus.

Și mai zice Fromm, apropo de purtarea prietenoasă la care este „constrâns” individul pentru a fi acceptat în societate (v. de pildă atitudinea amabilă a personalului dintr-un supermarket, sau poate PR sau mai știu eu ce: „Fără îndoială, în multe cazuri, persoana este conștientă că face numai un gest [zâmbet profesional]; în majoritatea cazurilor, totuși, ea își pierde această conștiență și, astfel, și capacitatea de a distinge între pseudo-sentiment și prietenie spontană.”

Autorul deplânge deci pierderea prieteniei autentice. După mine însă, e destul să intri într-un magazin din prezent și să compari cu ce a fost pe vremea comunismului, dacă ai apucat-o, ca mine, când în magazine nu întâlneai decât vânzători cu mutră acră, ba chiar și cu aere de superioritate. Să fie oare atât de rău că zâmbetul „profesional” devine cu timpul o a doua natură?

Îmi aduc aminte de memoriile lui Romulus Rusan publicate după o călătorie de câteva luni în America, prin anii ’70, cred — America Ogarului Cenușiu. Povestea Rusan că a fost șocat de faptul că toată lumea în America zâmbea. Și s-a întrebat, el, om inteligent și educat, oare cum ar reacționa unul din zâmbăreții americani dacă l-ar lovi în față cu pumnul? Am fost la rândul meu șocat să aud așa ceva: ce înseamnă să te trezești în fața unei realități (americane), cu care nu ești obișnuit, după o anormalitate stridentă în țara ta!

„Prin acceptarea acestui standard, individul a devenit slăbit; gândirea lui este sărăcită și searbădă”, mai zice Erich Fromm. Poftim de mai înțelege ceva!