Homo Ludens, de Johan Huizinga: Finis dilemmaticus coronat opus

Ajuns la sfârșitul lecturii lui Homo Ludens, cred că încep să înțeleg atracția neobișnuită pe care eseul a exercitat-o asupra mea, și totodată reticența cu care l-am întâmpinat de-a lungul lecturii. Huizinga e un fel de teribilist al jocului. L-a văzut mai peste tot, a vrut să provoace lumea spirituală și, judecând după notorietatea dobândită, a și reușit.

Ultimele paragrafe însă îl umanizează într-o oarecare măsură: Huizinga dă semne de îndoială. Mă îndoiesc, deci exist. Abia la sfârșit leagă jocul de simțul umorului și adevărul de lipsa simțului umorului, implicit de absența spiritului ludic, atunci când afirmă: „Hugo de Groot a fost un om deosebit de serios, cu umor puțin și cu o mare dragoste de adevăr.” Să ne amintim că Huizinga pornise de la ideea că jocul nu poate fi nici adevărat, nici fals, că jocul e doar joc. Iar dacă jocul e neutru față de adevăr, înseamnă că prin joc nu poți ajunge la adevăr — o afirmație foarte importantă, căreia i-ar fi prins bine un loc mai aproape de fosa orchestrei.

Huizinga afirmă pentru prima dată (abia la sfârșit) asocierea jocului cu candoarea copilăriei, ceea ce am remarcat și în articolul precedent: „Ca să joace cu adevărat, omul, cât timp joacă, trebuie să fie din nou copil. Se poate oare afirma acest lucru despre dăruirea celor care sunt absorbiți de un astfel de joc de inteligență extrem de rafinat? Dacă nu, atunci jocului îi lipsește aici calitatea sa esențială.”

Huizinga se dovedește a fi de fapt un paseist, dar și pe asta o aflăm abia în ultimele pagini: „Dacă regulile sunt încălcate, societatea decade in barbarie și haos. Pe de altă parte, credem că tocmai în război trebuie să vedem reîntoarcerea la atitudinea agonală, care a dat formă și conținut jocului primitiv pentru prestigiu.” Cât pe-aci să facă și elogiul războiului ca joc (bărbătesc, cum altfel?) dacă n-ar fi prezentul care să șteargă regulile sacre ale trecutului: „Dar tocmai războiul modern a pierdut, pare-se, orice contact cu jocul.” Și încă: „Tot ceea ce leagă războiul de sărbătoare și de cult a dispărut din războiul contemporan și, o dată cu această alienare a jocului, și-a pierdut și locul ca element al culturii.” Noroc cu prezentul, că altfel te pomenești că războiul ar fi fost în continuare legat de sărbătoare — poate de paradele fastuoase și amenințătoare (din Piața Roșie).

Și în sfârșit ultima frază care face dilematică diferența dintre joc și seriozitate: „În orice conștiință morală întemeiată pe recunoașterea justiției și a clemenței, problema «joc sau seriozitate», care până la urmă a rămas insolubilă (subl. m.), e definitiv redusă la tăcere.”

Cum o dilemă, logic vorbind, nu poate fi redusă la tăcere, căci ea fie există, fie nu, rămâne că problema „joc vs. seriozitate” rămâne pentru totdeauna.

Parafrazând zicala romană Finis coronat opus, putem spune că, în cazul lui Homo Ludens, Finis dilemmaticus coronat opus.

Și cu asta, promit să pun punct „serialului” Johan Huizinga!