Agon-ia lui Huizinga

Ba e joc, ba nu e joc
Pe aceia dintre contemporanii săi, care poate nu mai regăsesc ludicul în viață, așa cum îl văzuse el, Huizinga îi înștiințează spre sfârșitul volumului Homo Ludens: „Jocul a devenit serios; starea de spirit ludică a dispărut, mai mult sau mai puțin, din el. Merită atenție faptul că această deplasare înspre seriozitate au cunoscut-o și jocurile neatletice, îndeosebi cele bazate pe un calcul mintal, ca șahul și jocul de cărți.”

Huizinga continuă cu explicațiile/justificările: „Ca să joace cu adevărat, omul, cât timp joacă, trebuie să fie din nou copil. Se poate oare afirma acest lucru despre dăruirea celor care sunt absorbiți de un astfel de joc de inteligență extrem de rafinat? Dacă nu, atunci jocului îi lipsește aici calitatea sa esențială.”

Apare condiția de întoarcere la copilărie! Atunci cum rămâne cu instanțele, cu duelurile, cu ceremoniile, cu artele etc.? Nu mai sunt jocuri în mod necondiționat?

Și încă: „Strădania de a stabili conținutul ludic al încâlcitei noastre contemporaneități [acum un secol — dar nici acum nu-i mai brează] ne duce mereu la concluzii contradictorii, în sport, am avut de-a face cu o activitate conștientă și recunoscută ca joc, dar care este împinsă la un asemenea grad de organizare tehnică, de echipare materială și de chibzuință științifică, încât în exercitarea ei colectivă și publică atmosfera ludică propriu-zisă amenință să se piardă.”

Cu alte cuvinte, Huizinga nu mai răspunde de afirmațiile sale anterioare (fondatoare) de pe tot parcursul lucrării, și mai ales de la început.

Apoi, trece de la una la alta și înapoi, de nu se mai înțelegi nimic: ba e joc, ba nu e joc. E chiar joaca de-a jocul! „Acestei înclinări a jocului, de a se preface în lucru serios, li se opun însă fenomene care par să conțină contrariul. Preocupări motivate de interes sau de necesitate, deci care inițial nu prezintă forma de joc, își dezvoltă secundar un caracter care cu greu poate fi conceput altfel decât ca fiind cel al jocului. Valabilitatea acțiunii se limitează la o sferă închisă în sine însăși, iar regulile valabile înlăuntrul ei își pierd finalitatea generală, în cazul sportului, așadar: un joc, care se rigidizează devenind seriozitate, dar care este considerat încă joc, iar după aceea o preocupare serioasă, care degenerează devenind joc, dar contează în continuare ca seriozitate.”

Eșecul unei esențe univoce
Probabil ceea ce deranjează este faptul că Huizinga construiește o idee pură a jocului (liber, închis, în afara utilului), dar apoi se retrage în fața realității sociale, unde totul se amestecă. Poate că nu-i vorba de incoerență, ci de o agonia conceptului său, pus față în față cu modernitatea desacralizată.

Așadar: • Jocul adevărat cere o ieșire din lume. • Dar lumea nu mai permite această ieșire. • Iar ceea ce numim joc acum e fie prea serios, fie prea mimetic.

Poate că Huizinga nu-și trădează ideile, să admitem, ci doar e sincer în impasul lui. Poate că Homo Ludens nu e o carte de sistem, ci una de melancolie culturală. O elegie. Sau o scrisoare către viitor, în care jocul autentic ar putea renaște.